Miserable like a sunny day

Judecand dupa activitatea mea de aici ai putea sa zici ca am murit. Adevarul nu este insa departe. Ne-a lovit, in mijlocul caniculei, pe toti o viroza de nu ne putem ridica (la propriu, unii dintre noi, aka eu). Ca tot radeam pe aici de bolnavii de serviciu si ma laudam ca pe mine nimic nu ma rapune (nici macar virusul digestiv care i-a terminat pe ai mei la Linz, de la mic, la mare)…ei, iata ca si nasul isi are nanas, in acest caz nasa, si de vreo 12 zile bolesc, de o saptamana sunt semi-moarta si de doua zile sunt moarta complet, practic nici voce nu am (sunt femeia perfecta conform Adrianei, slaba si muta in cazul meu, ca blonda nu-s) si am inceput sa bag antibiotic pentru ca ma sufocam de la nenorocita de laringita, antibiotic si antihistaminice, combinatia bomba care pe mine ma ucide lent (sunt somnolenta si ma doare stomacul) in timp ce ma chinuiesc sa fiu cat de cat prezenta pentru copii. Sorin a scapat cu o forma usoara sau ceva, Ivan si el la fel, desi azi a inceput sa tuseasca usor ceea ce ma sperie, Sasha e ca mine. Acum vreo doua nopti tuseam in tandem noaptea de imi venea sa plang de rau, mila si disperare simultan. Acum suntem amandoi mai bine, cel putin asa parem…imi e si frica sa zic dupa atatea zile de rau. Afara e frumos si vara si eu nu vreau decat sa dorm fara sa ma tusesc cu senzatia ca mor, imi vars sufletul sau ma sufoc si atunci cand ma calmez eu sa inceapa copilul…da, ce voiam sa zic e ca nici la vacanta nu mai visez. Am fi vrut cateva zile la mare saptamana viitoare, cred ca o sa fie maxim una pe fuga daca ne intremam cat de cat si nu ii apuca pe Ivan sau Sorin…deja ma gandesc la ce e mai rau, iata!

Altfel mi-am luat o rochie pentru nunta Anei, nu ca nu aveam, dar ce pana mea, eu sunt Kate sa zburda la doua ore de la nastere? Nu, nu, sunt Irina, printesa cu mazarea, care zvacneste muribunda de la o viroza imputita.

Astept compatimiri si goodvibe-uri, poate ne trece si pun poza in costum de baie. Acum, cat sunt mai slaba cu aproape 2 kg.

Reclame

Asa, ca sa nu uitati de mine

Domn’le, daca si prietena psihiatru mi-a zis ca sunt patologica la cumparat (costume de baie pe care nu le port in situatia data), e clar, sunt…

Dar nu despre cumparaturi vreau sa scriu, desi ma mananaca palmele sa pun aici lista de shopping pentru ziua mea. Ca e lunga si scumpa si accept donatii…glumesc! Mnot!

De fapt voiam sa vorbesc despre lucruri delicate, cum ar fi silueta post-nastere. Ok, dupa Sasha, ori m-au ajutat hormonii, ori Doamne-Doamne se gandea sa nu ma deprim si sa nu il mai fac pe al doilea (il faceam oricum, l-as face si pe nr3), ori eram mai odihnita/ordonata/mancam mai bine si mai sanatos (si mai putin!!!!!!, si la ore normale!!!!!)…ma rog, ideea e ca, eram ok, 52,8 kilograme mereu, abdomen platutz (nu a fost complet neted niciodata), celulita cata si inainte, maini/picioare oarecum definite, piele neteda, bla bla bla….

Apoi am nascut pe Ivan, am trecut prin Iad si am venit inapoi, si ma lupt cu imaginea de sine mai ceva ca adolescenta de Ale care face azi 14 ani (I love you, baby, my first baby!!!!!) ….adica, ok, nu ma oripilez complet cand ma uit in oglinda (ceea ce e noutate absoluta), dar ocd-ista cum sunt (v-am zis ca a zis si psihiatrul, nu ma alint) mor si inviez cand vad ca nenorocitul de display nu arata mai putin de 53.8-54, ca burta mea e flasca desi fac abdomene cu carul si ma duc moarta-coapta la sala, ca nu ma pot controla cand e vorba de mancare (nici macar nu ma mai chinuie doar dulciurile), cand vad ca am celulita pe fund, imi atarna bratele, am cosuri mai rau ca la 14 ani (I love you, Ale!), cearcane ca la 60, riduri ca la 45 si fire albe in crestet. Acum, inainte sa ma transform in cliseu ambulant si sa ma vopsesc platinata (de fapt vreau roscata, dar ma dau elevata aici), sa imi injectez chestii si sa nu mai mananc decat salata (nope, never, tocmai mi-am cumparat tort), recunosc ca ma agat de oamenii care imi spun inca „domnisoara” si nu vad schimbarile de pe corpul meu (nici nu ar avea cum), dar eu le vad si imi stau pe inima. Ok, un kilogram e alint ar spune multi, dar kilogramul ala asezat strategic in cele mai nefericite locuri imi mananca nervii si inima. Si ma face amarata tare!

