Super-mama din mine

Ha, uite că nu sunt chiar nebună, uite că am găsit nişte cercetători care explică exact cum funcţionează îndrăgostirea de copil. Aici e articolul şi mi-a plăcut mult ce am citit. Acum, dacă nu aveţi răbdare să-l citiţi tot, rezum eu…practic mamele chiar se îndrăgostesc de copiii lor, sunt doldora de substanţe răspunzătoare pentru starea de bine. Endorfina, oxitocina (care e numită şi hormonul afecţiunii) şi dopamina sunt cele mai importante dintre chestiile care înoată în noi şi care ne fac să ne topim de dragostea cutelor de la picioare, să privim oarbe de iubire gura ştirbă şi ochii tulburi şi să ni se pară cele mai frumoase din lume, galaxie, univers…. Nu e tot, staţi aşa, mi-a mai plăcut că, cică, am avea în noi şi capacitatea de super-mame, capacitate pe care taţii, oricât de super ar fi, nu o au…cel puţin nu îi ajută biologia. Cică şi creierul se modifică în aşa fel încât zona responsabilă cu acea capacitate de a te dedica şi îngriji o altă persoană să fie la înălţimea aşteptărilor. Aşa că, poate am simţit eu de multe ori că nu mai pot, poate chiar eram sigură că o să leşin de oboseală sau o să mi se scurt-circuiteze creierii de nesomn, dar uite că natura a avut grijă să pot. Deci nici măcar nu sunt specială. Hm, asta nu îmi mai place la fel de mult!

