Azi cu ei

Dupa cum au observat prietenii mei de pe facebook care au rabdare sa citeasca ce scriu, azi a fost o zi plina: de bune, de foarte bune, de noroc, de mai putin bune,l si tot asa. Pentru ca imi place sa „stay true” cum zic americanii si pentru ca as vrea sa le scot ochii in viitor pentru toate cele, voi scrie aici succint cum a fost pana acum (e doar ora 17, Doamne ajuta!)

M-au trezit la 7…este a 5-a zi consecutiva cand ma trezesc la ora 7, desi se culca tot la 11 si eu tot la 12 plus…am ajuns sa urasc vara….mama ei de lumina, ca o sa imi pun jaluzele ca vampirii pentru o ora in plus de somn. Ma rog, m-am tarat cu dificultatea celor 36 de ani fara o zi pe umeri si am facut/baut cafeaua. Nu au vrut senvis, asa ca am scos iaurturi. A plecat Sorin la work, am mai plans pe poze cu copii greci, am facut curat, m-am imbracat sa plec sa ii iau carticica saptamanala cu animale. Atunci mi-am amintit ca vitejii mei nu mananca singuri, asa ca iaurturile stateau neatinse pe masa din bucatarie, iar Sasha se vaicarea ca nu a mancat. Le-am dat. Le-am dat si musli pe care nu l-au amestecat in iaurt, ci i-au mancat cu lingurita si imprastiat pe jos, dupa caz. Am plecat la cumparaturi si pe drum, urma de zen mi s-a dus cu satelitul cand Sasha a calcat intr-un rahat de caine lasat de un animal pe strada…ok, ok, stiu ca nu e vina copilului ca traim intr-o tara de grobieni mizerabili, dar e vina copilului ca, desi ii zic in fiecare zi de 100 de ori sa se uite pe unde calca, el tot nu se uita pe unde calca. Asa se face ca i-am dat servetele umede sa se stearga si dupa ce a sters putin urland ca „eeeeeeewwwwwwww, e scarboooooos!” tot eu a trebuit sa fac treaba murdara injurand si sudalmizand si boscorodind si bombanind si blestemand si cate si mai cate. Ajung la bloc, in scara, constat cu tunete si fulgere ca SE FUKIN’ STRICASE LIFTUL!!!!!!!! 5 etaje am urcat cu carucior copil si cumparaturi in brate pana cand, prin ceva magie, Sasha a reusit sa il cheme la 5 si am mai urcat normal 2 etaje. In casa aproape ca mi-am vomitat sufletul curatand sandalele copilului, dezinfectand baia si chiuveta, spaland cu toate antibacterienele posibile mizeria aia. Am terminat, am decis ca e un moment bun sa imi savurez prosecco cumparat pentru ziua mea, asa ca am gatit chiftelute band la ora 12, ca o diva alcoolica, prosecco sec cu suc de zmeura ….usor, de vara!

Cu o parte de zen recuperata am hranit copiii si ma simteam aproape ok (mai alea ca Ivan a mancat chiar bine, i-a furat chiftelute lui Sasha cand nu se uita), cand am vazut o casuta de lemn zburand spre mine. Am prins-o, dar pentru ca i s-a parut amuzanta supararea mea, copilul mic a decis sa arunce si acoperisul de plastic (deloc usor) fix in fruntea mea. Indoita de durere, l-am certat si trimis in camera, timp in care ala mare zburda si il aplauda pentru isprava (desi stie ca nu are voie sa il incurajeze, ca mai nou ala mic face tampenii si se prezinta ca in fata spectatorilor la frate-su pentru ovatii, in timp ce eu trag ponoasele sau cucuiele)….asa ca i-am pedepsit pe amandoi. In timp ce pe vinovat il durea fix in pampers, Sasha urla si ma facea…citez…”ticaloasa si proasta la cap”. Evident ca l-am corectat si i-am zis ca „proasta la cap” e un soi de pleonasm si arata incultura, apoi i-am zis ca nu mai vorbesc cu el si ca se va tine singur in brate la culcare pentru ca eu sunt suparata prea tare pe el. (Ia de-aici parenting neconditionat! :))))) ) Evident ca a urlat mai tare ca nu il tin si ca e posibil sa nu mearga la fini, decat din sentiment de vina…apoi dupa un self-coaching de genul…

