Opinii despre Festivalul de mancare si vin de la Palatul Parlamentului

Am tot zis sa scriu despre asta si uite ca a trecut mai bine de o saptamana si weekendul urmator sau urmator urmator e alt festival si eu nu m-am exprimat. Nu ca ar fi musai sa ma exprim, nu ca ar trebui cineva sa ma asculte sau sa ma ia drept etalon, dar na, blogul meu, scriu…ahahahha.

Am vrut mult sa mergem la targul asta ca o pregatire pentru saptamana in Austria pe care o sa o petrecem in 4 si care stiu ca ne va extenua. Apoi voiam mult sa merg pentru loc, ca e frumos domn’le acolo la poalele magaoaiei si ingrijit si curat si se poate sta pe iarba. Si apoi pentru mancare, ca ma asteptam la ceva minunat, ca tot citeam cu invidie pe Face cand eram cu odraslele inauntrul meu si invidiam papilele gustative (deh, hormonii) ale norocosilor care ajungeau la burgerii si pizzerii si clatiterii…ma rog, intelegeti ideea. Si am mers. Bun, am mers doua zile la rand si ma simt capabila si in forma sa dau judecati de valoare, na! Glumesc, sunt strict opinii personale, dar as putea deduce cateva litere de lege, de ce nu, sunt chestii de bun simt pana la urma.

De bine:

– locul: mie nu mi se pare o minune Casa Poporului, dar este, pentru straini e fascinanta si in lumina de seara, cu muzica live, cu viata si curatenia (aproximativa) din jur arata chiar frumos, occidental, ceea ce e o ironie tinand cont care ii e simbolul.

– organizarea: a fost ok, desi usor aglomerat, am apreciat separarea mancare/vin, asta pentru ca noi, fiind cu copiii, nu aveam ce cauta la vin :)))) in plus, am vazut persoane care degustasera cam mult vin si nu le-as fi vrut in preajma copiilor mei. Nu se astepta mult pentru acces, se putea plati cu cardul, a fost ok pana aici.

– amenajarea: locul de joaca frumos, masutele cu lego, fotbal de masa si cum naiba se numeste jocul ala la care lovesti un puk cu o maciulie (sunt o docta, stiu), pufurile de stat si muzica live (draguta, la o intensitate ok pentru copii), si astea au fost ok.

– mancarea: proaspata si buna, uneori chiar buna buna, suficient de variata cat sa nu plang intrebandu-ma ce ii dau lui Ivan, ce ii dau lui Sasha (au gusturi diferite spre opuse), deci a fost ok si la nivel de meniu.

– oamenii: multi dintre ei de bun simt, toleranti si normali, fara ifose de dive si pretentii de exclusivitate. Am intalnit oamenii pe care as vrea sa ii intalnesc peste tot, discreti si prietenosi, sociabili fara sa fie invazivi sau sa depaseasca limita bunului simt. A fost ok.

– curatenia: sigur ca mereu e loc de mai bine, dar oamenii aia chiar se agitau, schimbau saci, adunau resturile lasate aiurea, reimprospatau locurile cand era cazul, eu am zis ca a fost bine, dar poate am standarde scazute ca ma raportez tot la ce vad la noi. Iar ce vezi in parcuri e jale.

Acum, cateva CONTRA. Le scriu cu obida si furie, pentru ca nu ar fi trebuit sa fie, dar au fost…

– organizarea celor cu rulote de mancare: ok, stiu ca erau multi oameni si ei nu puteau veni cu tot restaurantul, dar sa ramai fara materie prima la ora de varf, se faci pauza exact cand incepe sa se aglomereze, sa nu anunti oamenii care stau la coada ca nu mai ai anumite produse si sa ii pui in fata faptului implinit cand ajung la casa de marcat dupa jumatate de ora de stat la coada, sa nu gasesti o solutie pentru ca lucrurile sa mearga mai repede….mda, neplacut, cel putin neplacut.

– oamenii: oamenii care credeau ca jucariile tip lego lasate la locul de joaca pentru copii sunt de pus in geanta si luat acasa „ca e creatia copilului”, doamnele care confundau tufisul din spatele toboganelor cu veceul (veceul era la 50 de metri) si care, desi au adunat cu punga productia copilului (aia adunabila), m-au facut sa ma oripilez la gandul ca Ivan se putea tranti prin iarba aia. Aia care adunau toate pufurile si se comportau ca si cand tot spatiul din jur e al lor. Duduile care venisera sa bea un prosecco si sa se plimbe prin multime ca pe catwalk. Cei care voiau sa se bage in fata sau faceau scandal de prost gust la cozi.

– spatiul: putea fi un pic mai larg, putin mai multe locuri cu mese, gasita o solutie sa nu se aglomereze atat de tare la orele de varf, desi aici tine si de educatie, ca daca vezi ca e super aglomerat, nu stai o ora la masa sa te scobesti in dinti.

– mancarea: faptul ca nu am gasit absolut nimic care sa ma dea pe spate si am incercat destule tonete…pur si simplu nu am fost ravasita de niciun gust. Buna a fost, gustoasa chiar, dar nimic exceptional care sa ma faca sa tanjesc dupa urmatorul festival. Desigur e posibil sa fiu eu chitibusara.

Acum, stiu ca la sfarsitul saptamanii viitoare e alta adunare, de data asta la Romexpo. Nu stiu daca mai merg. Din pacate, mare parte dintre argumentele pro nu se mai regasesc si ma tem ca experienta va fi una cu minus general. Oricum, daca ne hotaram sa facem o vizita, promit sa scriu mai repede despre ce gasesc acolo :)))))

Reclame

Golanisme (sashisme, toate azi)

Sasha in timp ce vorbesc cu el:

– Ei kkt!