Reclame

Un post serios despre alăptat şi lapte matern

O să scriu despre alăptare şi lapte matern. Nu vreau să o fac cu patos, deşi nu am depăşit acel moment, şi aş putea să scriu şi să mă cert cu oricine pe această temă. Nu suport şi nu accept reacţiile extreme, lipsa de empatie a femeilor cărora le-a fost mai uşor sau mai greu să alăpteze, dar au avut norocul să reuşească. Nu suport şi mă irită şi cele care nu au făcut nici măcar cel mai mic efort să-şi alăpteze copilul, punându-se într-un gest de egoism suprem pe ele pe primul loc, în primul moment din viaţă când nu ar fi trebuit să o facă. Una peste alta, am citit astăzi o statistică infiorătoare. Doar 12% dintre mamele din România alăptează. Ar fi trebuit să-mi dau seama că aşa este. Rar am văzut femeie să-şi hrănească bebeluşul la sân. Eu sunt una dintre ele. Nu am reuşit, m-am chinuit şi am sfidat timp de aproape două săptămâni tot ce mi s-a spus în maternitate… şi totuşi nu a fost să fie. Acum, mă întorc în timp şi tot cred că aş fi putut face mai mult. O spun cu sinceritatea omului care nu a reuşit să se împace deloc cu faptul că un lucru atât de firesc s-a dovedit imposibil. Detaliile noastre contează, contează însă şi mai mult faptele care se petrec în absolut toate maternităţile şi care duc la această statistică oribilă. Eu am născut prin cezariană, din nou pentru că aşa a fost să fie, nu pentru că aşa am vrut, dar asta este altă discuţie. Am stat mai bine de 12 ore în pat până când cineva m-a ajutat să mă ridic prima oară. Am avut ghinionul să nasc la ora 15.00 şi nimeni nu se învredniceşte noaptea să ajute femei lăuze să facă primii paşi. L-am văzut pe Sasha prima dată la câteva ore de la naştere, am fost anesteziată total şi am aşteptat cu inima strânsă prima întâlnire. O asistentă mi l-a adus şi mi-a zis să-l pun la sân. Dormea, sânii mei mici nu erau buni de nimic în condiţiile în care nu mă puteam ridica. Bietul de el, nici măcar nu putea să ajungă cu gura să prindă mamelonul, şi dacă ar fi ajuns, nu prea avea ce să prindă. O să vă scutesc de detaliile anatomice şi o să vă spun doar că problema pe care am avut-o eu poate împiedica într-adevăr alăptarea, dar în condiţiile în care nici măcar o asistentă nu îţi acordă atenţie, în condiţiile în care consilierii de alăptare deşi există, nu există în spitalele de stat, habar nu am avut că am fi avut totuşi o şansă. Cred eu acum că şansa noastră ar fi fost pompa de muls pe care, fusesem avertizată din start, să nu îndrăznesc să o aduc la spital. Să o foloseşti atrăgea anatema, însemna din start că eşti o mamă rea care nu vrea să alăpteze, iar medicii de acolo nu ar fi tolerat asta. În cazul nostru ar fi fost exact ce trebuie, Sasha ar fi primit laptele meu iar eu aş fi fost scutită de cea mai odioasă experienţă din viaţa mea de mamă. Nu am folosit-o, nici nu o aveam, aşa că am stat, m-am chinuit, am suferit de fiecare dată când o nouă asistentă mă privea şi îmi spunea sec ” Tu nu o să poţi alăpta!” iar eu mă ambiţionam să caut soluţii şi să cred că pot. Am băut ceai deşi îmi era greaţă şi de la apă, am mâncat deşi nu îmi era foame deloc, am încercat să mă mulg manual, am folosit proteze de silicon pentru mamelon, am încercat să folosesc seringi tăiate ca să „îmi formez mamelonul”. Nu a funcţionat nimic. Copilul meu era oricum sătul de glucoză şi lapte praf şi nici eu nu înduram să-l văd plângând, mai ales că era evident că eu nu puteam să-l hrănesc. Nici măcar nu reuşea să se mufeze. A fost o singură asistentă care era formată ca specialist în lactaţie şi care m-a ajutat. Cu chiu cu vai, cu transpiraţii şi lacrimi reuşea să-l facă să tragă de câteva ori. A fost bine cu ea, am adus-o şi acasă, doar că în lipsa ei, Sasha nu reuşea sub nicio formă să sugă. Dacă nu îi era luat capul, susţinut şi împins, gura deschisă corect, nu reuşea…iar eu nu puteam să fac nimic să fie altfel. M-am simţit pe rând defectă, m-am simţit apoi inutilă şi apoi am decis că nu mai pot să-l văd chinuindu-se. Iar când cântarul a arătat că în loc să ia în greutate, el scădea, cu tot efortul meu de a mă trezi şi a-l hrăni în unica poziţie (eu stând în fund, cu dureri crunte de operaţie, el la subraţ pe un maldăr de perne) în care mai reuşea să prindă sânul, am decis că o să mă mulg. Cred cu tărie că dacă aş fi fost încurajată şi ajutată să fac asta din prima zi, copilul meu ar fi fost hrănit cu laptele meu mai mult timp, nu doar cu lapte praf. Aşa nu am reuşit decât să mă chinui şi eu, şi el, şi să trăim primul nostru eşec împreună. Nu îmi declin vina complet. După două săptămâni de epuizare şi suferinţă nu am mai avut puterea să fac asta în ritmul în care ar fi trebuit, nu mai reuşeam să mă trezesc noaptea din două în două ore, să-mi „golesc sânii”, iar asta m-a costat  tot ce mai aveam. Am reuşit să-l alăptez (dacă se poate numi aşa) combinat, timp de 2 luni. Atât. Apoi am renunţat de tot, cu un maldăr de vină pe suflet. Sunt însă sigură după experienţa asta că se putea mai bine. Că soluţia nu e promovarea agresivă a alăptatului, răutatea gratuită şi atitudinile atotştiutoare, ci grija, empatia şi ajutorul dat la nevoie. Cred că laptele praf are rolul lui, nu este dracul, dar nici panaceu, şi trebuie folosit cumpătat, atunci când nu se poate altfel. Trebuie privit mereu ca o soluţie de ajutor, de rezervă, nu ca principala soluţie, iar mamele trebuie ajutate să-şi hrănească bebeluşul cu laptele lor, orice înseamnă asta. Alăptare poate însemna şi laptele de mamă într-un biberon steril şi chiar dacă nu e idealul, este mai bine decât deloc. Schimbările ar trebui să înceapă în maternităţi, aceleaşi maternităţi care promovează alăptarea, dar nu te ajută să alăptezi, care promovează legătura mamă-copil, dar ţin mamele separate de copiii lor nou-născuţi, aceleaşi în care e mai important primul vaccin, decât prima atingere a mamei, în care bebeluşii prematuri aud aparatele, nu vocea părinţilor lor. Citesc bloguri de-afară şi îmi vine să plâng. Nu cred că sistemul lor este perfect, ba chiar cred că, uneori, medicii noştri sunt mai buni şi mai responsabili (al meu, Badiu Alexandru, sigur este!), dar ei par să înveţe din greşeli şi să înţeleagă încet-încet ce contează.
În final, trebuie să spun că există şi cazuri de femei norocoase. Prietena mea, Mirela, şi-a îngrăşat bebeluşul exclusiv 6 luni şi l-a alăptat mai bine de un an. A avut lapte bun (Zeno lua în greutate mai ceva ca bebeluşii hrăniţi cu lapte praf) şi mult, atât de mult încât nu avea ce face cu el. Pentru femei ca ea, ideal ar fi să poată oferi ajutorul altora care au nevoie. Pentru asta ar trebui să existe bănci de lapte matern, doa că la noi în ţară nu este nici măcar una. La Marie Curie se pun bazele primei bănci de lapte, dar banii se strâng extrem de greu, iar fără bani nu se poate cumpăra aparatura absolut necesară unui astfel de centru. Ei au un site unde se poate dona, acesta.