– Sasha, nu mai jigni, nu il mai incuraja pe Ivan, nu mai vorbi urat, nu mai zice ticaloasa si proasta sau tampita, nu mai fi suparat…

…m-a instiintat ca m-a iertat ca i-am inchis desenul lui preferat Umizoomi si ca oricum se repeta episoadele si ca putem dormi acum imbratisati. A fost uimit cand l-am tachinat si i-am zis ca eu mai am nevoie de niste minute ca sa il iert si ca vor fi multe, in plus nu inteleg de ce trebuie sa ma ierte el, cand el este cel vinovat. Detalii! Ma rog, am adormit, ne-am trezit…Sasha, primul dupa modelul consacrat. In timp ce eu abia reuseam sa ma autosituez in spatiu si sa deschid ochii, Sasha avea deja intrebari:

– Ce e gerul? De ce nu poti bea alcool daca esti copil? Ce este vinul fiert? La cati ani pot bea copiii vin fiert? De ce unii copii au prieteni pasari? Dar iepuri de zapada? De ce nu e iarna? Cand pot sa ma uit pe calculator?

– ….mmmmmmmmmm….

– Zi! Te-am intrebat ceva!

– …..mmmmmmmmmm…Sasha, abia pot vorbi (am zis usor impleticita)….

– Eu pot vorbi, pot foarte bine!

– D’ohhhhhhh……

Si m-am ridicat si am mers si i-am inchis gura cu o nectarina (ma rog, partial inchis) pana am reusit sa respir regulat si sa vorbesc in propozitii. Noroc ca Ivan dormea. Intre timp s-a trezit si ala si freaca pernele. E ca ma-sa, greu de somn! Ahahahah!

Iar eu o iau de la capat cu facut mancare and shit (ce gluma buna, mnot) ! Si astept inca sa ne loveasca norocul de azi, dar nu chiar in halul ala!

Ah, si faza „de bine”, pe care o pun direct de pe facebook (proaspata acolo)…ca, nah, am baiat super-destept si trebuie sa ma laud.

Da, Domn’le, am! Si viata plina am! La mai mare! AMR azi ;)))

Reclame

Dragoste de frate

Ivan si Sasha se iubesc, asa simt eu, desi sunt foarte diferiti, se incaiera si lupta pentru orice si uneori sunt sigura ca sunt mai fericiti cand au exclusivitate (de exemplu aseara cand Ivan nu dormea si se juca si vorbea entuziast cu noi sau cand Sasha se bucura ca iesim doar cu el in oras). Dar stiu ca dincolo de rivalitate, certuri, frustrari si batai, se iubesc si se vor iubi. Asa am fost si eu cu sora mea, desigur, diferenta de 8 ani intre noi a facut ca interactiunea sa fie minimala, dar si asa tot am avut parte de batai (ea pe mine), rautati (eu catre ea: am stricat jucariile ei, am distrus creioane si carioci, i-am furat bani sa imi iau papusa), egoisme (eu nu voiam sa ii dau ciocolata mea, ea refuza sa imi dea hainele ei care imi placeau (o convingeam pana la urma, ii pastram cu strangere de inima o bucatica)…ma rog, suntem ok acum. Ne certam, nu suntem mereu pe aceeasi lungime de unda, gandim lucrurile complet diferit uneori, ea e mai apriga, mai zgomotoasa si galagioasa in suparari, dramatica in gesturi, aparent foarte hotarata si conservatoare, suparacioasa si ciufuta, eu sunt mai flower power, mai tacuta si mai introvertita, uneori rautacioasa si nesuferita, uneori ultrasensibila si melodramatica, modelul iarta dar nu uita, toleranta cand nu trebuie si rea de asemenea…dar asa cum suntem, gasim, in ciuda frustrarilor si certurilor si asteptarilor neimplinite (cred ca amandoua avem una de la alta), mereu o cale de comunicare. Si suntem acolo una pentru cealalta, orice ar fi. E sora mea buna, este, chiar daca nu avem acelasi tata, nu am simtit niciodata ca ar fi asa. Suntem din acelasi aluat interior, eu asa simt.

