Azi cu ei

Dupa cum au observat prietenii mei de pe facebook care au rabdare sa citeasca ce scriu, azi a fost o zi plina: de bune, de foarte bune, de noroc, de mai putin bune,l si tot asa. Pentru ca imi place sa „stay true” cum zic americanii si pentru ca as vrea sa le scot ochii in viitor pentru toate cele, voi scrie aici succint cum a fost pana acum (e doar ora 17, Doamne ajuta!)

M-au trezit la 7…este a 5-a zi consecutiva cand ma trezesc la ora 7, desi se culca tot la 11 si eu tot la 12 plus…am ajuns sa urasc vara….mama ei de lumina, ca o sa imi pun jaluzele ca vampirii pentru o ora in plus de somn. Ma rog, m-am tarat cu dificultatea celor 36 de ani fara o zi pe umeri si am facut/baut cafeaua. Nu au vrut senvis, asa ca am scos iaurturi. A plecat Sorin la work, am mai plans pe poze cu copii greci, am facut curat, m-am imbracat sa plec sa ii iau carticica saptamanala cu animale. Atunci mi-am amintit ca vitejii mei nu mananca singuri, asa ca iaurturile stateau neatinse pe masa din bucatarie, iar Sasha se vaicarea ca nu a mancat. Le-am dat. Le-am dat si musli pe care nu l-au amestecat in iaurt, ci i-au mancat cu lingurita si imprastiat pe jos, dupa caz. Am plecat la cumparaturi si pe drum, urma de zen mi s-a dus cu satelitul cand Sasha a calcat intr-un rahat de caine lasat de un animal pe strada…ok, ok, stiu ca nu e vina copilului ca traim intr-o tara de grobieni mizerabili, dar e vina copilului ca, desi ii zic in fiecare zi de 100 de ori sa se uite pe unde calca, el tot nu se uita pe unde calca. Asa se face ca i-am dat servetele umede sa se stearga si dupa ce a sters putin urland ca „eeeeeeewwwwwwww, e scarboooooos!” tot eu a trebuit sa fac treaba murdara injurand si sudalmizand si boscorodind si bombanind si blestemand si cate si mai cate. Ajung la bloc, in scara, constat cu tunete si fulgere ca SE FUKIN’ STRICASE LIFTUL!!!!!!!! 5 etaje am urcat cu carucior copil si cumparaturi in brate pana cand, prin ceva magie, Sasha a reusit sa il cheme la 5 si am mai urcat normal 2 etaje. In casa aproape ca mi-am vomitat sufletul curatand sandalele copilului, dezinfectand baia si chiuveta, spaland cu toate antibacterienele posibile mizeria aia. Am terminat, am decis ca e un moment bun sa imi savurez prosecco cumparat pentru ziua mea, asa ca am gatit chiftelute band la ora 12, ca o diva alcoolica, prosecco sec cu suc de zmeura ….usor, de vara!

Cu o parte de zen recuperata am hranit copiii si ma simteam aproape ok (mai alea ca Ivan a mancat chiar bine, i-a furat chiftelute lui Sasha cand nu se uita), cand am vazut o casuta de lemn zburand spre mine. Am prins-o, dar pentru ca i s-a parut amuzanta supararea mea, copilul mic a decis sa arunce si acoperisul de plastic (deloc usor) fix in fruntea mea. Indoita de durere, l-am certat si trimis in camera, timp in care ala mare zburda si il aplauda pentru isprava (desi stie ca nu are voie sa il incurajeze, ca mai nou ala mic face tampenii si se prezinta ca in fata spectatorilor la frate-su pentru ovatii, in timp ce eu trag ponoasele sau cucuiele)….asa ca i-am pedepsit pe amandoi. In timp ce pe vinovat il durea fix in pampers, Sasha urla si ma facea…citez…”ticaloasa si proasta la cap”. Evident ca l-am corectat si i-am zis ca „proasta la cap” e un soi de pleonasm si arata incultura, apoi i-am zis ca nu mai vorbesc cu el si ca se va tine singur in brate la culcare pentru ca eu sunt suparata prea tare pe el. (Ia de-aici parenting neconditionat! :))))) ) Evident ca a urlat mai tare ca nu il tin si ca e posibil sa nu mearga la fini, decat din sentiment de vina…apoi dupa un self-coaching de genul…

– Sasha, nu mai jigni, nu il mai incuraja pe Ivan, nu mai vorbi urat, nu mai zice ticaloasa si proasta sau tampita, nu mai fi suparat…