Categoria hater de hateri

Eu nu mai pot cu haterii, nu mai pot cu ei în așa hal că devin și eu hateriță și asta îmi tulbură zenul. De exemplu, după ce am depășit momentul „hai să le urâm pe alea de la Victorias Secret că sunt slabe și mișto cum noi nu o să fim niciodată că ne e lene să facem sport și nu vrem să renunțăm la burgeri și zahăr”, noua obsesie a trolilor de internet este fiica mare a lui Johnny Deep și a Vanessei Paradis. Acuma, numai dacă vezi numele părinților îți imaginezi că fetița asta (are și ea vreo 15/16 ani) nu are cum să fie urâtă. Apoi o vezi și ai convingerea

lilly rose

însă înainte să zâmbești tu amintindu-ți de tac-su pe vreama când îți dădea fiori și de maică-sa extrem de sexy și ilegal de tânără în Taxi, vezi comentariile idioților și te umpli de nervi. Apar cuvinte ca urâtă, banală, nepotism…jeeezaaaaaaz! Ca și când ea îi pune pe paparazii să o urmărească peste tot, ca și când e vina ei că având doi părinți artiști, șansele să aleagă altă cale în viață sunt minime, ca și când….completați vă rog că eu nu mai pot. Singurul lucru care mă îngrozește când văd atâta răutate gratuită și mizerie umană este că un copil ca fata asta frumoasă ar putea citi comentariile astea și ar putea avea senzația că nu este „suficient”.