Stiu, nu e cea mai buna zi pentru lamentari, o sa mananc torturi, dar sunt furioasa si frustrata si complexata si trebuia sa ma exprim undeva. In plus, frustrarea ma face rea, suspicioasa si invidioasa, iar aceste „calitati” ma fac sa ma simt si mai mizerabil decat celulita. Mno, am zis!

Un sut in fund nu e mereu un pas inainte

La un moment dat credeam ca nu e nimic pe lume mai nasol decat sa fii considerata ultima ciudata din curtea scolii/fata blocului, asta pana cand am avut copii. Acum stiu ca e ceva mult mult inzecit mai rau, sa fie considerat copilul tau asa. Sigur ca nu poti sa ai pretentia ca un copil care a invatat sa citeasca singur inainte de 3 ani, care acum la 5 stie anatomie, stie ce inseamna sinonimele, paronimele, antonimele, invata singur cuvinte in engleza si stie formele geometrice, care stie sa scrie bine la calculator (nu si de mana) si are o memorie fabuloasa si o prezenta de spirit unica, sa fie considerat un copil obisnuit…sigur, e un ciudat. Il ajuta mult si faptul ca nu e atent decat la ce vrea el, ca vorbeste mult, ca nu asculta decat daca stii sa ii captezi atentia, ca e capricios si emotional, si eu sunt pregatita (sau asa credeam) sa fie considerat dificil sau greu de strunit. Dar nu ma asteptam, desi poate ar fi trebuit tinand cont de experienta mea personala, sa fie considerat „vinovat” ca este altfel. La fel cum nu ma asteptam ca eu sa fiu considerata oarba si nebuna (ca nu vad realitatea) atunci cand am pretentia ca lumea sa il trateze asa cum ar vrea sa fie tratata: cu acceptare, rabdare si toleranta. Si cu mentiunea ca are 5 ani…pentru ca desi arata de 7 si are inteligenta mult peste medie, e totusi un copil. Un copil nu foarte mare care incepe sa ia contact cu oamenii, un copil care are incredere si deschidere si care nu vreau sa fie lovit cu reactii negative, respingere si agresivitate de oameni care nu il inteleg. Nu vreau nici sa il ascund si sa il tin departe de oameni, pana la urma societatea este cea care este si, din pacate, oamenii buni si toleranti sunt putini. Uneori ai surprize chiar de la cei apropiati, la care nu te astepti, dar ma doare inima cand ma gandesc ca suturile astea repetate, ca loviturile astea „sub centura” nu il vor face „barbat”, ci doar ii vor amara si inchide sufletul ala sensibil.

Poate ca e adevarat ca noi parintii ne retraim propriile drame odata cu cresterea copiilor nostri, sunt sigura ca eu imi traiesc propriile suferinte si dureri alaturi de cele pentru el. As vrea insa ca el sa nu ajunga sa simta ce simt eu acum. Vreau sa rup lantul asta si nu stiu cum sa o fac. Sa perseverez, sa il las sa primeasca in plin ca si mine aceleasi experiente si sa sper ca pe el il vor modela altfel, mai bine, sau sa il feresc cat pot si sa ii inlatur din drumul lui pe cei care nu sunt capabili sa vada dincolo de aparente, indiferent cine sunt ei? Sa raman eu, asa cum sunt eu, acceptand oamenii asa cum sunt sau sa devin si eu genul care sancioneaza dur si fara mila pe oricine nu e in „standardul” meu si putini ar fi.

Habar nu am ce o sa fac, cert este ca e dureros cand mergi cu inima deschisa si rezultatul e un sut in fund care te cam darama.

Nu vreau insa ca nimeni sa il darame pe copilul meu si o sa fac tot posibilul sa nu se intample asta. Si o sa fac tot posibilul sa nu ma inraiesc si sa platesc cu aceeasi moneda…ca e greu sa forget, atunci cand nu poti sa forgive.

Later edit: acest post este o defulare, a se ignora eventualele incoerente si fraze ambigue. Multumesc!

O zi sasheasca

Azi a fost o zi de pomina. Sasha m-a bombardat cu Sashisme mai sensibile si mai putin sensibile, in plus am dat si eu un irinism:

Sasha si Ivan, unul langa altul. Ivan incepe sa ii care palme (de unde o fi invatat?!):

Eu: – Ce bine ca va iubiti!

Sasha: – Nu ne iubim, ne batem!

Mancam impreuna porcarii. Ca de obicei e lupta pe ele:

Sasha: – Ivan vrea sa manance el tot, nu ai voie!

Eu: – Lasa-l si pe el!

Sasha: – Dar, uite, mananca tot, parca e viclean Ivan asta!

Sasha isi priveste o unghie rupta:

Sasha: – Mami, mi s-a rupt o unghie!

Eu: – De ce oare, erau lungi?

Sasha: – Pentru ca nu imi dai calciu!

Si irinismul. Ajung in dormitor unde Ivan ma priveste gales si imi zice zambind:

– Caca!