– Sashaaaaa!

– Rahat, voiam sa zic rahat!

– Sashaaaa!

– Vorbesc despre prajituraaa!

– Saaaaashaaaaa!

– Voiam sa spun ca „ei, maine vreau rahat cu trandafiri si lamaie si menta”.

………..

Sasha despre adevaratul rahat:

– Vreau rahat!

– Maine! Azi ai mancat destul dulce, si tort si bomboana de la Catalina. Nu poti manca doar dulciuri.

– Pai rahatul nu e dulce, de exemplu menta nu e dulce, e mentolata si lamaia e acra…

………….

Sasha catre Ivan, cu o pseudo-afectiune:

– Vaaaaaai, micutul de eeeeel, saracul copilaaaaaas!

– De ce „saracul”, Sasha, ca acum e bine!

– Saraaaaacul, e sarac ca el nu are decat vreo doua jucarii, restul sunt toate ale mele….

……………

Sasha catre Oana care avea doua pahare destul de inofensive in mana:

– Hai, lasa bauturile astea si citeste-mi aici!

(Nu ca nu ar sti dingur, dar face conversatie)

…………….

In ceea ce il priveste pe mic, deocamdata ivanismele sunt la nivel de fapte: se inchide in debara pe intuneric si sta acolo ca sa faci cucu-bau. Nu te duci, e ok, el sta acolo ranjit si pregatit cat e nevoie.

Cum prinde lichide, le imprastie pe parchet, mobila, canapele…loveste cu palmele sa sara stropi si flutura limba ca un caine pe geamul masinii.

Cum aude muzica incepe bataiala si dezmatul: azi a vazut-o pe Flavia de la R&D zbatandu-se si imediat a inceput sa sara cu mainile pe sus…cred ca se visa balerin. Apoi a inceput ceva melodie si, cum statea el in fund, a inceput sa dea din picioare si sa aplaude entuziast….

Cumva a invatat sa isi dea jos pantalonii si pampersii, asa ca, ocazional, profita si defileaza cu ei in vine prin casa. Desigur asa face si Sasha care isi da jos chilotii din sufragerie cand merge sa faca pipi, indiferent cati oameni sunt in jur…asta apropos de funduri goale.

E foarte isteric si tipa, nu vorbeste, de ce sa se oboseasca, dar nici pomeneala de tantrumurile epice ale lui Sasha, dar e si vocal in ceea ce il priveste. Cred ca e mai extrovert si asta il ajuta sa nu acumulezr tensiuni. L-or ajuta la asta si incaierarile continue si perpetue cu Sasha.

Adoarme instant cand e obosit, Sasha statea zeci de minute…asta e partea buna. Buna e si rabdarea cu care se joaca, rau e ca musca. E ca un piranha din desenele animate, cum il ridici, infige dintii (tot 6 sus si doi jos, in caz ca va intrebati), iar eu sunt vanata peste tot, mai ceva ca adolescentele care au descoperit placerile carnale…

Astia suntem, cu asta defilam, revin cu ceva mai deprimant cum ne-am obisnuit…..

Cu ce se joaca ai mei

… cu orice mai putin jucarii (Sasha)

…. cu orice (Ivan) 

Am o prietena virtuala cu un bebelus de cateva luni si i-am promis solemn ca voi face o lista cu jucariile noastre, pe grupe de varsta. Mentionez, inca de aici, ca nu sunt specialist in tehnici de dezvoltare a copilului si ca la noi, oricum, cele doua experiente au fost complet diferite, deci nu exista reguli. Acum, pana in 6 luni, amandoi copiii mei s-au multumit cu cateva zornaitoare colorate, o paturica de activitati si sticle de plastic goale…yessss, funnnyyyyyy! In plus, nimic nu li se parea mai amuzant decat eu scalambaindu-ma deasupra lor in fel si chip. In cada, chestii colorate pe care sa le apuce si arunce… cam atat. 

Dupa 6 luni, de fapt dupa ce au inceput sa se deplaseze, amandoi au inceput sa fie tentati de cuburi colorate de lemn sau plus, de forme colorate si de carti cu poze simple. Ivan a fost instant atras de masinute pe care le plimba (si inca le plimba) prin toata casa mergand in patru labe. Mie personal imi plac cele de lemn de la Ikea, cele de la Lego Duplo si mai avem cateva camioanr urilitare: pompieri, salvare, politie, samd  (pe care se bat in fiecare zi). Dupa 6 luni, Sasha a continuat cu sticlele lui si cu ruptul revistelor si ziarelor care ii picau in mana. A apreciat deosebit si etichetele o perioada, cu cat mai multe, cu atat mai distractiv de rasfoit. Nisipul si formele de nisip vara, jucatul in apa, plusurile ocazional. Plus cartile simple cu animale, fructe, etc. Pe la un an si jumatate i-am luat animalute figurine de cauciuc sau plastic, i-au placut, inca ii plac. Si lui Ivan ii plac si le ia si le plimba, insira, pune in pat. Daca ar fi sa ii compar, lui Ivan ii plac mult mai mult jucariile, e curios, isi face de lucru cu ele, e creativ. Sasha era mai degraba analitic. Statea, le studia, le invartea putin, trecea la urmatoarea. Prin urmare s-a jucat cu masini, ca Ivan acum, abia dupa 3 ani.

Amandurora le-au placut chitarele, orga, masina, premergatorul si orice vorbeste si canta si taraboi. Da, groaznic, dar adevarat! 