…m-a instiintat ca m-a iertat ca i-am inchis desenul lui preferat Umizoomi si ca oricum se repeta episoadele si ca putem dormi acum imbratisati. A fost uimit cand l-am tachinat si i-am zis ca eu mai am nevoie de niste minute ca sa il iert si ca vor fi multe, in plus nu inteleg de ce trebuie sa ma ierte el, cand el este cel vinovat. Detalii! Ma rog, am adormit, ne-am trezit…Sasha, primul dupa modelul consacrat. In timp ce eu abia reuseam sa ma autosituez in spatiu si sa deschid ochii, Sasha avea deja intrebari:

– Ce e gerul? De ce nu poti bea alcool daca esti copil? Ce este vinul fiert? La cati ani pot bea copiii vin fiert? De ce unii copii au prieteni pasari? Dar iepuri de zapada? De ce nu e iarna? Cand pot sa ma uit pe calculator?

– ….mmmmmmmmmm….

– Zi! Te-am intrebat ceva!

– …..mmmmmmmmmm…Sasha, abia pot vorbi (am zis usor impleticita)….

– Eu pot vorbi, pot foarte bine!

– D’ohhhhhhh……

Si m-am ridicat si am mers si i-am inchis gura cu o nectarina (ma rog, partial inchis) pana am reusit sa respir regulat si sa vorbesc in propozitii. Noroc ca Ivan dormea. Intre timp s-a trezit si ala si freaca pernele. E ca ma-sa, greu de somn! Ahahahah!

Iar eu o iau de la capat cu facut mancare and shit (ce gluma buna, mnot) ! Si astept inca sa ne loveasca norocul de azi, dar nu chiar in halul ala!

Ah, si faza „de bine”, pe care o pun direct de pe facebook (proaspata acolo)…ca, nah, am baiat super-destept si trebuie sa ma laud.

Da, Domn’le, am! Si viata plina am! La mai mare! AMR azi ;)))

Reclame

Pierdut minti, recompensa gasitorului

Am fost cu mama la cumparaturi. Asta e mereu, dar mereu, o aventura extrema. Data trecuta, Sasha a studiat pe sub fuste anatomia manechinelor (care azi a constatat ca au copite, nu picioare), m-am gandit ca astazi nu poate fi mai rau….muahahahahahaa…naiva mai sunt uneori!

Targetul era simplu „pe hartie”: zara, mango, h&m sa isi ia mama blugi, bebe tei sa luam ceva creme si vitamine, mega pentru mancare si fuga acasa…poate si o cafeala Starbucks ca deh!

Cum am intrat in Zara, Sasha a inceput sa se comporte ca posedat: alerga besmetic printre standere, imbratisa haine, facea o galagie de zici ca erau cinci. In cabina de proba, dupa ce s-a tavalit putin pe canapea, a intrat peste o mama cu fetita ei (ca sa studieze si pe viu anatomia), a mai intrat peste o duduie singura (ai a scos capul si l-a salutat), apoi iar alergat, iar tipat, iar s-a tavalit pe jos ca starurile rock in delir bahic sau toxic dupa caz.

In tot acest timp, ala mic, imobilizat in carucior, ragea ca un descreierat si el. Ii tinea cum putea isonul aluia mare, arunca jucariile si sticla de apa si se dadea cu capul de carucior. Cand, cu chiu cu vai am terminat si am ajuns la casa de marcat, copilul meu a incercat sa intre in vorba cu niste fetite si cand copilele au pleacat, urla dupa ele ca el vrea sa se „joace cu fetite” pentru ca „ii plac fetitele!”..spre privirile ingrozite ale parintilor si non-parintilor din jur (presimt saptamani lungi de abstinenta la unii-altii).

Am reusit intr-un tarziu sa cumparam ce era de luat si am mai indraznit sa intram la Mango. Acolo, in timp ce Ivan urla de plictiseala, Sasha a trantit niste ochelari (din fericire nu i-a spart), a intrat ca taurul cu capul intr-o oglinda pe care nu a vazut-o (si aia a ramas intreaga, din fericire) si am iesit cum am intrat in timp ce Ivan tragea cu forta de tricourile pe care le agata de pe standere.

La Starbucks, Ivan a ales bucatele de ciocolata dintr-un biscuit, in timp ce Sasha se tavalea din nou pe canapele si statea in cap, pentru ca asta face el…e mereu „cu curu’ in sus”.

Am plecat disperate sa luam ce mai era de luat.