Eu mai am un frate, si ea ceva frati surori, din partea tatilor nostri. Niciuna nu tine legatura cu ei. Evident, din motive diferite, cel putin aparent. Ea nu vrea (cred ca nici ai ei, ca altfel ar fi cautat-o), la mine nu vrea el (desi eu chiar am vrut). Ca tot spuneam ca prelungesc agonia relatiei cu tata cu el, e la fel de greu si ma consuma la fel de mult povestea asta. Nu inteleg de ce promite si nu se tine de cuvant, de ce intinde o mana ca apoi sa imi tranteasca usa in nas, peste degete. Habar nu am ce simte, ce gandeste, de ce e asa si nu altfel. Stiu doar ca eu as fi vrut sa il cunosc si sa cunosc prin el acele laturi ale tatalui nostru pe care nu le gasesc in mine. Si nu pot, nu ma lasa…sau poate tocmai asta este, sunt acele laturi pe care ma bucur ca nu le-am mostenit.

Oricum ar fi, cred ca ar trebui sa urmez indemnul cantecului si sa „let it go” odata. Dragoste cu sila nu se poate, nici macar intre frati, iar in cazul unora sangele chiar e mai putin important decat apa. Ca, vorba aia, fara apa nu poti trai, fara sange din sangele lor unii o duc chiar bine.

Sper si stiu cumva in interiorul meu ca la Sasha si Ivan nu va fi asa…nu se poate si o sa fac tot ce pot sa nu se intample asta!

Povestea unui nas de clovn

Avem acasa un nas rosu cu care ne jucam si facem poze amuzante.

Ca astea:

Si e bataie si incaierare cand e vorba de nas, dar e amuzant:

Dar nasul asta rosu amuzant are o poveste pe care eu nu vreau sa o uit. E povestea vindecarii lui Ivan, a omeniei si a ceea ce nu voiam sa traiesc, dar mi-a deschis larg ochii. A bucuriei care sta in lucruri mici, simple, a ceea ce sper sa ramana o amintire a redemptiunii mele.

Nasul asta l-am primit a treia zi dupa operatie, cand eram singura in camera de spital cu Ivan si nu mai stiam ce sa fac sa il tin culcat (desi avea sonde si tuburi de drena, el voia sa se joace si sa se ridice)…epuizasem cantecele, desene animate date tare si tot ce imi puteam imagina ca pot sa fac cu el intins orizontal, si cum eram eu disperata si cautam solutii, au venit ei…doctorii clovni. Au improvizat o sceneta, au vorbit cu noi si ne-au lasat suvenirul. Ne-au facut si complimente, iar eu am ramas o seara intreaga cu noua jucarie, cu resurse sa il fac sa rada si cu sufletul plin. Ca uneori lucruri mici si aparent neinsemnate fac diferenta, ca voluntariat nu inseamna doar bani si lucruri facute de fatada (apropos, de ce nu or face asta studentii la teatru sau cei de la teatru de papusi nu stiu, sunt atatea spitale cu atatia copii in Bucuresti), ca normalitatea inseamna sa anticipezi nevoi si sa vrei sa ajuti, sa usurezi suferinta oricum, nu sa haituiesti, agresezi, sperii…

Ma rog, nu despre tarele sistemului vreau sa vorbesc, nu despre lipsa de omenie a unora si altora si nici despre ce am putea face sa fie mai bine, stim toti, totul e sa si actionam, voiam doar sa ma laud cu nasul nostru rosu si sa zic ca sper ca la controlul de anul asta va fi mai bine. Din ce in ce mai bine, pana cand imaginea nasului rosu nu o sa mai stranga niciun pic inima 🙂

Eu Narcis, luna mea

Anul asta fac 36, luna asta fac 36, inca ma simt de 26…unii spun ca si arat de 26, desi eu zic ca se lasa indusi in eroare de acneea mea…ma rog, voi avea cu putin noroc 36.

Am inceput din timp cu mantra „pentru ca merit”, da, aia penibila din reclame…dar unde zice ca intelepciunea se gaseste doar in carti stravechi si la persoane cu multi ani de scoala si IQ pe masura. De cand am copii, am remarcat ca adevarul si binele sunt atat de simple si clare, noi le complicam, Dumnezeu stie de ce…ma rog, deci merit! Si pentru ca merit am decis sa am si curaj, adica de ce nu as avea?! Asa ca am pus si doua selfieuri, sa ma laud si eu cu mine, cu fata mea de 36 care pare (in poze) de 26 si de care imi e rusine sau cu care imi e greu sa dau ochii uneori.

Mda, stiu ca am probleme cu mine, nu e surpriza, dar niciodata nu e prea tarziu sa recunosti, sa le asumi, sa ai putin mai mult curaj, poate sa le si rezolvi.