O mare pasiune a avut Sasha, pe la 2 ani, 2 ani si jumatate pentru o tabla de scris cu creta/carioca de la Ikea. Asa a invatat literele si cifrele. Apoi a avut o perioada in care a apreciat pictura abstracta si plastilina. Inca ii plac, desi mai rar cu ele acum din cauza lui Ivan. Sasha se joaca in scenarii si scenete: isi face un film in cap si il pune in scena cu jucarii, dialoguri si replici. Daca il intreb, imi spune sa nu mai vorbesc cu el, ca vorbeste singur! Haha! 

Tot Sasha iubeste cartile, dar are perioade in care sta si buchiseste ore intregi, si saptamani in care nu ar citi nimic. 

A avut si perioada Elsa in care isi purta papusa cu acest nume peste tot, cu el, chiar si la somn/in oras/la spital. A avut si perioada in care voia plusuri din desene animate, si le culca pe toate cu noi. A avut perioada tableta, de care am scapat pentru ca „s-a stricat”. 

Acum ce pot spune eu cu superioritatea celei care are doi copii extrem de diferiti, doi nepoti foarte diferiti si intre ei si fata de verii lor, multe prietene cu copii: 

1. Nu cumparati multe jucarii, oricum vor primi exagerat de multe si unele inutile. Mai bine asteptati sa vedeti ce le atrage atentia. 

2. Pentru bebelusi un plus colorat si zornaitor sau cantator, cateva figurine de dentitie ieftine si o salteluta de activitati cu chestii suspendate ar trebui sa ajunga pana aproape de un an. 

3. Spuneti-mi snoaba, dar cartile cartonate pentru bebelusi, sunt minunate si pot ajuta la orice. Apoi cartile cu povesti simple si scurte gen Mog, minunate si usor de citit. Apoi cele mai complexe de tip Alice in Tara Minunilor. Ideal e sa le citeasca parintele, povesteasca in viu grai si apoi adaugata in schema cartea. Cel putin la noi asa a functionat.

4. Jucariile de cauciuc pentru baie sunt fun fun fun si pot fi folosite si „pe uscat”, in plus pot fi roase si chitaite. Am avut-o pe Sofica Girafa, care e minunata, dar tot o jucarie de cauciuc e…adica ii pot face treaba si jucariile mult mai ieftine. 

5. O chestie care „vorbeste cu tine”, un premergator, un catelus Burtica, un pian, o chitara, ceva de genul asta e minunat pentru ei, ingrozitor pentru tine, dar il poate tine pe micul terorist ocupat cat tu faci curat, strangi a o mia oara jucarii, faci mancare, de-astea. 

6. Jucariile de constructie, jucariile creative tip Lego, cuburile de lemn, puzzleurile de lemn cu figuri simple, trenuletele de lemn cu sina construibila, mie personal mi se par minunate ca pot fi folosite si refolosite si reinterpretate si reutilizate si integrate in jocuri de la 1 an la 35 de ani 🙂 

7. Tot din categoria de mai sus fac parte si figurinele animale, masinutele simple, papusile. Desigur, asta nu inseamna ca trebuie cumparata toata libraria. 

8. Inutile si mai mult de decor sunt plusurile (avem  o mie din cauza mea). 

9. Pe masura ce cresc, copiilor incepe sa le placa sa imite ce fav parintii, asa ca noi am cumparat niste tigai, o matura, un aragaz…sunt dragute si ii amuza, dar le trece vremea destul de repede, asa ca nu recomand o bucatarie de 200 de euro. 

10. Ar mai fi jucariile creative, plastilina, creioane colorate, acuarele, sunt faine dupa 2-3 ani, dar necesita supraveghere. Am incercat si nisipul kinetic…e fun, dar tot trebuie atentie si curatenie temeinica dupa :)))

11. Jucariile outdoor: ok, aici treaba e complicata, ca sunt multe si unele extrem de scumpe. Cel mai bine e sa urmariti ce vrea el sa faca, spre ce se indreapta cand sunt alti copii in jur, ba chiar lasat sa testeze. Noi am dat un car de bani pe o tricicleta pe care am folosit-o putin de tot. Am avut noroc ca nu am dat bani pe bicicleta, caci Sasha nu stie sa pedaleze in fata si nici nu vrea sa invete. Bicicleta fara pedale a avut succes doar in casa. Cu sania e o relatie de dragoste si ura, ca Sasha urla ca omorat daca pica in zapada sau il bate vantul in fata. Incerc sa spun ca nu trebuie cumparate musai si, cu atat mai mult, nu trebuie cumparate inainte sa fiti siguri ca proprietarul chiar le-ar folosi. 

12. Animalele vii nu sunt jucarii, asa ca le cumparam abia cand copiii cresc suficient cat sa inteleaga asta. As zice eu 3 ani sau chiar 4, mai devreme trebuie supravegheati atent in jurul lor. Pe de alta parte, chiar cred ca un animal viu va fi un prieten unic pentru copil si imi doresc si pentru ai mei unul. 

Cam atat, sugestii, reclamatii!? Ok, le astept! 

 

Personajul Sasha

Copilul meu e o poezie, o fabula si o piesa de teatru absurd in acelasi timp. Iesim pe strada si topaie ca un ied. Se opreste brusc pentru ca vrea sa citeasca pe un magazin: 

„- Perdele, paturi, perne, ate si tesaturi….te saturi!?….nu ma satur! ”

Mai topaim putin, mai mergem 2 metri, mai vorbeste 100 de cuvinte. Prind in zbor

„- Si cand imi luat pisica? 

– De ziua ta, cand faci 5 ani, iti luam cadou. 

– Pisica nu e cadou, e animal! 