La Tei, in timp ce Sasha darama produsele de pe rafturi, Sasha s-a apucat sa sara pe o trambulina pe care scria mare „nu sariti, nu este produs de expozitie” in timp ce se uita toata farmacia la noi. El stie sa citeasca, dar doar cand vrea, asa ca s-a simtit aproape lezat cand i-am zis sa coboare de pe ea. Dupa ce am reusit sa ajungem la casa si am scapat de cateva produse depozitate de Ivan in carucior (bine ca le-am vazut inainte sa iesim), am platit ce era de platit si apoi am mai facut un tantrum de grup din cauza unor acadele. Sasha a luat fara sa plateasca, a trebuit si una pentru Ivan care urla ca si cand era chinuit de o cohorta de draci, apoi cu acadelele de gat in guri am reusit ajungem la mancare. Pe drum am mai facut o oprire cu urlete si ragete cand Ivan si-a scapat acadeaua pe jos.

In final, am incercat sa ii hranim la restaurant in mall. Ivan a scuipat pe rand friptura de porc, friptura de pui, chifteluta, orezul, cartofii gratinati, supa crema de morcovi. A mancat in final o chifteluta si atat…nu e ca si cand nu m-as fi obisnuit sa traiasca doar cu oxigen.

Sasha a mancat si el (evident numai ce voia si Ivan si s-au batut pe apa) si dupa ce ne-am invartit 10 minute pe usa rotativa (eu cu Ivan, de ma luase cu greata) am plecat spre casa. Pe drum m-a lovit o migrena si dorinta de a plange convulsiv. Am indurat pana acasa. Inca ma gandesc cu groaza la Viena de peste o luna, Doamne da-ne putere si neuroni sanatosi! Acestea fiind zise, ma duc sa lacrimez cu vorbe. La revedere!

Sashisme, next level

De cateva saptamani am o groaza viscerala cand ies cu Sasha pe strada. Desi, teoretic, e maricel si mai stie una alta, toarna perle pe banda rulanta si din cele mai stanjenitoare. Degeaba ii tin eu teorie cate o jumatate de ora si incerc sa trezesc in el empatia, nu fac decat sa ma afund.

Acum vreo doua saptamani, iesim noi dupa cateva zile de stat in casa. In fata blocului, gunoieri cu pubele dupa ei. In dreptul lor, Sasha constata cu voce tare si plina de entuziasm:

– Mami, uite, gunoieri! Ce scarbooooosi!

Eu am intrat sub asfalt de rusinea oamenilor. Din pacate trecusera bine de noi cand a adaugat!

– Ce scarboooos! Mie imi place gunoiul, iubesc gunoierii!

Eu am incercat in zdar sa ii tin morala, ca poti jigni fara sa vrei si ca oamenii care muncesc nu sunt niciodata scarbosi si ca nicio munca nu e rusinoasa sau scarboasa, ca oamenii aia muncesc ca sa fie curat pe strada, cum muncesc eu sa fie curat in casa samd. A inteles, ca de gunoieri nu a mai zis…dar. O zi mai tarziu, la market, o fata cu dwarfism. Sasha:

– Mami, uite o fata pitic, uite, e pitic…vezi ce mica e!

Am intrat din nou sub podea.

– Sasha, este o fata mica la inaltime, te rog sa nu te mai holbezi si sa nu ma urli!

– Dar e ca piticii din povesti!

– Sasha, gata!

Si i-am explicat despre dwarfism si gigantism si i-am aratat poze si i-am explicat ca nu e ok sa vorbim cu oamenii asa ca se pot simti rau si cate ai mai cate. Ieri iesim iar in oras. In fata blocului, o familie de supraponderali. Cu ei doua fetite grasute bine. Sasha le vede si:

– Mami, mami, uite, familia asta are doua fetite cu dwarfism.

Norocul meu ca nu au inteles si ca nu erau asa…am paralizat de frica sa nu o dea si pe aia cu obezii, ca acum doua zile cand am iesit si ne-am intersectat cu o batrana corpolenta. Sasha:

– Mami, mami, uite o obeza! Uite! (Arata si cu degetul expresiv) Iti plac obezii!?

– Da, Sasha, imi plac, eu nu judec oamenii dupa aparente si in plus, chiar nu era nimic in neregula cu ea. Dar nu e ok sa vorbesti asa, oamenii se simt jigniti.

Evident, textele mele de parenting elevat sunt praf si pulbere, caci ieri in tramvai, dupa sceneta „fetite cu dwarfism”, Sasha se aseaza langa o cucoana in varsta. Eu taxam biletul cu Ivan in brate cand aud…(deja ma trec fiori de groaza cand aud inceputul frazei):

– Mami, mami…uite…ma asez langa baba asta!

– Sashaaaaaaa….

– Uite, aici, langa …. batrana asta!

– Sashaaaaaaaaa….

– Uite, aici langa batranica asta…vezi, aici!

– Langa „doamna” asta….Sasha…DOAMNA!

