Viata la tara

Ultima mea amintire idilica e la bunici…clasic, vor spune multi, doar ca bunicii mei s-au mutat la oras sa aiba grija de noi si de mama cand eu aveam cam 4 ani…deci cat sa fi avut eu nu stiu. Am mai scris despre ea, dar mereu lumina asta de iunie, caldura si soarele asta luminos si plin imi aduce aminte de campul ala care atunci mi se parea fara sfarsit, de pasunea aia verde intinsa pana la orizont, cu coborasuri abrupte si urcusuri la fel, cu musetel cat vedeai cu ochii si cuprindeai cu narile. Si in centrul verdelui, soarelui, linistii, parfumului este el, bunicul, cu un costum gri si o palarie…nici nu stiu cat e vis si cat e realitate, cat am nascocit eu si cat a fost aievea in amintirea asta ca un vis, dar stiu sigur ca mereu cand e frumos si musetel si vara imi aduc aminte exact sentimentul de atunci. Sunt o Proust gustand din madlena aia a lui…doar ca eu am muetelul si vara.

Azi am facut si poze, doar amintirilor nu pot, desi as vrea.

Nu stiu de ce am fost atat de reflexiva zilele astea, nu stiu cu ce parte din trecut incerc sa ma impac si de cine sa ma apropii, de ce ma napadesc nostalgiile si ce lectii am de invatat. Voi afla!

Ma intreb daca motivul sunt ei, faptul ca incep sa vad, din nou, lucruri „prima data”, ca sunt in plina costructie de amintiri pentru cei doi iezi, iar asta imi este cheie pentru ale mele….poate ca da!

Reclame

My baby is a big boy

Am avut un sfarsit de saptamana tare plin. Sasha a fost la prima ora de inot care, din punctul meu de vedere, a mers binisor. Nu la fel de incantat a fost antrenorul care, probabil, se astepta la „average 5 year old”…doar ca Sasha e oricum, mai putin obisnuit. Asa ca a vorbit continuu, pe alocuri nu l-a ascultat si de aici conflictul de autoritate…amuzant sau cum, conflict de autoritate intre 5 si douazecisideani :)))

Ma rog, eu am fost incantata ca Sasha care abia suporta sa il speli cu dusul pe piept, s-a scufundat si a facut chiar doua ture de bazin, antrenorul a reprosat ca nu asculta si vorbeste (well, te rog, fa-l sa asculte!), iar Sasha a plans ca a tras apa pe nas…una peste alta, a fost okish. Eu am fost teribil de incantata si emotionata, usor frustrata si revoltata, dar in mare…mai mergem inca o data sa vedem ce si cum, mai ales atunci cand are toata atentia la care tanjeste (cred sincer ca va fi mai bine asa).

Pentru ca suntem niste parinti „nemoderni” si teoriile de parenting ma intereseaza cat o piscatura de tantar (in sensul ca ma irita si uneori fac alergie) am decis ca nu este o optiune inotul, ci o necesitate, asa ca in ciuda reactiei imediate „Inotul este oribil, oribil, absolut oribil!” va trebui sa invete, acolo sau in alta parte. Oricum, dupa ce i-a trecut supararea pe antrenor si copiii care l-au stropit, Sasha a concluzionat ca „nu a fost asa de rau, dar a fost rau cand a tras apa pe nas”, deci vrea sa mai mearga.

Ba la vreo doua zile isi si imagina cum o sa inoate el cu casca, ochelari si chilotii de inot alaturi de morse si foci in Antarctica.

Micul siren pe verde :))))

Apoi am mers la targ de mancare unde sirenul s-a apropiat de ce este el in mod natural, maimuta.

Si aici a stabilit ca mai merge, mai ales ca urcatul pe pereti e placerea lui. Il mai ducem.

Apoi am cumparat cartea asta, de fapt Varu, si am comandat restul cartilor din colectie pentru ca, mai nou, e fan atlase si le devoreaza.

E ok, mi se pare totusi ca a crescut cam repede si ca e greu sa il „arunc” in lume. E greu pentru ca nu mereu feedbackul e cel asteptat, pentru ca isi ia portia de durere si respingere prea devreme si eu sufar la dublu, si pentru el si pentru mine. Dar lasand lamentarile si suferintele mele personale la o parte, cred ca pana la urma a fost bine!