– Toucheeeeee!”

Il preocupa recent cuvintele in limbi straine. 

” – Cum se zice la caine in engleza? Dog?

– Da! 

– Dar in franceza?

– Chien. 

– Dar in italiana?

– Cane. 

– In spaniola?

– Pero. 

– Germana? 

– Nu stiu, stie Vlad. 

– Portugheza?

– Exagerezi! 

– Cauta pe google translate! 

(Caut)

– Cao 

– Ca vaca in engleza! ” 

Si uite asa devenim poligloti sau cetatateni universali sau ceva, de bine totusi…

…. 

Criza de nervi in tramvai ca nu sta pe partea corecta ca sa vada ce scrie pe tramvaie. Problema rezolvata milogind oamenii de pe scaunele de pe partea corecta. 

……

Ieri in parc conversa cu toata lumea. 10 metri avans cu trotineta ofera fix timpul necesar sa hartuiasca oamenii de pe banci si sa ii intrebe in ce sector stau si la ce etaj. Unii au spus si strada si blocul/casa, ca de ce nu?

……. 

Tot in parc se conversa cu toti parintii si cu toti copiii si cu practic toata lumea. Cand eu sau Oana am intervenit, ne-a dat elegant la o parte ca „vorbesc cu domnul!”

A abordat-o direct pe o doamna spunandu-i ca e ca Lili. 

– Cine este Lili?

– Bona mea!

– Eu nu sunt bona, sunt bunica!

– Si cand pleci in ce sector stai?

A aflat adresa completa. 

……..

S-a autoinvitat la vecina Cristina acasa. A intrebat-o la lift cabd mai vine in vizita la ei si daca are jucarii. I s-a raspuns pozitiv, acum nu pot sa ma plang, Cristina e frumoasa, chiar daca are vreo 16 ani in plus. 

………

A vrut sa se autoinvite la colega Anca despre care mi-a povestit ca stie ca are o fetita mica si ca are curte si casa si ca ar vrea sa mergem sa se joace putin la ea. Bai, chiar nu are gusturi rele, in plus nici cu tupeul nu sta prost. 

………

S-a imprietenit cu doamnele de la aprozar, ciufute si antipatice de fel, dar lui ii dau bomboane gratis de fiecare data cand mergem. 

Acum nu stiu…sa il fac politician, actor, guru?!

Săshisme…din nou

Sasha: Printesele poartă rochiţe…da, poartă rochiţe!

Eu: Şi prinţii ce poartă, mami?

Sasha: Prinţii poartă haine. Prinţesele poartă rochiţe şi prinţii haine.

…………

Sasha către Prinţesa lui imaginară: Eşti tare frumuşică…nu plină, frumuşică!

Eu:?!

…………

Sasha: O ţin în braţe pe Prinţesa asta că plânge! (Mai nou are nişte prinţese imaginare de care are grijă)
Eu: Păi bravo, eşti un fel de prinţ salvator sau ce eşti?
Sasha: Nu, sunt ambulanţă!

………………

Sasha catre mine:
– Eu nu sunt „prietenia este magica”, nu sunt cal! (Faza cu prietenia e dintr-un desen animat cu ponei)
– Nu esti cal?
– Nu, nu sunt!
– Dar ce esti tu, mai, Sasha?
– Sunt pirat!

………….

Sasha se joaca:
– Ma duc la spital cu Salvarea ca am uitat telefonul si portofelul.
– Pai daca mergi cu Salvarea ce esti, mami, sofer sau doctor?
– Doctor!
– Oooo, bine, domnule doctor!
– Nu sunt „domnule doctor”!
– Pai nu ai zis ca esti?
– Nu sunt „domnule doctor”, sunt „baietel doctor”!

………..

Sasha: – Ursuletul, ce mananca ursuletul?
Eu: – Nu stiu, ce mananca?
Sasha: – Ursuletul mananca humus….

…………..

Ana si Andrei (finii) cu Sasha se joaca, se alinta, se hlizesc. La un moment dat Sasha ii ia in brate romantic si se uita in ochii lor. Apoi le spune:
– Milidge si Doig…

…………..

Sasha de dimineata imi intinde palma goala si imi zice:
Sasha: – Mananca!
Eu ma prefac ca mananc.
Sasha: – E foaaaarte buna…e o inimioara. E cu cacao si e dulce!
Oh, my heart!!!

…………..

Sasha, tot la masa. Cristina il intreaba:
Cristina: Ce vrei, am mazare sau fasole?
Sasha: Fasole green!

………….

Sasha si cu mine la masa.
Eu:- Sasha, zi ce vrei: rosie, ardei sau castravete?
Sasha: – Inghetata de vanilie!

………………

Ivan plange isteric (foame, oboseala, chestii bebelusesti). Ii spun lui Sasha:
– Du-te si tu si zi-i: De ce plangi, bebe? Nu mai plange, mai, bebe!
O ia la fuga spre sufragerie. Eu in urma nu aud nimic. Cand ajung, Sasha il filma cu telefonul cum plangea!

………………

Sasha se uita la un desen animat cu Pluto si rade…din cand in cand exclama:
– Iooooi! Iooooooi!
Concluzie: sangele de ardelean al bunicului apa nu se face. Sa speram ca se opreste aici.

……………..

Eu: Sasha, unde ai vrea sa mergem in vacanta, in Spania, Italia sau Grecia?
Sasha: La Metro!

……………….

Sasha catre Ivan care plangea:
– Mai, nu mai plange, mai, fii om!

………………..