– Bine, ma asez langa doamna asta. (Apoi catre doamna.) Eu stau aici si ma uit la tramvaie pana la Unirii.

Noroc ca asa am vazut ca era surda sau ceva.

Daca va ganditi ca s-a terminat… mno! Se cearta cu oamenii la lift ca e el primul, urla la oameni ca sunt nesuferiti ca nu ne tin usa sau la trecere la cei care trec pe rosu (asta nu e chiar rau).

Si face fixatii. Azi in magazin i se pune pata pe o fetita. M-a haituit sa alerg dupa ea sa o prind sa vada unde sta. Nimic nu l-a oprit, nici macar faptul ca i-am spus ca e lumea plina de fetite.

– Eu nu mai gasesc fetita ca asta cu par blond si elastic ca al nostru.

Fetita, nesuferita si ciufuta (soacra mai sunt), destul de uratica, dar te pui cu gusturile omului. In final a tinut o teorie de o ora ca ar trebui sa fac si eu o fetita, ca el chiar vrea o fetita, ca ii plac fetitele si am putea sa il dam pe Ivan cuiva care nu are copii si sa luam o fetita. Am incercat sa il lamuresc ca nu este o optiune si ca fetita ar putea sa nu iasa fetita asa ca mai bine stam asa. Mda! Nu l-am convins!

Si ma si trolleaza. De exemplu acum doua zile veneam din oras. Super-irascibil se apuca sa tipe la niste oameni. Oamenii toleranti ii zic ca probabil e obosit. Eu le confirm ca este, dar ca asta nu il scuza. Sasha urla:

– Nu sunt obosit! Nu sunt deloc obosit! Nu sunt! Ma dor ochii, nu imi e somn!

Sus ii fac teoria comportamentului civilizat. Apoi:

– Zi-mi si mie de ce vorbesti asa cu oamenii? Sa stii ca nimeni nu iti datoreazanimic! Nu e ok sa urlii la ei in halul ala ca vrei tu primul la lift!

– Ei, sunt obosit!

Sau pe strada:

– De ce alergi ca proasta?

– Sasha, in primul rand nu alerg si in al doilea nu e ok cum vorbesti! Pe cine ai auzit tu vorbind asa?

– Pe mine!

Si nu astept deloc nerabdatoare sa ies din nou cu el, cu ei, ca si alalalt le are pe ale lui.

Later edit: acum se alearga cu limbile scoase sa se linga unul pe altul….altfel se bat!

Adevarul gol golut

Vorbeam cu o prietena buna despre adevar. Nu conteaza discutia, nu are nicio relevanta in afara faptului ca m-a facut sa ma gandesc: de ce e atat de greu sa suportam adevarul? Vorbeam cu o alta prietena draga despre faptul ca noi (eu si Sorin) am ales sa nu mintim copiii, sa nu le zicem basme ca sa mascam adevarul dureros. Si unii zic ca e rau, eu cred ca e bine, nu creem iluzii si asteptari nerealiste (exceptand Mos Craciun, Iepuras si Zana Maseluta …. haha, dar asta e fantezie si magie, nu minciuna)…

Si acum, inteleapta cum sunt, am gasit si raspuns: nu acceptam adevarul pentru ca nu suntem obisnuiti sa il privim in fata! Adevarul nu e rau, nu e nici bun, e exact ce se intampla si ce ar trebui sa traim asumat. A accepta adevarul inseamna a nu ne hrani iluziile de grandoare, de perfectiune, de absolut…de a fi modesti, umili, umani. A vedea adevarul e o asumare ca nu suntem zei, ca nu avem viata perfecta si ca e ok asa…asta nu ne impiedica sa fim fericiti. Dar ne impiedica sa ne prefacem ca suntem cand nu suntem. Mda! Iar pentru unii asta e greu, cumplit de greu.

In alta ordine de idei, m-am facut rosie…nu vreau sa pun poza ca inca ma obisnuiesc cu mine. In plus nu stiu cat o sa raman asa in ciuda feedbackului pozitiv. Mda!

Amr 15 zile pana la ziua mea…muahahaha! 15 din 35 :)))

Cand stii ca esti un cumparator compulsiv

Atunci cand cumparaturile iti rezolva partial depresia, dar nu despre asta voiam sa ma alint pe aici. Ci despre dilema vietii mele: daca oricum am prea multe rochii, de ce mai vreau inca una? Daca oricum nu am unde sa le port, de ce mai vreau inca una? Daca oricum mi se pare ca e prea scumpa, de ce o vreau tocmai pe aia?