In plus, si-a dat intalnire cu prima fata din viata lui. Sigur ca fata e cu vreo 25 de ani mai mare si pilot, dar e ok, zic eu ca nu s-a orientat rau. Ba mi-a si zis ca e „frumoasa” si ca abia asteapta sa vina pe la el :))))

My baby is not a baby anymore!

Un sut in fund nu e mereu un pas inainte

La un moment dat credeam ca nu e nimic pe lume mai nasol decat sa fii considerata ultima ciudata din curtea scolii/fata blocului, asta pana cand am avut copii. Acum stiu ca e ceva mult mult inzecit mai rau, sa fie considerat copilul tau asa. Sigur ca nu poti sa ai pretentia ca un copil care a invatat sa citeasca singur inainte de 3 ani, care acum la 5 stie anatomie, stie ce inseamna sinonimele, paronimele, antonimele, invata singur cuvinte in engleza si stie formele geometrice, care stie sa scrie bine la calculator (nu si de mana) si are o memorie fabuloasa si o prezenta de spirit unica, sa fie considerat un copil obisnuit…sigur, e un ciudat. Il ajuta mult si faptul ca nu e atent decat la ce vrea el, ca vorbeste mult, ca nu asculta decat daca stii sa ii captezi atentia, ca e capricios si emotional, si eu sunt pregatita (sau asa credeam) sa fie considerat dificil sau greu de strunit. Dar nu ma asteptam, desi poate ar fi trebuit tinand cont de experienta mea personala, sa fie considerat „vinovat” ca este altfel. La fel cum nu ma asteptam ca eu sa fiu considerata oarba si nebuna (ca nu vad realitatea) atunci cand am pretentia ca lumea sa il trateze asa cum ar vrea sa fie tratata: cu acceptare, rabdare si toleranta. Si cu mentiunea ca are 5 ani…pentru ca desi arata de 7 si are inteligenta mult peste medie, e totusi un copil. Un copil nu foarte mare care incepe sa ia contact cu oamenii, un copil care are incredere si deschidere si care nu vreau sa fie lovit cu reactii negative, respingere si agresivitate de oameni care nu il inteleg. Nu vreau nici sa il ascund si sa il tin departe de oameni, pana la urma societatea este cea care este si, din pacate, oamenii buni si toleranti sunt putini. Uneori ai surprize chiar de la cei apropiati, la care nu te astepti, dar ma doare inima cand ma gandesc ca suturile astea repetate, ca loviturile astea „sub centura” nu il vor face „barbat”, ci doar ii vor amara si inchide sufletul ala sensibil.

Poate ca e adevarat ca noi parintii ne retraim propriile drame odata cu cresterea copiilor nostri, sunt sigura ca eu imi traiesc propriile suferinte si dureri alaturi de cele pentru el. As vrea insa ca el sa nu ajunga sa simta ce simt eu acum. Vreau sa rup lantul asta si nu stiu cum sa o fac. Sa perseverez, sa il las sa primeasca in plin ca si mine aceleasi experiente si sa sper ca pe el il vor modela altfel, mai bine, sau sa il feresc cat pot si sa ii inlatur din drumul lui pe cei care nu sunt capabili sa vada dincolo de aparente, indiferent cine sunt ei? Sa raman eu, asa cum sunt eu, acceptand oamenii asa cum sunt sau sa devin si eu genul care sancioneaza dur si fara mila pe oricine nu e in „standardul” meu si putini ar fi.

Habar nu am ce o sa fac, cert este ca e dureros cand mergi cu inima deschisa si rezultatul e un sut in fund care te cam darama.

Nu vreau insa ca nimeni sa il darame pe copilul meu si o sa fac tot posibilul sa nu se intample asta. Si o sa fac tot posibilul sa nu ma inraiesc si sa platesc cu aceeasi moneda…ca e greu sa forget, atunci cand nu poti sa forgive.

Later edit: acest post este o defulare, a se ignora eventualele incoerente si fraze ambigue. Multumesc!