Sasha la somn: Nu vreau sa fie noaptea intuneric, vreau sa fie lumina!
Eu: ….
Sasha: Pai sa conving eu intunericul sa fie noaptea lumina!
Eu: …….wtf?!

 ………………….

In masina, un bou pune frana si Sorin incepe sa ii zica „de bine”. Sasha ii tine, in fundal, isonul cu „mitziigatzi”. La stop individul lasa geamul si peroreaza despre „tinerii din ziua de azi”. Sorin se enerveaza. Sasha in fundal are un discurs complex despre faptul ca e important sa fie in masina cu tati si domnul il deranjeaza.
Ma buseste rasul , Sasha:
– Mami, ce razi ca oooo…..printesa!

……………..

Sasha: Mie imi plac doua culori!
Eu: Ce culori?
Sasha: Imi place albastru!
Eu: Si a doua?
Sasha: Mmmmmmm….rosu, imi place rosu!
Eu: Si verde, nu iti place si verde?
Sasha: Ba da. Imi mai place si transparent!

 ………………………
Sasha ieri:
– Maine merg in parc cu Lili si ma intalnesc cu Miedeiaa! (Happy face)
– Cine e, mami, Medeea?
– O fetita…frumoasa!
– Cum arata Medeea?
– Are parul asa…patrat, galben sii…are chilotei.
Medeea nu a venit azi la intalnirea din parc. A plecat in vacanta. Sad face! :)))
…………………….
E a doua oara cand Sasha se emotioneaza ascultand o melodie si incepe sa planga. Nu stie nici el de ce, dar…
– Ma doare pipeptul!
– De ce, mami?
– De la plans!
My heart melted!

Sashism

Stau cu Sasha, mă chinuiesc să îl adorm şi el să mă impresioneze…motiv pentru care vorbeşte, mult, tot…eu înţeleg jumătate şi mă străduiesc să traduc. La un moment dat, revine la obsesia lui telefonul şi la cealaltă obsesie tatăl lui, şi a treia mersul cu maşina. Firesc îmi zic, până decodific faptul că emitea următoarea frază (traducere aproximativă):

– Când vine tati cu maşina, mergem la cumpărături la Flanco să luăm un telefon?

Şoc şi groază! Stau şi pitrocesc în cap momentul în care am pronunţat cuvântul Flanco. Nu mi-l amintesc. Stau şi mă întreb dacă în vreo clipă de inconştienţă i-am zis că dacă strică frigiderul, televizorul, maşina de spălat pe care le foloseşte ca trambulina, obiect de joacă sau touch-screen, mergem să cumpărăm altul. Nu, nu i-am zis! Şi atunci mă loveşte…reclamele. Pentru că desigur sunt nişte reclame care spun că dacă nu ai telefon (iar el nu mai are, că e confiscat, că stă numai cu ochii în el), poţi să-ţi cumperi unul de la ei.

Later edit: (sau ce fac reclamele din copii)

Sasha se uita la reclame, repetă ocazional cuvinte noi pe care le aude şi i se par interesante. Apare pe ecran Aston Kutcher cu Orbitul lui, când îl vede, Sasha sare de pe canapea şi cu mişcări mimetice bate din palme, ţopăie bucuros şi…când ăla se răsuceşte pe călcâie şi zice „Caliente!”, el strigă euforic….”Pizzaaaaaa!”

Da, am râs!

Draga mea viitoare noră (sau fiţe de Kiseleff şi cartiere rezidenţiale de lux)

Mă rog, presupunând că fi-miu nu o să îşi ia vreo soţie fiică de hipsteri, antisocială şi crescută cu frunze sau vreo „educată” din Rahova care l-a împins cândva în nas de pe tobogan pentru ca apoi să plece urlând la mă-sa fiindcă i-am zis că nu e frumos ce face, sunt şanse să se procopsească sau să mă procopsească pe mine, cu o minunată de Kiseleff sau mai ştiu eu ce cartier luxos new-wave. Aici, aş minţi să nu spun, sunt şi fetiţe ok, finuţe, cu bun simţ şi educate şi, chiar dacă mamele lor intră în fibrilaţii când văd zahăr sau pufuleţi, eu zic ca ne putem înţelege pe minunatul tărâm al toleranţei. Dar, pentru că desigur este şi un dar, există şi ele, cele cărora le voi scrie această scrisoare deschisă.

Draga mea viitoare noră care când se apropie minunatul meu fiu strâmbi din năsuc şi dai ochii peste cap, care când el spune bună, te întorci cu fundul şi pleci, draga mea…sper că de asta o să ai parte când o să ai 15 ani şi nu 5 şi o să plângi în braţele prietenelor că nemernicul nu este suficient de afectuos, tandru, iubitor, că nu se uită la tine când este cu prietenii sau că abia te remarcă pe holurile liceului când tu te dai de ceasul morţii că l-ai văzut cu blonda aia de la el din clasă în timp ce se ducea înspre cabinetul de fizică…mda, asta îţi doresc!

Iar ţie, draga mea, tu cea care, când el vrea să te atingă pe păr şi îţi spune „măi-măi” cum numai celor dragi le spune, în timp ce tu începi să urli ca o apucată, draga mea, ţie ţi-aş ura să simţi pe pielea ta cât de nasoală e respingerea asta când o să ai vreo 25 de ani şi iubitul tău o să fie tandru ca o stâncă, atunci când o să te pisiceşti pe lângă el şi te va întreba rece dacă te simţi bine, atunci când o să plângi la maică-ta că nu ai parte de pasiune decât în dormitor. Draga mea, eu atunci o să râd, cu răutate…ca o soacră ce o să fiu.