Si apoi putina analiza de context. Vin dintr-o familie in care adictiile si compulsiile au frizat patologicul: stra-stra-bunicul din partea bunicii materne era gambleur. Asta l-a si omorat, ca dupa ce a pierdut imens la pocker, i-a stat inima sau a facut accident vascular, si i-a lasat pe strabunica si pe fratii ei sa se descurce. Asa ca pe biata au maritat-o cu un barbat fara nume, dar cu bani suficienti cat sa fie ok si sa nu isi deranjeze fratii cu pretentii. Barbatul era liberal chiabur si afemeiat. Avea si fobii, printre care aia de tunete si fulgere pe care a mostenit-o si bunica, al doilea dintre cei cinci copii ai lor. Iar comunistii au ajutat multr dintre fobiile si obsesiile astea sa devina realitate.

Bunicul le avea si el pe ale lui, strangea compulsiv lucruri si nu arunca nimic. Poate pentu ca nu prea avusese parte de iubire materna si inlocuia sentimentele cu materialul (stiu si eu cate ceva despre asta, cam de cand am primit de ziua mea un pepene galben, si nici nu imi placeau atunci)…. balconul lui era depozit de vrute si nevrute, spre disperarea bunicii si a mamei.

Tata avea si el dependenta lui, aia de alcool, iar sora lui pe aia de mancare, avea bulimie ca la carte. Si la ei tot iubirea lipsea…nu stiu cata avusesera, dar sigur habar nu aveau cum sa o primeasca si cum sa o dea mai departe.

Stau si ma gandesc ca la asa pachet genetic sunt chiat ok cu obsesia pentru rochite si pantofi. Sunt chiar ok si cu anxietatile, depresiile, ocd-ul…chiar sunt!

Acestea fiind zise ma duc sa mai fac putina curatenie in timp ce ma angoasez ca o sa imi cada dintele ala care ma doare dupa ce Ivan l-a pocnit cu cana…cine a zis ca ocd-ul e rau pana la capat?! :))))

Fara violenta!

Pentru ca tot ce vad zilele astea pe facebook ma scarbeste, ingrozeste, face sa vreau sa emigrez, vreau sa dau unfriend si unfollow multora, am zis sa mai scriu despre ale mele, ca or mai fi si oameni normali la cap prin lista mea…putini, da’ buni, cum se zice.

Asadar, am tot citit eu ca violenta se naste in familie (nunu, nu bat apropouri politice, jur…) si pe acest principiu si in ciuda faptului ca tata avea niste probleme (justificabile psihologic, dar nejustificabile ca efect) cu violenta, mereu am zis ca o sa incerc sa fiu cat mai rationala si blanda cu ai mei. Asa se face ca, exceptand cateva momente de trista amintire, in relatia noastra cu copiii violenta fizica (cu tot ce inseamna ea, nu neaparat bataie) sunt teoretic excluse. Zic teoretic pentru ca practic mai sunt momente cand il tarasc de o aripa pe unul sau altul, cand ii „asez” apasat pe pat/canapea/fotoliu si imi vine sa ii fac arsice…ma rog, cu toate acestea, in casa noastra e o relativa armonie si liniste (mai ales de cand sunt eu muta, hai ca sunt glumeata). Sunt insa socata si ma gandesc serios la terapie de cand vad atitudinea lui Sasha din ultimul timp. Desi nu este expus la violenta fizica, desi controlez ce vede pe telefon/televizor, sunt atenta la ce citeste si aude, ii explic orice cu atentie, e extrem de agresiv cu Ivan. Daca pana acum agresivitatea fata de el era mai mult verbala, de genul clasic „vreau sa nu mai am frate”, acum a inceput cu jigniri „esti un prost!”, ” nu vreau sa te am”, fizic pasiv-parsiva, adica il taraste pana ala incepe sa tipe, il gadila si il loveste „in joaca” pana il face sa planga samd. Exista si varianta activa in care ii paleste un fluier de lemn in cap sau ii da o smetie peste fata, spate, ceafa sau, iar aici chiar sunt ingrozita, il ia si il tranteste pe jos si fie il incaleca tip lupte greco-romane, fie il tine jos si vrea sa il calce cu piciorul ca la wrestling (nu, nu ne uitam nici la lupte, nici la wrestling, iar asemanarile cu alte activitati casnice sunt desuete ca nu au parte bici nici de astfel de vizionari)…acum, e drept ca pana acum nu i-a rupt nimic lui Ivan, e drept ca am auzit ca baietii se bat si se vor bate pana la adolescenta, e drept ca ma asteptam, dar chiar nu ma asteptam sa fie atat de mare agresivitatea, atat de devreme, atat de …degeaba.