Reflectii, reflexii

Asa mi se intampla uneori sa ma cuprinda o carte ca tonul ei devine al meu, starea ei devine a mea, universul ei e al meu, personajele ei, eu insami si incep sa evoc, introspectez, gandesc ….

Ei, bine, asta numesc eu o carte buna si cand un autor ma face sa traiesc intens fara sa ma plictiseasca scriitura, cand un scriitor ma provoaca sa gandesc altfel, diferit de cum imi era familiar, cand un scriitor ma ajuta sa ma regasesc sau redescopar, atunci devin obsedata de el. Asa au fost pana acum Cortazar (prima si marea mea iubire), Kafka, Le Clezio, Llosa, Pamuk, Sabado, Oz, Barberry si, mai nou, Backman si Vodolazkin. Si eu cand ma indragostesc de un scriitor, chiar ma straduiesc sa citesc tot ce a pus pe hartie. Uneori reusesc, alteori nu, dar sentimentul ca incep sa ii intuiesc sufletul in spatele personajelor, personalitatea in spatele stilului, emotia in spatele povestii, e unic si ma face sa am senzatia ca ii cunosc, cumva, si poate si el pe mine.

Scriu asta pentru ca termin Aviatorul si, desi sunt sigura ca ma voi intoarce la el, rusul asta m-a facut sa imi aduc aminte atat de multe. Atat de multe!

Si sa fiu atat de senzoriala cum nu am mai fost de mult. Sa simt aerul, sa simt soarele, sa simt mirosul copiilor mei, al omului iubit, al vietii in general, si e atata melancolie in asta ca ma apuca tristetea, ca le traiesc si le pierd cate putin in fiecare clipa. Si cu dilemele mele de cand lumea, rezoneaza ca intotdeauna si Sasha. Il asteptam cu frici si emotii de viata si de moarte, dar nu ma asteptam (de ce, nu stiu?!) sa vad inca o data cat e de profund:

– Mami, mami, oare unde as putea sa ma ascund cand cineva batran si cunoscut o sa moara?

– De ce sa te ascunzi?

– Vreau sa ma ascund pentru ca daca vad o sa sufar, vreau sa ma ascund sa nu sufar…

…si imi dau seama ca ascunsul asta m-a ajutat sa supravietuiesc si eu candva, dar nu m-a ajutat sa nu mai sufar.

Un an

Facebook-ul mi-a aratat azi ca anul trecut, pe vremea asta, eram pe drum spre Linz, spre primul nostru consult. Parca a trecut o viata! Parca sunt imagini dintr-o alta viata! Cred ca asa si este. Abia acum imi dau seama cata liniste mi-a adus faptul ca e bine, ca lucrurile au mers bine, ca e sanatos…abia acum vad ce minune a facut medicul nostru, in linistea fiecarei zile. Acum inteleg toate scrisorile si fotografiile de pe holul spitalului, cele in care erau multumiri, acum inteleg si ma gandesc sa adaug si eu una. Sa ii multumesc ca simt linistea cum nu credeam ca o voi simti. O simt in faptul ca nu ma mai gandesc mereu la ceva rau, la o infectie, la spitale. In faptul ca am curajul sa il boscorodesc si sa ma enervez ca e capricios si nu mananca fara sa mi se stranga inima ca ar putea fi bolnav. In faptul ca am curajul sa il las sa fie el. In faptul ca eu redevin eu.

Stiu ca e cale lunga pana cand voi fi, din nou, fara frica. Poate ca mereu o sa mi se puna un nod in gat la gandul ca e posibil sa aiba „din nou” probleme, dar invat sa cred zi de zi ca poate fi si bine. Invat sa ma scutur de anxietatea care ma ucidea si sa imi inteleg angoasele si momentele de depresie, sa le leg de ce a fost si sa reinvat sa ma bucur. Nu e usor, dar e deja mai bine.

Mai sunt 3 luni pana la controlul de un an de la operatie si reusesc sa respir. Daca va fi bine, si parca acum incep sa cred ca va fi, putem incepe sa uitam ca a avut probleme. Asa a zis doctorul si il cred. Si lacrimez numai la gandul bucuriei care va fi.