Extremele nu mă atrag

Pe mine mă enervează extremismul ăsta idiot care a cuprins lumea. Nu fac filozofie și nici corectitudinea politică nu mă interesează, iar subiectele profunde nu mă ating, momentan, dar mă înfurie fioros treaba asta cu încurajarea obezității. Departe de mine o reacție ca a Mihaelei Rădulescu (alt subiect prea fierbinte pentru gustul meu), dar de la a fi o persoană normală, cu un aspect normal și a nu fi complexată că nu arăți ca un model și până la a fi obeză și a susține că asta înseamnă normalitate, mi se pare o cale lungă, pe care nu ar trebui nimeni să o parcurgă dacă nu are probleme psihice (boli de nutriție sau fetișuri ciudate). Am văzut astăzi poza asta

no vs

și, oricât de frumușele mi se par la chip fetele astea, oricât de plăcute și simpatice, nu pot să mă uit la ele și să spun „wow, ce hot!”. Ba, ca să fiu sinceră până la capăt, mi se par cam prea grăsuțe pentru gustul meu, ba chiar nesănătos de grăsuțe. Cred că nu degeaba medicii susțin că grăsimea în exces duce la boli cardio-vasculare și moarte prematură și mai cred că a se erija într-un model care trebuie urmat este complet greșit și nesănătos pentru tinerele care sunt încurajate să mănânce excesiv, să nu facă mișcare și să accepte greutatea anormală ca pe un simbol al frumuseții. Greșit! Cred că este normal să ne acceptăm limitele personale, cred că una din cele 6 femei de mai sus este posibil să aibă probleme metabolice care să o împiedice să aibă o greutate normală, poate că încă una nu poate face sport din motive medicale, dar mai cred că la o proporție covârșitoare este vorba despre lipsă de discernământ în ceea ce privește alimentația și necesitatea de a face mișcare. Eu însămi nu sunt o sportivă pasionată, dar sunt conștientă că pentru ca un organism să funcționeze corect și să își păstreze funcțiile firești cât mai mult timp este nevoie de efort fizic.

Revenind la fotografia de mai sus, vreau să înțeleg cum poți pleda împotriva a ceea ce numești nesănătos de slab, cu o imagine cu femei nesănătos de grase, și cum poți să susții naturalețea când e evident că duduile corpolente sunt machiate și fotoshopate la fel ca suratele lor de la Victorias Secret?

Și ca să închei apoteotic, iată și poza care a stârnit „atacul”! Pe mine m-a inspirat să îmi iau un sutien și, serios că arată pe mine exact ca pe fetele alea, chiar dacă nu am 1.80 și 50 de kg.

vs

Rochii de Oscar in my mind :D

Nici nu știu foarte clar ce fac aici, îți scriu ție, Sasha, mă exprim pe mine așa cum aș vrea uneori să o fac și nu am curajul, stau ușor pitită pe principiul „cine trebuie, găsește!”. Și uneori postez rochii de Oscar, just because!

Voila! Prima pentru că fata asta chiar se îmbracă impecabil. Mereu!

emma-stone-vogue-23feb15-getty_b_426x639

Apoi Kate pentru că are o eleganță și o distincție și o finețe care nu au legătură cu rochia, dar și rochiaaaa!

cate-blanchett-vogue-23feb15-getty_b_426x639

Și apoi Keira pentru că mie îmi place de ea, nu știu clar de ce, și pentru că arata delicios însărcinată.

keira-knightley-vogue-23feb15-getty_b_426x639

Și ultima, dar nu cea din urmă, Zoe. Cum e posibil să arăți în halul ăsta după o sarcină cu gemeni, la nici trei luni de la naștere. Mă rog, poate doar dacă arătai ca ea înainte, Mda!

zoe-saldana-vogue-22feb15-getty_b_426x639

Gata, done! Nu, nu chiar, că mai e și ea. Nu știu dacă îmi place ținuta, atitudinea, actrița…chiar habar nu am, dar o pun aici.

meryl-streep-vogue-23feb15-pa_b_426x639

Mă roade invidia

Nu am făcut poze sexy când eram gravidă, deși cosmeticiana care mă epila făcuse ea singură un grup de susținere în acest sens. Ok, nu arătam rău gravidă, ba dimpotrivă, aveam doar vreo 8/9 kilograme în plus și puteam fi considerată hot (modestia asta!) dar, sincer, mă simțeam oricum, numai hot nu, și exact așa mă simțeam și la o lună, două, trei după naștere, deși primeam complimente constant…din nou mă omoară modestia. Dar nu despre cât de minunată eram eu vreau să scriu aici, ci despre ea  și iată fotografia și aici.