Acum, mai sunt vreo doua-trei chestii de bifat pe „todolistul” de ziua mea, ca sunt superficiala si narcisista si mercantila:

– sa gasesc un parfum sa fie al meu. Dupa O de Oui Lancome nu am mai gasit altul, iar pe asta nu il mai gasesc, mda, am gusturi nepopulare. Dar caut, si cine cauta gaseste, asa era parca.

– sa gasesc o crema a mea care sa nu ma umple de bube, cosuri, irite…dificil, foarte dificil, dar perseverenta e mama intelepciunii (nu are nicio legatura, dar suna bine).

– sa imi iau inca un cos de paie, ala de la Ikea a cedat. Am ochit unul cu buline, dar na, inca ma gandesc si astept sa il reduca mai tare. Rabdarea era o virtute, parca!

– sa imi schimb culoarea parului, daca oi gasi curajul si depasesc obsesia ca fac reactie alergica (cum am mai facut), ca anul trecut si peripetiile noastre m-au lasat cu niste fire albe. Si sa imi asum ca daca schimb parul, nu schimb si naravul…ahahaha!

– sa fac o vizita la un magazin frantuzesc, stie Oana care, si sa plec de acolo cu inca un ceva cu dungi…ca deh, atata pot eu, dungi si buline. Aici nu am nicio zicala, dar pot sa o pun pe aia cu cine se scoala de dimineata departe ajunge, pentru simetrie. Poate ajung in Franta, cine stie :))))

– sa incerc sa nu ma mai ascund :)))) ca adevarul iese oricum la iveala, in poze sau nu.

Am si primit un cadou, deja, in prima zi din „my birthmonth”…pe M, finutul meu, love him! Si pe Ana si Andrei odata cu el 🙂 sau pe el odata cu ei, nah!

Later edit: prelungesc an de an agonia relatiei mele cu tata, cu faptul ca nu am inteles si nu l-am inteles si nu ne-am lamurit pana la capat. O prelungesc de ziua mea ca atunci ne auzeam sau speram sa il aud zicand ce nu a zis niciodata. Acum imi traiesc acceasi drama, aceea de a nu intelege si de a simti in zadar cu Intaiul lui nascut. Care pare a fi copia lui fidela, cel putin in relatia cu mine. Dar am doi baieti (trei cu Misha mic), cred ca aici e compensatia mea, in iubirea lor neconditionata si limpede.

Viata la tara

Ultima mea amintire idilica e la bunici…clasic, vor spune multi, doar ca bunicii mei s-au mutat la oras sa aiba grija de noi si de mama cand eu aveam cam 4 ani…deci cat sa fi avut eu nu stiu. Am mai scris despre ea, dar mereu lumina asta de iunie, caldura si soarele asta luminos si plin imi aduce aminte de campul ala care atunci mi se parea fara sfarsit, de pasunea aia verde intinsa pana la orizont, cu coborasuri abrupte si urcusuri la fel, cu musetel cat vedeai cu ochii si cuprindeai cu narile. Si in centrul verdelui, soarelui, linistii, parfumului este el, bunicul, cu un costum gri si o palarie…nici nu stiu cat e vis si cat e realitate, cat am nascocit eu si cat a fost aievea in amintirea asta ca un vis, dar stiu sigur ca mereu cand e frumos si musetel si vara imi aduc aminte exact sentimentul de atunci. Sunt o Proust gustand din madlena aia a lui…doar ca eu am muetelul si vara.

Azi am facut si poze, doar amintirilor nu pot, desi as vrea.

Nu stiu de ce am fost atat de reflexiva zilele astea, nu stiu cu ce parte din trecut incerc sa ma impac si de cine sa ma apropii, de ce ma napadesc nostalgiile si ce lectii am de invatat. Voi afla!

Ma intreb daca motivul sunt ei, faptul ca incep sa vad, din nou, lucruri „prima data”, ca sunt in plina costructie de amintiri pentru cei doi iezi, iar asta imi este cheie pentru ale mele….poate ca da!