Mom-guilt

In caz ca nu am fost suficient de nevrotica si dubioasa recent, mai bag una… eu nu stiu ce o sa ma fac cu „mom-guilt”… pe bune, ma simt super vinovata fata de copiii mei, mai prost e ca fata de fiecare diferit. Fata de Sasha sufar ca mi se pare ca nu il giugiulesc suficient, ca il cert prea mult, ca il pun la punct prea des, ca nu ii dau inghetata si ciocolata cand vrea, ca il santajez sa faca lucruri, ca nu il ascult deplin atenta, ca nu reusesc sa comunic profund, ca uneori ii vorbesc isteric sau chiar urat, ca nu sunt empatica. Fata de Ivan ma simt vinovata ca uneori il cert mai tare decat pe Sasha la varsta lui, ca nu ma joc cu el, ca nu vorbesc suficient cu el, ca uneori ii ignor crizele de plans, ca uneori nu ii dau jucariile care ii plac ca sa nu faca mizerie, ca e mult mai putin liber decat Sasha, ca e mai ignorat decat Sasha la varsta lui, ca nu il alerg suficient cu mancare, ca nu ma mai panichez la el cum faceam la Sasha, ca nici relaxata nu sunt si ii fac mii de analize, ca nu sunt echilibrata si linistita.

Fata de amandoi ca nu le sunt exclusiva, ca nu impart mereu perfect egal, ca sunt uneori egoista si vreau si pentru mine, ca uneori imi vine sa fug de acasa, ca uneori ma satur si ma enerveaza, ca urasc zilele in care sunt bolnavi si se plang continuu, ca ma urasc ca urasc zilele alea in loc sa fiu o mama buna si iubitoare si intelegatoare si etc, ca nu le gatesc mai mult, mai des, mai variat, mai pe plac, ca nu ii scot suficient afara, ca nu fac cu ei suficiente activitati in casa, ca nu, nu, nu….

In plus, momentele cand in loc sa le mai iau un tricou, o sanda, imi iau mie inca una (bine, a nu se intelege ca ei nu au, au, doar ca undeva inauntrul meu simt ca ar trebui sa renunt la mine mai mult, naiba stie de ce….), ca uneori simt nevoia de timp doar cu tatal lor sau cu mine singura si asta ma face fericita, toate astea ma fac sa simt ca nu sunt deloc campioana mamiceniei….si…mom-guilt.

Pe de alta parte ii vad crescand mari, buni si frumosi si ma gandesc ca macar pe ei, ca fiinte, tot i-am facut bine, cu toate esecurile mele materne cu tot 🙂

Diverse

George, astrologul magician, scrie de ceva eveniment astral revolutionar si, ca o anxioasa ce sunt, mi-e cam teama. Nu e ca si cand in ultimii ani lucrurile au mers ca unse. De fapt, nici nu stiu cum sa zic, au mers ca o masinarie care se blocheaza, huruie, scoate fum, ai senzatia ca se dezintegreaza, dar isi face treaba. Habar nu am daca Uranus a fost de vina sau altceva dincolo de stele. Ce stiu sigur e ca as vrea sa inlocuiesc masina asta cu una ultimul tip, sa ma mai lase sa si respir, sa stau linistita in timp ce isi face treaba…sigur ca pe asta veche o pun in pod, preventiv, nu se stie cand trebuie sa isi faca treaba si batranica asta. Asa e cu anxiosii, simt nevoia de solutii de rezerva, iar eu nu prea am avut in ultimii ani asa ceva. A fost „totul sau nimic”. E ok, pana la urma m-am ales cu totul, sunt norocoasa, am copii si sunt sanatosi, am familie, am prieteni, am tot ce imi trebuie sa fiu fericita ca un leu cu mult prea multe planete in rac…ma simt acasa si e bine. Dar inca nu ma pot relaxa.