poza natalia

(Sursă fotografie: Natalia Vodianova/Pinterest/Vogue UK)

Ok, e frumoasă, ok, e model, ok, e meseria ei să fie minunată și hot dar…

1. nu mi se pare ok să faci poze hot în care copilul este doar un accesoriu menit să amplifice impresia de hotness. Poate sunt eu nebună, dar duduia asta nu pare deloc interesată de copilul care stă la sânul ei, nu îl atinge, nu îl privește, stă ca o divă sexy cu privirea languroasă și dornică și…întâmplător, pe ea se află un copil…despuiat și el, ca să se asorteze.

2. nu înțeleg ce dracului caută poza asta pe Pinterest. Ok, femeia e model, femeia e frumoasă, viața vedetelor e oarecum publică, dar să pui o astfel de poză în scop de „la mulți ani” pentru tatăl copilului e cel puțin jenant. Nu era mai frumos să îl aștepte ea așa seara, fără copil atașat, și eventual să îi mai facă unul…cado’!

3. mă gândesc că având 4 copii, la un moment dat, unul în plus, unul în minus, nu mai contează, dar când pui mesaje oarecum publice pe un cont de socializare, în care urezi lucruri, nu e drăguț să îi bagi și pe ăia mai mari în seamă. Așa, ca să simtă și ei că există, nu că dacă au crescut pot să se ducă dracului. Iar dacă nu înțeleg eu subtilitățile mesajului, nu cumva e posibil să nu înțeleagă și alții, și atunci nu era mai drăguț să-i trimită poza pe privat?

Acum că am cârcotit suficient, o să adaug că mă umplu totuși de ură când văd abdomenul tipei. Și mai am o dilemă, cum naiba să ai sânii atât de mici, și totuși să ai lapte  (întrebarea e pur tehnică, din experiență proprie știu că, oricât de mici ar fi, se măresc atunci când alăptezi….so?!) ?

 

Frumos

Nu cred că voi fi vreodată capabilă să cuprind într-o fotografie atâta frumusețe… atâta naturalețe, atâta delicatețe, firesc, sensibilitate…

katerina-plotnikova-photography-3 katerina-plotnikova-photography-10 katerina-plotnikova-photography-11Aș vrea să știu. Sunt doar trei dintre minunățiile create de o fotografă din Rusia, Katerina Plotnikova. Celelalte sunt aici.

 

Cum a devenit cântecul lor, cântecul nostru!

Gravidă consemnată la pat de trei luni deja, cu încă două la orizont, căutând disperată să-mi omor timpul. Nu este atât de ușor pe cât pare și nici măcar pe jumătate atât de plăcut cum poate să pară într-o după-amiază îngrozitoare la serviciu, dar cum nu a existat alternativă…iată-mă, cu o burtă care crește proporțional cu plictiseala și cu contracții pe măsură…să ne bucurăm dar’ și să ne veselim! Doar că, precum în poezie, nici iarba nu-mi mai place! Și totuși, printre cărți de tot felul, emisiuni culinare (care, ironic, nu-mi provoacă niciun fel de pofte) și documentare despre pui de felină (iubesc cu pasiune, deja, gheparzii), își fac loc din ce în ce mai multe bloguri (cine ar fi zis!?), care de care mai romantice, mai frumosc colorate și mai pline de idei minunate. Printre ele și blogul ei. Și pe blogul ei, melodia asta. O ascult azi, o ascult mâine, copilul de asemenea prin căștile poziționate strategic pe burtă, și uite așa, un an mai târziu este melodia care, fără de greș, are efectul ăsta.

IMG_8514Aici cu Cristina 😀

Ah, și poate nu am fost clară, îl cântă Doris, dar eu îl cânt mai des decât ea!