In plus, poate va asteptati ca ala mic sa stea sa incaseze… dar asta doar partial si pentru ca e depasit numeric (greutate aproape dubla, inaltime net superioara, 3 ani in plus :))) ), iar asta ma sperie si mai tare pentru ca, la varsta lui, Sasha nu avea deloc porniri agresive.

Ok, ok, stiu teoriile alea din carti cu gelozia fraterna, cu frustrarea si durerea fratelui mai mare care isi vede locul luat, am facut si aplicat toate strategiile sa nu se simta asa: DEGEABA! Stiu si chestia cu psihologia varstei, aia a sexului copilului, ca deh, viitori masculi alfa/beta/gama, dar tot nu pot sa privesc relaxata cum floricica mea blanda, papusa mea cu ochi romantici, bebelusul meu balai si pisicuta mea carliontat bruneta, ochii vioi ca murele si mezinul meu delicat si slabut se transforma in fiare isterice care sunt in stare sa isi smulga beregatile cu dintii. Ah, ah, le stiu chiar si pe alea cu „noi nu lovim”, „noi spunem mainii sa nu loveasca”, „eu si cu tati nu suntem violenti, tu de ce esti?” samd samd samd…

…acestea fiind, urati-mi bafta, ca eu nu stiu, zau, cum oi scoate oameni din ei!

Miserable like a sunny day

Judecand dupa activitatea mea de aici ai putea sa zici ca am murit. Adevarul nu este insa departe. Ne-a lovit, in mijlocul caniculei, pe toti o viroza de nu ne putem ridica (la propriu, unii dintre noi, aka eu). Ca tot radeam pe aici de bolnavii de serviciu si ma laudam ca pe mine nimic nu ma rapune (nici macar virusul digestiv care i-a terminat pe ai mei la Linz, de la mic, la mare)…ei, iata ca si nasul isi are nanas, in acest caz nasa, si de vreo 12 zile bolesc, de o saptamana sunt semi-moarta si de doua zile sunt moarta complet, practic nici voce nu am (sunt femeia perfecta conform Adrianei, slaba si muta in cazul meu, ca blonda nu-s) si am inceput sa bag antibiotic pentru ca ma sufocam de la nenorocita de laringita, antibiotic si antihistaminice, combinatia bomba care pe mine ma ucide lent (sunt somnolenta si ma doare stomacul) in timp ce ma chinuiesc sa fiu cat de cat prezenta pentru copii. Sorin a scapat cu o forma usoara sau ceva, Ivan si el la fel, desi azi a inceput sa tuseasca usor ceea ce ma sperie, Sasha e ca mine. Acum vreo doua nopti tuseam in tandem noaptea de imi venea sa plang de rau, mila si disperare simultan. Acum suntem amandoi mai bine, cel putin asa parem…imi e si frica sa zic dupa atatea zile de rau. Afara e frumos si vara si eu nu vreau decat sa dorm fara sa ma tusesc cu senzatia ca mor, imi vars sufletul sau ma sufoc si atunci cand ma calmez eu sa inceapa copilul…da, ce voiam sa zic e ca nici la vacanta nu mai visez. Am fi vrut cateva zile la mare saptamana viitoare, cred ca o sa fie maxim una pe fuga daca ne intremam cat de cat si nu ii apuca pe Ivan sau Sorin…deja ma gandesc la ce e mai rau, iata!

Altfel mi-am luat o rochie pentru nunta Anei, nu ca nu aveam, dar ce pana mea, eu sunt Kate sa zburda la doua ore de la nastere? Nu, nu, sunt Irina, printesa cu mazarea, care zvacneste muribunda de la o viroza imputita.

Astept compatimiri si goodvibe-uri, poate ne trece si pun poza in costum de baie. Acum, cat sunt mai slaba cu aproape 2 kg.

Asa, ca sa nu uitati de mine

Domn’le, daca si prietena psihiatru mi-a zis ca sunt patologica la cumparat (costume de baie pe care nu le port in situatia data), e clar, sunt…

Dar nu despre cumparaturi vreau sa scriu, desi ma mananaca palmele sa pun aici lista de shopping pentru ziua mea. Ca e lunga si scumpa si accept donatii…glumesc! Mnot!

De fapt voiam sa vorbesc despre lucruri delicate, cum ar fi silueta post-nastere. Ok, dupa Sasha, ori m-au ajutat hormonii, ori Doamne-Doamne se gandea sa nu ma deprim si sa nu il mai fac pe al doilea (il faceam oricum, l-as face si pe nr3), ori eram mai odihnita/ordonata/mancam mai bine si mai sanatos (si mai putin!!!!!!, si la ore normale!!!!!)…ma rog, ideea e ca, eram ok, 52,8 kilograme mereu, abdomen platutz (nu a fost complet neted niciodata), celulita cata si inainte, maini/picioare oarecum definite, piele neteda, bla bla bla….