My baby is a big boy

Am avut un sfarsit de saptamana tare plin. Sasha a fost la prima ora de inot care, din punctul meu de vedere, a mers binisor. Nu la fel de incantat a fost antrenorul care, probabil, se astepta la „average 5 year old”…doar ca Sasha e oricum, mai putin obisnuit. Asa ca a vorbit continuu, pe alocuri nu l-a ascultat si de aici conflictul de autoritate…amuzant sau cum, conflict de autoritate intre 5 si douazecisideani :)))

Ma rog, eu am fost incantata ca Sasha care abia suporta sa il speli cu dusul pe piept, s-a scufundat si a facut chiar doua ture de bazin, antrenorul a reprosat ca nu asculta si vorbeste (well, te rog, fa-l sa asculte!), iar Sasha a plans ca a tras apa pe nas…una peste alta, a fost okish. Eu am fost teribil de incantata si emotionata, usor frustrata si revoltata, dar in mare…mai mergem inca o data sa vedem ce si cum, mai ales atunci cand are toata atentia la care tanjeste (cred sincer ca va fi mai bine asa).

Pentru ca suntem niste parinti „nemoderni” si teoriile de parenting ma intereseaza cat o piscatura de tantar (in sensul ca ma irita si uneori fac alergie) am decis ca nu este o optiune inotul, ci o necesitate, asa ca in ciuda reactiei imediate „Inotul este oribil, oribil, absolut oribil!” va trebui sa invete, acolo sau in alta parte. Oricum, dupa ce i-a trecut supararea pe antrenor si copiii care l-au stropit, Sasha a concluzionat ca „nu a fost asa de rau, dar a fost rau cand a tras apa pe nas”, deci vrea sa mai mearga.

Ba la vreo doua zile isi si imagina cum o sa inoate el cu casca, ochelari si chilotii de inot alaturi de morse si foci in Antarctica.

Micul siren pe verde :))))

Apoi am mers la targ de mancare unde sirenul s-a apropiat de ce este el in mod natural, maimuta.

Si aici a stabilit ca mai merge, mai ales ca urcatul pe pereti e placerea lui. Il mai ducem.

Apoi am cumparat cartea asta, de fapt Varu, si am comandat restul cartilor din colectie pentru ca, mai nou, e fan atlase si le devoreaza.

E ok, mi se pare totusi ca a crescut cam repede si ca e greu sa il „arunc” in lume. E greu pentru ca nu mereu feedbackul e cel asteptat, pentru ca isi ia portia de durere si respingere prea devreme si eu sufar la dublu, si pentru el si pentru mine. Dar lasand lamentarile si suferintele mele personale la o parte, cred ca pana la urma a fost bine!

In plus, si-a dat intalnire cu prima fata din viata lui. Sigur ca fata e cu vreo 25 de ani mai mare si pilot, dar e ok, zic eu ca nu s-a orientat rau. Ba mi-a si zis ca e „frumoasa” si ca abia asteapta sa vina pe la el :))))

My baby is not a baby anymore!

Un sut in fund nu e mereu un pas inainte

La un moment dat credeam ca nu e nimic pe lume mai nasol decat sa fii considerata ultima ciudata din curtea scolii/fata blocului, asta pana cand am avut copii. Acum stiu ca e ceva mult mult inzecit mai rau, sa fie considerat copilul tau asa. Sigur ca nu poti sa ai pretentia ca un copil care a invatat sa citeasca singur inainte de 3 ani, care acum la 5 stie anatomie, stie ce inseamna sinonimele, paronimele, antonimele, invata singur cuvinte in engleza si stie formele geometrice, care stie sa scrie bine la calculator (nu si de mana) si are o memorie fabuloasa si o prezenta de spirit unica, sa fie considerat un copil obisnuit…sigur, e un ciudat. Il ajuta mult si faptul ca nu e atent decat la ce vrea el, ca vorbeste mult, ca nu asculta decat daca stii sa ii captezi atentia, ca e capricios si emotional, si eu sunt pregatita (sau asa credeam) sa fie considerat dificil sau greu de strunit. Dar nu ma asteptam, desi poate ar fi trebuit tinand cont de experienta mea personala, sa fie considerat „vinovat” ca este altfel. La fel cum nu ma asteptam ca eu sa fiu considerata oarba si nebuna (ca nu vad realitatea) atunci cand am pretentia ca lumea sa il trateze asa cum ar vrea sa fie tratata: cu acceptare, rabdare si toleranta. Si cu mentiunea ca are 5 ani…pentru ca desi arata de 7 si are inteligenta mult peste medie, e totusi un copil. Un copil nu foarte mare care incepe sa ia contact cu oamenii, un copil care are incredere si deschidere si care nu vreau sa fie lovit cu reactii negative, respingere si agresivitate de oameni care nu il inteleg. Nu vreau nici sa il ascund si sa il tin departe de oameni, pana la urma societatea este cea care este si, din pacate, oamenii buni si toleranti sunt putini. Uneori ai surprize chiar de la cei apropiati, la care nu te astepti, dar ma doare inima cand ma gandesc ca suturile astea repetate, ca loviturile astea „sub centura” nu il vor face „barbat”, ci doar ii vor amara si inchide sufletul ala sensibil.