Şi nu te-am uitat nici pe tine, draga mea, tu cea care strigi ca un dictator printre sclavi în parc că jucăriile sunt ale tale, deşi fiul meu nici măcar nu le-a atins, care priveşti cu ură pe oricine se apropie de căruciorul cu bufniţă urâtă roz în ea….ei, bine, draga mea, când o să ai nevoie de soţul tău, fiul meu, să mai plimbe plodul, să mai schimbe un scutec, să mai legăne bufniţa aia mică roz pe care aţi produs-o împreună, şi el o să se uite pierdut la tine şi o să strige după mama (adică după mine!), iar tu o să te enervezi, ei bine, draga mea, atunci să îţi aduci aminte cât de posesivă şi independentă erai când erai copil, cum refuzai cooperarea şi ajutorul şi să îi zici vreo două şi din partea mea maică-ti care te-a învăţat egoistă şi posesivă şi o durea în fund când tu răcneai în parc la copii mai mici decât tine.

PS: Acest frumos post este un pamflet şi trebuie tratat ca atare, deşi personajele sunt cât se poate de reale.

Cosmarul din parc (sau tipologii de copii 2)

Am fost ieri în parc, iar…nu aş recidiva, dar copilului pare să îi placă, în plus, în timpul săptămânii e aproape plăcut. La sfârşitul ei, este însă….IADUUUUUL! Las la o parte faptul că mirosea hidos, ca şi când s-ar fi mutat o hazna în apropierea locului de joacă (ipoteză deloc neplauzibilă, că doar am văzut indivizi făcând pipi la copac în miezul zilei, la 100 de metri de acelaşi loc de joacă), dar copiii de acolo….o, Doamne!… copiii de acolo erau mai rău ca mirosul. Nu ştiu care m-a enervat mai tare, dar să îi iau pe rând.

1.

Cea mai vocală creatură era ea…vârsta, aproximativ 8-9 ani, supraponderală, desigur, cu un ego pe măsura greutăţii…asezonată frumos cu bentiţă cu delicatesuri roz şi tricou alb cu scris sclipicios bonbon „I am beautiful”. Replica fără discernămât toate frazele din filmele Disney, pe care le asezona cu gesturi teatrale şi mult mult….căcat. Nu, pe bune, ieşea cuvântul ăla din guriţa ei cu o frecvenţă…mai ceva decât la o persoană cu indigestie severă. Ca orice prinţesă, îşi găsise şi două curtezane îngălate, şi vreo 3 detractori…băieţi. Ceea ce mă duce la numărul 2

2.

El, principalul inamic al prinţesei cântarului, se străduia să îi facă faţă teatrului, cu replici la fel de proaste şi la fel de mult…căcat. Mă rog, la el se simţea o oarecare jenă în momentul în care îl arunca peste capetele tuturor, nu suficientă cât să se oprească înainte să îl atenţionez isteric că sunt şi copii mici în parc şi nici noi adulţii nu suntem tocmai încântaţi de schimbul de replici.

Menţiune: să nu îşi imagineze cineva că protestul meu vocal a găsit susţinători…nuuuuu…mamele cu copii mici mă priveau speriate, mirate, ca şi când aş fi emis cine ştie ce pretenţie deşănţată. Deşi circul a continuat preţ de câteva zeci de minute, nici naiba nu a atras atenţia copiilor ălora în vreun fel. Habar nu am cine erau aparţinătorii creaturilor, dar am auzit-o pe fătucă spunând că ar vrea să-şi cheme bunicul, în momentul în care băieţii s-au gândit să-i arate simultan degetul mijlociu hăhăind isteric. Nu, nu aveau nici ei mai mult de 9 ani, să nu credeţi cumva aşa ceva!

3. Cei doi care aveau senzaţia că parcul e al lor. Îi descriu împreună pentru că acţionau peste tot împreună. Nu aveau mai mult de 6 ani, dar erau clar mai mici decât războinicii rahatului. Filau orice copil mai mic decât ei şi îl taxau cu replici de genul „Tu aici nu ai voie! Aici e barca noastra! Dă-te că aici ne jucam noi!” Sasha era debusolat, mie îmi venea să îi trântesc de toţi copacii. Am reacţionat civilizat iniţial, am devenit isterică atunci când am văzut că îl hărţuiesc şi împing. Am ţipat de-a dreptul la unul dintre ei când a vrut să-l dea pe Sasha de la gura toboganului pentru că venise el din spate şi se grăbea, sau ceva. Nu vă imaginaţi că vreun părinte şi-a făcut apariţia. Am văzut-o, mai târziu, pe mama unuia dintre ei când încerca să-şi potolească viteazul devenit brusc pămpălău şi urlând isteric pentru că….well…căzuse. Ceea ce mă duce, iată cum se leagă lucrurile, la numărul 4.

4. Copilul de tip coadă, care face tot ce fac toţi proştii, habar nu are pe ce lume e şi îi pune în pericol pe alţii…pentru că, desigur, nu se uită pe unde merge, este prea preocupat să participe pasiv la schimburile de replici şi scenetele din parc şi când se gândeşte să o zbughească, nu se uită şi dă peste copilul meu mic care se fereşte, atât cât poate, dar uneori insuficient. Aşa că al meu cade, al meu se juleşte, curge sânge, plânge doar 30 de secunde pentru că e viteaz, eu urlu la plodul neatent fără ca nimeni, că poate aveaţi vreo speranţă, deci NIMENI, să intervină. M+a umplut mila, că poate era orfan!