Apoi am nascut pe Ivan, am trecut prin Iad si am venit inapoi, si ma lupt cu imaginea de sine mai ceva ca adolescenta de Ale care face azi 14 ani (I love you, baby, my first baby!!!!!) ….adica, ok, nu ma oripilez complet cand ma uit in oglinda (ceea ce e noutate absoluta), dar ocd-ista cum sunt (v-am zis ca a zis si psihiatrul, nu ma alint) mor si inviez cand vad ca nenorocitul de display nu arata mai putin de 53.8-54, ca burta mea e flasca desi fac abdomene cu carul si ma duc moarta-coapta la sala, ca nu ma pot controla cand e vorba de mancare (nici macar nu ma mai chinuie doar dulciurile), cand vad ca am celulita pe fund, imi atarna bratele, am cosuri mai rau ca la 14 ani (I love you, Ale!), cearcane ca la 60, riduri ca la 45 si fire albe in crestet. Acum, inainte sa ma transform in cliseu ambulant si sa ma vopsesc platinata (de fapt vreau roscata, dar ma dau elevata aici), sa imi injectez chestii si sa nu mai mananc decat salata (nope, never, tocmai mi-am cumparat tort), recunosc ca ma agat de oamenii care imi spun inca „domnisoara” si nu vad schimbarile de pe corpul meu (nici nu ar avea cum), dar eu le vad si imi stau pe inima. Ok, un kilogram e alint ar spune multi, dar kilogramul ala asezat strategic in cele mai nefericite locuri imi mananca nervii si inima. Si ma face amarata tare!

Stiu, nu e cea mai buna zi pentru lamentari, o sa mananc torturi, dar sunt furioasa si frustrata si complexata si trebuia sa ma exprim undeva. In plus, frustrarea ma face rea, suspicioasa si invidioasa, iar aceste „calitati” ma fac sa ma simt si mai mizerabil decat celulita. Mno, am zis!

Creieri pane si o reteta miam

Sunt zile in care simt ca nu mai pot, nu mai am energie pentru mine, pentru ei, ma scufund in capul meu care e adanc si inselator si stau acolo…ca si cand as fi sub apa si ma gandesc la rele. Stiu ca sunt semnele depresiei, anxietatii, sunt inceputul…am fost acolo, acum stiu ca nu trebuie sa raman acolo ci sa fac tot posibilul sa ies. Acum stiu ca nu trebuie sa tin in mine, ci sa vorbesc. Acum stiu si e mai bine, stiu ca trece, ca e doar un moment, ca sunt epuizata, ca inca imi e frica pentru ei, ca desi motivele sunt reale, reactia este doar felul in care mintea mea face fata. Si nu am chef sa gatesc, am chef sa fac doar ce vreau, nu ce trebuie, asa ca ieri nu am gatit. Am iesit in oras ca tot era 1 iunie si Sasha, ca un taur veritbil, nu a cerut jucarii, ci mancare chinezeasca. Si am mers si i-am dat si lui Ivan sa guste si apoi am constatat ca nu avea chiar gustul si mirosul potrivite. A urmat atac de panica, noapte nedormita…din fericire faptul ac umbla prin gunoi cand eu nu il vad a dat rezultate, nu a facut toxiinfectie, dar eu mi-am mai sters un nume de pe lista mica a celor la care am curajul sa mananc. Ma rog, si pentru ca vina nu mi-a dat pace, ca asa imi trebuie ca nu gatesc suficient, ca imi iau pauze cand nu e cazul samd samd samd, azi am facut (inspirata de Lucia, idolul meu in materie culinara) ardei umpluti cu quinoa si friptura. Mai, dar macar a iesit ceva din depresia mea hormonal-extenuata. Zic sa va dau ai reteta, ca pe cuvant ca merita. Ardeii astia sunt mai hranitori si mai buni decat aia de post cu orez si minunati ca garnitura la friptura. Deci reteta:

– o cana de quinoa de care vreti, eu am pus alba

– o ceapa

– cateva frunze de dafin

– niste legume deshidratate de la plafar

Toate astea se pun dupa ce quinoa a fost spalata in 4-5 ape si lasata la hidratat macar o ora pe foc la fiert. Quinoa se scurge de ultima apa si se pune cu apa proaspata in proportie 1/2, o cana de quinoa, doua de apa. Cand e fiarta se scurge bine si se pune intr-un bol.