Poate ca e adevarat ca noi parintii ne retraim propriile drame odata cu cresterea copiilor nostri, sunt sigura ca eu imi traiesc propriile suferinte si dureri alaturi de cele pentru el. As vrea insa ca el sa nu ajunga sa simta ce simt eu acum. Vreau sa rup lantul asta si nu stiu cum sa o fac. Sa perseverez, sa il las sa primeasca in plin ca si mine aceleasi experiente si sa sper ca pe el il vor modela altfel, mai bine, sau sa il feresc cat pot si sa ii inlatur din drumul lui pe cei care nu sunt capabili sa vada dincolo de aparente, indiferent cine sunt ei? Sa raman eu, asa cum sunt eu, acceptand oamenii asa cum sunt sau sa devin si eu genul care sancioneaza dur si fara mila pe oricine nu e in „standardul” meu si putini ar fi.

Habar nu am ce o sa fac, cert este ca e dureros cand mergi cu inima deschisa si rezultatul e un sut in fund care te cam darama.

Nu vreau insa ca nimeni sa il darame pe copilul meu si o sa fac tot posibilul sa nu se intample asta. Si o sa fac tot posibilul sa nu ma inraiesc si sa platesc cu aceeasi moneda…ca e greu sa forget, atunci cand nu poti sa forgive.

Later edit: acest post este o defulare, a se ignora eventualele incoerente si fraze ambigue. Multumesc!

Reflectii, reflexii

Asa mi se intampla uneori sa ma cuprinda o carte ca tonul ei devine al meu, starea ei devine a mea, universul ei e al meu, personajele ei, eu insami si incep sa evoc, introspectez, gandesc ….

Ei, bine, asta numesc eu o carte buna si cand un autor ma face sa traiesc intens fara sa ma plictiseasca scriitura, cand un scriitor ma provoaca sa gandesc altfel, diferit de cum imi era familiar, cand un scriitor ma ajuta sa ma regasesc sau redescopar, atunci devin obsedata de el. Asa au fost pana acum Cortazar (prima si marea mea iubire), Kafka, Le Clezio, Llosa, Pamuk, Sabado, Oz, Barberry si, mai nou, Backman si Vodolazkin. Si eu cand ma indragostesc de un scriitor, chiar ma straduiesc sa citesc tot ce a pus pe hartie. Uneori reusesc, alteori nu, dar sentimentul ca incep sa ii intuiesc sufletul in spatele personajelor, personalitatea in spatele stilului, emotia in spatele povestii, e unic si ma face sa am senzatia ca ii cunosc, cumva, si poate si el pe mine.

Scriu asta pentru ca termin Aviatorul si, desi sunt sigura ca ma voi intoarce la el, rusul asta m-a facut sa imi aduc aminte atat de multe. Atat de multe!

Si sa fiu atat de senzoriala cum nu am mai fost de mult. Sa simt aerul, sa simt soarele, sa simt mirosul copiilor mei, al omului iubit, al vietii in general, si e atata melancolie in asta ca ma apuca tristetea, ca le traiesc si le pierd cate putin in fiecare clipa. Si cu dilemele mele de cand lumea, rezoneaza ca intotdeauna si Sasha. Il asteptam cu frici si emotii de viata si de moarte, dar nu ma asteptam (de ce, nu stiu?!) sa vad inca o data cat e de profund:

– Mami, mami, oare unde as putea sa ma ascund cand cineva batran si cunoscut o sa moara?

– De ce sa te ascunzi?

– Vreau sa ma ascund pentru ca daca vad o sa sufar, vreau sa ma ascund sa nu sufar…

…si imi dau seama ca ascunsul asta m-a ajutat sa supravietuiesc si eu candva, dar nu m-a ajutat sa nu mai sufar.