5. Bine, hai să spun şi despre antisocialii ăia mici, deşi e clar că nu îşi iau locul în această pleiadă de progenituri bizare…dar mai sunt şi ăia de 2-3 ani, crescuţi sub lupă probabil, doar cu bona sau animalele de casă, care nu sunt, frate, în stare să socializeze nici măcar cu cei de vârsta lor. Se uită speriato-tâmp, abia articulează două litere, iar câns Sasha se duce la ei şi îi salută cu vizibilă intenţie de joacă, se uita la el ca la dinozauri şi se duc la părinţi…wtf, I say!

Cam atât pentru azi, dar în mod sigur va urma…

Cine mai e pe la locul de joacă? (Sau tipologii de copii)

De când mă tot învârt cu Sasha prin parcuri, locuri de joacă și alte locuri ale pierzaniei am descoperit că și copiii, ca și părinții lor, se pot împărți după câteva tipologii clare. Unii mă enervează visceral, alții îmi stârnesc mila, în anumite categorii mă tem să nu îl bag fără voia mea /lui pe Sasha…să vi-i prezint în ordinea numerelor de pe tricou (ca la handbal).

Primul: arogantul

Toată lumea e a lui. Pardon, greșit, toată lumea s-a născut să se prosterneze în fața lui. Fie că e cu bona, bunicul sau mama, nimeni nu reușește să-l stăpânească și să-l facă să se comporte civilizat. Îi privește cu o superioritate ușor iritată pe toți copiii, îi calcă la propriu în picioare pe cei mai mici decât el, nu răspunde la nicio laudă, la nicio critică. Dacă încerci să îi faci observație se va opri, te va scruta deranjat de sus în jos pentru a se întoarce cu fundul apoi și a-și vedea de treabă. Nu exiști pentru el și doar ipoteza deranjantă că ești adult și ai un ascendent (măcar fizic) asupra lui îl face să tresară…doar atât însă. Va continua să facă tot ce făcea până atunci fără niciun pic de emoție și ar fi bine să-ți păzești copilul din calea lui pentru că dacă va da peste el și îl va face ghem pe jos, nici măcar nu se va opri să vadă dacă a scăpat cu viață.

Al doilea: ciudatul

Te privește de la distanță, îți urmărește orice mișcare, ție sau copilului din dotare. Își face de lucru prin cele mai nebănuite locuri, dar îl poți surprinde privindu-te lung și analitic oricând. Îl poți găsi întins pe tobogan, pentru că de ce nu, îl poți găsi jucându-se singur pe balansoar, sau învârtind roata din parc…socializează rar și doar de nevoie. Nu prea răspunde la întrebări, dar te privește fix în timp ce nu-ți răspunde. E totuși  destul de ascultător față de părinți/bunici/bonă. A venit în parc să se joace, iar joaca e lucru serios, nu socializare de doi bani. Comunică excelent cu privirea. Poți simți din modul în care te privește că i-ai încălcat spațiul personal, că fi-tu sau fi-ta îl cam încurcă…nu afli că știe să vorbească articulat decât în momentul în care își negociază câteva minute de escaladat toboganul în plus.

Al treilea: născut șef

El așa crede și vrea să convingă pe toată lumea de asta. Stă în vârful toboganului, fix acolo unde simți că ai înfrânt când ajungi, și nu îi lasă pe alții să treacă. Uneori, din mărinimia lui, decide că poate face asta contra unei taxe modice…banii sau o parolă magică numai de el știută ar putea să îl convingă să ia mâna din fața copilului cu 5 ani mai mic. Nu se lasă înduplecat de ochi mici sau de încercări disperate. Poate fi înfânt cu ușurință de cei mari care trec ca buldozerul peste el sau de părinții care îi spun să se dea la o parte. Eșecul temporar nu asigură însă înfrângerea lui definitivă. Îl vei descoperi 5 minute mai târziu în altă parte dând indicații și având pretenția ca toți copiii (mai mici, de cele mai multe ori) să respecte regulile inventate de el. Dacă îi ceri explicații sau intri în polemici logice cu el descoperi că nu are nici cea mai vagă idee despre ceea ce face…

Al patrulea: hiperprotejatul

În timp ce majoritatea copiilor au tricou și pantaloni scurți, el vine îmbrăcat (la 30 de grade) cu tricou, maieu, pulover subțire, pantaloni lungi, șosete lungi si sandale închise. Este însoțit de tata, mama, bunica și încă măcar o rudă de gradul 2-3-4. Deși în jur zburdă copii de vârsta lui, el nu știe să urce rampa de la tobogan. Când totuși înțelege ce trebuie să facă și înaintează doi pași se sperie groaznic de un copil care chiuie și plânge isteric 20 minute. Este însoțit/împins de la spate de tată până sus, încurajat de bunică de jos, așteptat de mamă la baza toboganului în timp ce unchiul/verișorul/nașul face poză realizării. Nu prea știe ce caută în parc și nici ce să facă. În momentul în care decide să se lase să alunece este primit cu aplauze. În momentul în care schițează un zâmbet de bucurie, nu vede nimeni, toată lumea e răvășită că i-au ieșit maieul și tricoul din pantalonii lungi. Este momentul în care bunica (doamna care cară după ea 3 pungi de plastic cu cele necesare odorului) decide că ar fi de ajuns, iar tatăl (îmbrăcat și el cu pantaloni lungi de stofă, cămașă și pulover legat englezește pe umeri) decide că ar mai trebui să încerce o dată..că știe el că ar mai vrea.