– doua linguri de linte

-patrunjel verde

– o ceapa mica

– un morcov

– o rosie mica

– ardei de umplut

– suc de rosii

Peste se pun o rosie mica tocata si scursa, patrunjel verde tocat, o ceapa foarte mica tocata, un morcov mic ras, doua linguri de linte sparta spalata si scursa (eu am pus rosie) si lasata cu apa cat fierbe quinoa, o lingura de ulei de masline, se amesteca bine si se umplu indesand bine de tot ardeii. Se pun ca si ardeii normali cu putin ulei, apa si suc de rosii, patrunjel verde, la cuptor sau cu capac pe foc si se fierb pana scade apa (20 de minute more or less). Gata! Sunt minunati! Pot fi mancati asa cand tii post, ca garnitura cand nu, cu sau fara iaurt grecesc pe deasupra. Miiiam!

Iar eu dupa ce am fost si la sala si m-am vaicarit la toata lumea parca sunt usor mai bine….inca in cofa, dar vad razele de soare prin apa si incep sa ies! Pofta buna! Ma duc sa mananc inghetata desert!

Un sut in fund nu e mereu un pas inainte

La un moment dat credeam ca nu e nimic pe lume mai nasol decat sa fii considerata ultima ciudata din curtea scolii/fata blocului, asta pana cand am avut copii. Acum stiu ca e ceva mult mult inzecit mai rau, sa fie considerat copilul tau asa. Sigur ca nu poti sa ai pretentia ca un copil care a invatat sa citeasca singur inainte de 3 ani, care acum la 5 stie anatomie, stie ce inseamna sinonimele, paronimele, antonimele, invata singur cuvinte in engleza si stie formele geometrice, care stie sa scrie bine la calculator (nu si de mana) si are o memorie fabuloasa si o prezenta de spirit unica, sa fie considerat un copil obisnuit…sigur, e un ciudat. Il ajuta mult si faptul ca nu e atent decat la ce vrea el, ca vorbeste mult, ca nu asculta decat daca stii sa ii captezi atentia, ca e capricios si emotional, si eu sunt pregatita (sau asa credeam) sa fie considerat dificil sau greu de strunit. Dar nu ma asteptam, desi poate ar fi trebuit tinand cont de experienta mea personala, sa fie considerat „vinovat” ca este altfel. La fel cum nu ma asteptam ca eu sa fiu considerata oarba si nebuna (ca nu vad realitatea) atunci cand am pretentia ca lumea sa il trateze asa cum ar vrea sa fie tratata: cu acceptare, rabdare si toleranta. Si cu mentiunea ca are 5 ani…pentru ca desi arata de 7 si are inteligenta mult peste medie, e totusi un copil. Un copil nu foarte mare care incepe sa ia contact cu oamenii, un copil care are incredere si deschidere si care nu vreau sa fie lovit cu reactii negative, respingere si agresivitate de oameni care nu il inteleg. Nu vreau nici sa il ascund si sa il tin departe de oameni, pana la urma societatea este cea care este si, din pacate, oamenii buni si toleranti sunt putini. Uneori ai surprize chiar de la cei apropiati, la care nu te astepti, dar ma doare inima cand ma gandesc ca suturile astea repetate, ca loviturile astea „sub centura” nu il vor face „barbat”, ci doar ii vor amara si inchide sufletul ala sensibil.

Poate ca e adevarat ca noi parintii ne retraim propriile drame odata cu cresterea copiilor nostri, sunt sigura ca eu imi traiesc propriile suferinte si dureri alaturi de cele pentru el. As vrea insa ca el sa nu ajunga sa simta ce simt eu acum. Vreau sa rup lantul asta si nu stiu cum sa o fac. Sa perseverez, sa il las sa primeasca in plin ca si mine aceleasi experiente si sa sper ca pe el il vor modela altfel, mai bine, sau sa il feresc cat pot si sa ii inlatur din drumul lui pe cei care nu sunt capabili sa vada dincolo de aparente, indiferent cine sunt ei? Sa raman eu, asa cum sunt eu, acceptand oamenii asa cum sunt sau sa devin si eu genul care sancioneaza dur si fara mila pe oricine nu e in „standardul” meu si putini ar fi.

Habar nu am ce o sa fac, cert este ca e dureros cand mergi cu inima deschisa si rezultatul e un sut in fund care te cam darama.

Nu vreau insa ca nimeni sa il darame pe copilul meu si o sa fac tot posibilul sa nu se intample asta. Si o sa fac tot posibilul sa nu ma inraiesc si sa platesc cu aceeasi moneda…ca e greu sa forget, atunci cand nu poti sa forgive.

Later edit: acest post este o defulare, a se ignora eventualele incoerente si fraze ambigue. Multumesc!