Ma rog, de fapt nici macar nu voiam sa scriu despre asta, ci despre faptul ca o sa explodez social si profesional de ieri, azi, maine…zilele astea. Si ca sa nu se supere stelele pe mine, am zis sa scriu aici una alta. Cum ar fi ca Sasha, care la aceasta ora tarzie (00.07) inca ii spune lui tata-sau de ADN, cromozomi si glande sebacee, este super haios mai nou. Doar astazi a emis o mie de chestii haioase. Spicuiesc:

– Sasha, hai sa mananci!

……

(Tot ce e mai sus x10) Apoi, Exasperata:

– Sasha, aici e o furculita cu mancarea in ea. Te rog sa vii si sa ti-o bagi si tu in gura sau si asta ti se pare ataaaat de greu!?

– Mami, e ataaaat de greu!

…………………..

In lift:

– Mami, ai o talie superba, sani mari….picioarele sunt cam lungi, ar putea fi mai scurte.

– Mai zi! :))))

……………………

La somn, acum o ora:

– Mami, mami, de ce ai urechile asa de mari?

– Nu sunt mari! Taci si dormi!

– Imi plac mainile tale deosebit de mari!

…………………..

Dupa ce Ivan a turnat juma’ de litru de apa in pat, am uscat patul cu masina de calcat de acum are o pata suspecta si neplacuta pe dormeza, il eliberez din carucior si il las sa plece. Sasha il ia de mana duios:

– Ivan, hai, hai, uite inca o sticla de apa, mami a zis ca ai voie, hai!

(Nu stiu daca e cazul sa mai zic ca nu i-am dat voie sa toarne apa in pat)

…………………….

Cam atat pentru azi. As putea sa povestesc frivol despre lista mea lunga de shopping, dar cred ca ma duc la somn.

La multi ani, iubirea mea mare mica…mica mare…mare mare…eh!

Sunt deja 5 zile de cand incerc sa ma adun si sa scriu ceva. Nu mi-a mai fost greu pana acum, poate pentru ca era atat de usor sa nu vad cat ai crescut. Dar acum imi e imposibil sa ignor. M-am ascuns in spatele „pare mai mare decat este” (chiar pare), apoi in spatele „e mult peste varsta lui ca inteligenta si achizitii” (nu toti copiii de 4 ani stiu sa citeasca de la aproape 3, stiu sa scrie si au o memorie fabuloasa), ba chiar m-am ascuns dupa „inca nu e nici macar la gradinita” (nu ca nu ar fi putut), dar a venit vremea sa privesc lucrurile in fata…esti baiat mare, ai 5 ani, iar eu trebuie sa fiu „barbata” si sa accept ca „my baby is not a baby anymore”…oricum, nici „the baby” nu mai e chiar bebe si, desi la el inca ma ascund dupa „nu vorbeste inca”, „poarta inca pampers”, lucrurile sunt mai mult decat evidente: Sasha nu mai e bebe si nici macar baietel! E aproape baietoi, la un pas de adolescent si doi-trei de barbat in toata regula. Vai de capul meu ce soacra o sa fiu! Pe cuvand daca nu ii vad toate cusururile, dar tot minunat si perfect mi se pare. Si atat de inteligent ca ma minunez! (Hahaha, cioara!!!)

Mai, Sasha, si vad deja ca esti mare in tot ce faci. In modul in care te certi si iti sustii opiniile, in argumente si cunostinte, in modul in care reusesti sa manipulezi situatiile si sa cladesti lumi imaginare.

Desi uneori sunt obosita, nu ma satur ascultand cum zeci de minute in sir iti imaginezi o viata la curte alaturi de cainele si pisica ta imaginare. Nu pot sa nu ma entuziasmez cand vad cum poti gandi, crea, fauri si imagina.

Ma bucur ca o mama rea de faptul ca viroza asta nesuferita a mai amanat putin „serbarea de ziua ta” si, recunosc, ca va fi dureros cand o sa te vad sufland in lumanarile alea, dar si mai si cand o sa pleci la gradi si o sa iti placa. Nimic mai greu, poate doar prima plecare de langa tine. Offf…sunt o mama neintarcata si cred ca a venit vremea. La multi ani, iubirea mea! Sa ne cresti mare si intelept! Te iubim! Eu cel mai tare! Bine, bine, si tati! Chiar si Ivan :)))))

Ganduri “aviatoare”

Citesc o carte noua si asta imi da o mie de trairi. Desigur, acesta este rostul cartilor, vor spune cititorii de cursa lunga si cu performante cantitativ-calitative, dar eu nu sunt unul asa ca ma voi preface ca asta este o epifanie…deci cartea asta imi da o mie de trairi.