Al cincilea: neglijatul

Este plin de bube și julituri, arată de parcă mai are puțin și se dezmembrează, este sociabil și haios, ușor hiperactiv și cooperant, dar habar nu ai cine e cu el acolo, chit că are 3 sau 10 ani. Este avid de atenție și l-ai cucerit definitiv dacă îl bagi puțin în seamă, Se cațără, face tot felul de scheme kamikaze care fac chiar și inima celei mai relaxate mame să tremure de groază, dar nimeni nu pare să tresară pentru el. Simți nevoia să îi explici că riscă să cadă și să-și rupă o mână sau un picior, iar el pare să audă astfel de sfaturi pentru prima dată. Nu îți dai seama dacă e un copil al străzii sau cineva l-a uitat când trecea pe acolo și aproape că îți vine să-i spui să meargă cu tine acasă…asta dacă nu ai bănui că unul dintre cei 20 de oameni care stau absenți pe băncile din jur ar putea să te acuze de răpire….peste vreo două-trei ore când își dă seama că ai plecat.

Al șaselea: șeful tău

Este acel copil care nu are pretenția numai să-i manipuleze pe ceilalți copii, ci vrea ca tu, adult care îți supraveghezi copilul în perimetrul lui de acțiune, să nu te bagi. Vine și te întreabă pe tonul unui jandarm ieșit la patrulat cine ești și ce cauți acolo. Folosește exprimări de genul „tu ești cu el?” și arată spre copilul tău de 2 ani care se joacă în nisip. Nu știi foarte clar dacă să te amuzi sau să îi răspunzi. Nu apuci, te întreabă din nou dacă tu ai grijă de copilul ăla și dacă stai cu el acolo…om mare răspunzi stânjenit că da, și că ești mama lui. Se încruntă și răspunde arătând cu degetul spre tine, apoi spre el…”mhm, deci tu ești mama lui”. Răspunzi da și pleacă ușor dezorientat căutând o strategie să scape naibii de tine.

Al șaptelea: needucatul

Nu este rău intenționat, dar face rău fără să-și dea seama. Vine și trântește bicicleta peste toboganul pe care vor să se dea și alți copii fără să se gândească nicio clipă că incomodează sau face un gest potențial periculos. Dacă îi atragi atenția își cere scuze și se repliază rapid dar, dacă ai iluzia că peste 5 minute nu o să fie gata să-i facă vânt copilului tău din vârful castelului din parc doar pentru că el se grăbește și al tău se mișcă prea încet, te înșeli. Ar fi bine să fii cu ochii în patru când este prin preajmă și ar fi bine să îi explici ce face greșit dacă este încă mititel. Dacă își face de lucru prin jurul tău ar fi bine să caști ochii, nu știi niciodată când o să se oprească întâmplător fix în fața leagănului în care copilul tău chiuie și se dă tare. Este posibil ca dacă îi atragi atenția de câteva ori să o faci și pe individa care i-a dat viață să se deplaseze și să-i explice, în sfârșit, ce și cum…

Sasha și prima idilă

În ruptul capului nu aș fi zis că o să scriu atât de devreme povestea asta, dar iată că s-a întâmplat. În memorabila zi de 4 aprilie, când copilul meu a avut 1 an, 22 de luni și 26 de zile, s-a înamorat subit și fulgerător de Antonia. Eh, poezia este că Antonia are 7 ani, cântă la pian și este cea mai delicată, prețioasă și conștientă de sine domnișoară pe care o cunosc. Peste toate, întotdeauna mi s-a părut, spre deosebire de sora ei Teodora, foarte introvertită și nu întotdeauna sociabilă (suflet de artistă, deh!). Cu Sasha însă lucrurile au stat altfel.

A surprins-o cu garda jos în timp ce se uita la desene animate cu Alexandra și Clara (10 și 11 ani). Ca de obicei la petrecerile pentru copii, băieții se jucau cu băieții, toddlerii de capul lor și fetele se refugiaseră în cameră. Până când Sasha s-a prins că printre fete e rost de răsfăț. S-a dus între ele și a început să le îmbrățișeze și iubească în stilul caracteristic. Cum Antonia nu mișca, Sasha a zis să pluseze, și a trecut la pupaturi, îmbrățișări și mângâieri pe cap. Antonia a început să zâmbească suav și subtil. Sasha nu s-a oprit. Când în sfârșit gașca s-a spart și toată lumea a venit la tort, Sasha nu a uitat de Antonia. Și, deși își vedea de țopait, socializat, cocoțat, furat roșii cherry din farfuriile oamenilor, din când în când trecea pe la Antonia să o îmbrățișeze și mângâie pe păr. Iar zâmbetul Antoniei creștea. Și-au luat la revedere câteva ore mai târziu, iar discuția de după a fost adevărata minune. Adică, dacă nu fusese suficient faptul că fi-miu făcuse un crush evident, am aflat că nici fetei nu îi fusese chiar indiferent.

Citez din povestiri (fiind la a treia mână, mi-au fost relatate de soră-mea, e posibil să nu fie exacte, dar ideea e următoarea)

Antonia: – Mama, m-am îndrăgostit de Sasha. Este atât de frumoasă!

Delia: – Antonia, dar Sasha este băiețel, nu e fetiță!

Antonia: – Vaaai, e băiețel și e atât de frumos? (…) Mami, m-am gândit, știu că e diferență mare între noi, dar când o să fim mari nu o să mai conteze, așa că eu cred că vreau să mă mărit cu Sasha! (HA!)

A rămas că îi e greu să mai aștepte două luni până la ziua Alexandrei așa că o să vină de ziua lui Sasha la party. Acum aștept cu nerăbdare follow-up-ul. Chiar, oare cât țin idilele la 2 și 7 ani?

Ah, și stau și mă întreb, dacă fi-miu reușește să cucerească fete fără să știe să vorbească prea bine, oare când o învăța, ce mă fac?