Un an

Facebook-ul mi-a aratat azi ca anul trecut, pe vremea asta, eram pe drum spre Linz, spre primul nostru consult. Parca a trecut o viata! Parca sunt imagini dintr-o alta viata! Cred ca asa si este. Abia acum imi dau seama cata liniste mi-a adus faptul ca e bine, ca lucrurile au mers bine, ca e sanatos…abia acum vad ce minune a facut medicul nostru, in linistea fiecarei zile. Acum inteleg toate scrisorile si fotografiile de pe holul spitalului, cele in care erau multumiri, acum inteleg si ma gandesc sa adaug si eu una. Sa ii multumesc ca simt linistea cum nu credeam ca o voi simti. O simt in faptul ca nu ma mai gandesc mereu la ceva rau, la o infectie, la spitale. In faptul ca am curajul sa il boscorodesc si sa ma enervez ca e capricios si nu mananca fara sa mi se stranga inima ca ar putea fi bolnav. In faptul ca am curajul sa il las sa fie el. In faptul ca eu redevin eu.

Stiu ca e cale lunga pana cand voi fi, din nou, fara frica. Poate ca mereu o sa mi se puna un nod in gat la gandul ca e posibil sa aiba „din nou” probleme, dar invat sa cred zi de zi ca poate fi si bine. Invat sa ma scutur de anxietatea care ma ucidea si sa imi inteleg angoasele si momentele de depresie, sa le leg de ce a fost si sa reinvat sa ma bucur. Nu e usor, dar e deja mai bine.

Mai sunt 3 luni pana la controlul de un an de la operatie si reusesc sa respir. Daca va fi bine, si parca acum incep sa cred ca va fi, putem incepe sa uitam ca a avut probleme. Asa a zis doctorul si il cred. Si lacrimez numai la gandul bucuriei care va fi.

Mom-guilt

In caz ca nu am fost suficient de nevrotica si dubioasa recent, mai bag una… eu nu stiu ce o sa ma fac cu „mom-guilt”… pe bune, ma simt super vinovata fata de copiii mei, mai prost e ca fata de fiecare diferit. Fata de Sasha sufar ca mi se pare ca nu il giugiulesc suficient, ca il cert prea mult, ca il pun la punct prea des, ca nu ii dau inghetata si ciocolata cand vrea, ca il santajez sa faca lucruri, ca nu il ascult deplin atenta, ca nu reusesc sa comunic profund, ca uneori ii vorbesc isteric sau chiar urat, ca nu sunt empatica. Fata de Ivan ma simt vinovata ca uneori il cert mai tare decat pe Sasha la varsta lui, ca nu ma joc cu el, ca nu vorbesc suficient cu el, ca uneori ii ignor crizele de plans, ca uneori nu ii dau jucariile care ii plac ca sa nu faca mizerie, ca e mult mai putin liber decat Sasha, ca e mai ignorat decat Sasha la varsta lui, ca nu il alerg suficient cu mancare, ca nu ma mai panichez la el cum faceam la Sasha, ca nici relaxata nu sunt si ii fac mii de analize, ca nu sunt echilibrata si linistita.

Fata de amandoi ca nu le sunt exclusiva, ca nu impart mereu perfect egal, ca sunt uneori egoista si vreau si pentru mine, ca uneori imi vine sa fug de acasa, ca uneori ma satur si ma enerveaza, ca urasc zilele in care sunt bolnavi si se plang continuu, ca ma urasc ca urasc zilele alea in loc sa fiu o mama buna si iubitoare si intelegatoare si etc, ca nu le gatesc mai mult, mai des, mai variat, mai pe plac, ca nu ii scot suficient afara, ca nu fac cu ei suficiente activitati in casa, ca nu, nu, nu….

In plus, momentele cand in loc sa le mai iau un tricou, o sanda, imi iau mie inca una (bine, a nu se intelege ca ei nu au, au, doar ca undeva inauntrul meu simt ca ar trebui sa renunt la mine mai mult, naiba stie de ce….), ca uneori simt nevoia de timp doar cu tatal lor sau cu mine singura si asta ma face fericita, toate astea ma fac sa simt ca nu sunt deloc campioana mamiceniei….si…mom-guilt.

Pe de alta parte ii vad crescand mari, buni si frumosi si ma gandesc ca macar pe ei, ca fiinte, tot i-am facut bine, cu toate esecurile mele materne cu tot 🙂