Citesc cum rusul asta (contemporan pe de-asupra, nici vorba de fini psihologi de care nu ma pot lipi) descrie atat de emotional si profund imaginea parintilor lui si atunci imi trece prin cap, ca intr-o pelicula post-modernista, cum o sa ma plimb eu cu mirosul meu (pe care nu il pot percepe, dar despre care Sasha zicea ca seamana cu cel de condimente) si cu vocea mea (ascutita o aud eu, de baietel obraznic se aude pe orice inregistrare) prin amintirile lor. Si cum stau si rasfoiesc ante-factum aceste povesti din amintirile lor viitoare imi dau seama ca este atat de greu sa fii amintirea ppacuta a cuiva si cat de mult tanjesc sa fiu asa. E ca si cand as cere o confirmare pentru stradania de acum, poate de-aia imi iau si fuste…ca sa baletez cu ele (ca o printesa, cum zice Sasha) in lumea lor interioara de peste ani, atunci cand, daca o sa am noroc, o sa incerc sa imi aduc aminte si eu cum ma vaicaream din cauza firelor albe proaspete si a ridurilor dintre ochi.

Sunt acolo, sunt in momentul ala in care creez amintiri, in care respiratia mea de acum va fi amintirea lor de peste ani, va fi melancolia mea de peste ani, si nu stiu cum sa fac sa pastrez clipa cum zicea un celebru, sa o tin mai mult, sa o sorb mai profund, sa o gust mai tare, sa o desenez mai clar. E cald si e frumos si e ca si cand timpul asta sta pe loc, doar ca viata mea e mai plina de acei ei pe care candva ii asteptam si doream, acum ii am si ating si candva o sa ma viseze si aminteasca….da, scrie frumos tare Evgheni asta. Il recomand!

La multi ani, in 2 cu 2! :)

Am citit eu azi o urare frumoasa care zice ca ziua copilului este si ziua mamei lui, cumva!

E drept ca atunci cand s-a nascut Sasha eu am devenit alta, e ciudat cum nici nu imi imaginez cum reuseam sa fiu inainte de el, ce umplea locul ala mare si umflat, vesnic expandabil, care il cuprinde acum. Apoi, cand a devenit Ivan probabil, nu am inteles cum o sa pot sa il iubesc la fel…cliseu asa-i? Da, chiar ma intrebam, ca imi era imposibil de cuprins cu mintea ca as putea iubi de doua ori pana la infinit. Apoi s-a nascut, ma uitam si asteptam valurile coplesitoare de iubire, eram in schimb uimiti si speriati amandoi, eu rupta de dor de frate-su, el parca nedumerit de felul in care e viata afara. Si cum stateam in spital, lipita de el, ma simteam ca un tradator absolut, nu numai pentru ca puteam, dar puteam chiar la fel de mult. Ca mi se parea la fel de frumos, desavarsit si as fi murit pentru el fara regrete, cum doar pentru frate-su as fi murit…pai si atunci, ce se intamplase cu sufletul, ca nici mai mare nu parea, nici inghesuit, doar ca devenise brusc o treime, cu doua inimi mici si una mai batrana, pe care o stiam de vreo 20 de ani…ca nu doar mama se naste din nou ca fiinta odata cu odorul, ci si tatal (cel care stie sa fie tata cu adevarat), devine altul, devine parte prezenta cu drepturi si reflexii egale in ochii lor.

Si a venit la noi Ivan, si ametiti dece ne pregatise viata, nici macar nu mi-am dat seama prea bine cine este si cum este….pana recent cand floarea s-a deschis si a devenit cel mai dragalas, sugubat, nastrusnic, pus pe sotii, rasfatat, isteric, amuzant, inteligent, descurcaret, dragalas, creativ, ingenios, ochios, pufos si minunat copil din lume. La multi ani, iubirea mea!