Facuse cu adevarat si e prima data cand anunta, deci maxim entuziasm. Ma apuc sa schimb si suna telefonul, clasic, cand eram pana la coate. Imi spun „tare norocos e asta care suna!”. Termin, era Varu pe care apas sa il sun. Aud voce de barbat si incep plina de euforie:

– Cand ai sunat, il schimbam pe Ivan de caca, si m-am gandit: asta care suna are mare noroc. Deci, pe scurt, esti un norocos, Vlad!

– ……..

– Amuzant, nu?

-…….cu cine ziceati ca vreti sa vorbiti?

-(docta) cu varul meu, ma scuzati! Si incep sa rad isteric.

-Nu stiu cine sunteti, dar e ok, sper sa am si eu noroc!

-Fara de gres veti avea!

…. eu stiu cine era, era curierul de la FAN…bietul m-a asteptat si azi 10 minute ca sa ajung in fata blocului. Ce sa zic, bine ca nu era ala de la Econt, ala e un antipatic :))))).

Si pun aici pentru posteritate sashismul de ieri, ca e priceless:

Va urma!

Reflectii, reflexii

Asa mi se intampla uneori sa ma cuprinda o carte ca tonul ei devine al meu, starea ei devine a mea, universul ei e al meu, personajele ei, eu insami si incep sa evoc, introspectez, gandesc ….

Ei, bine, asta numesc eu o carte buna si cand un autor ma face sa traiesc intens fara sa ma plictiseasca scriitura, cand un scriitor ma provoaca sa gandesc altfel, diferit de cum imi era familiar, cand un scriitor ma ajuta sa ma regasesc sau redescopar, atunci devin obsedata de el. Asa au fost pana acum Cortazar (prima si marea mea iubire), Kafka, Le Clezio, Llosa, Pamuk, Sabado, Oz, Barberry si, mai nou, Backman si Vodolazkin. Si eu cand ma indragostesc de un scriitor, chiar ma straduiesc sa citesc tot ce a pus pe hartie. Uneori reusesc, alteori nu, dar sentimentul ca incep sa ii intuiesc sufletul in spatele personajelor, personalitatea in spatele stilului, emotia in spatele povestii, e unic si ma face sa am senzatia ca ii cunosc, cumva, si poate si el pe mine.

Scriu asta pentru ca termin Aviatorul si, desi sunt sigura ca ma voi intoarce la el, rusul asta m-a facut sa imi aduc aminte atat de multe. Atat de multe!

Si sa fiu atat de senzoriala cum nu am mai fost de mult. Sa simt aerul, sa simt soarele, sa simt mirosul copiilor mei, al omului iubit, al vietii in general, si e atata melancolie in asta ca ma apuca tristetea, ca le traiesc si le pierd cate putin in fiecare clipa. Si cu dilemele mele de cand lumea, rezoneaza ca intotdeauna si Sasha. Il asteptam cu frici si emotii de viata si de moarte, dar nu ma asteptam (de ce, nu stiu?!) sa vad inca o data cat e de profund:

– Mami, mami, oare unde as putea sa ma ascund cand cineva batran si cunoscut o sa moara?

– De ce sa te ascunzi?

– Vreau sa ma ascund pentru ca daca vad o sa sufar, vreau sa ma ascund sa nu sufar…

…si imi dau seama ca ascunsul asta m-a ajutat sa supravietuiesc si eu candva, dar nu m-a ajutat sa nu mai sufar.

Mom-guilt

In caz ca nu am fost suficient de nevrotica si dubioasa recent, mai bag una… eu nu stiu ce o sa ma fac cu „mom-guilt”… pe bune, ma simt super vinovata fata de copiii mei, mai prost e ca fata de fiecare diferit. Fata de Sasha sufar ca mi se pare ca nu il giugiulesc suficient, ca il cert prea mult, ca il pun la punct prea des, ca nu ii dau inghetata si ciocolata cand vrea, ca il santajez sa faca lucruri, ca nu il ascult deplin atenta, ca nu reusesc sa comunic profund, ca uneori ii vorbesc isteric sau chiar urat, ca nu sunt empatica. Fata de Ivan ma simt vinovata ca uneori il cert mai tare decat pe Sasha la varsta lui, ca nu ma joc cu el, ca nu vorbesc suficient cu el, ca uneori ii ignor crizele de plans, ca uneori nu ii dau jucariile care ii plac ca sa nu faca mizerie, ca e mult mai putin liber decat Sasha, ca e mai ignorat decat Sasha la varsta lui, ca nu il alerg suficient cu mancare, ca nu ma mai panichez la el cum faceam la Sasha, ca nici relaxata nu sunt si ii fac mii de analize, ca nu sunt echilibrata si linistita.

Fata de amandoi ca nu le sunt exclusiva, ca nu impart mereu perfect egal, ca sunt uneori egoista si vreau si pentru mine, ca uneori imi vine sa fug de acasa, ca uneori ma satur si ma enerveaza, ca urasc zilele in care sunt bolnavi si se plang continuu, ca ma urasc ca urasc zilele alea in loc sa fiu o mama buna si iubitoare si intelegatoare si etc, ca nu le gatesc mai mult, mai des, mai variat, mai pe plac, ca nu ii scot suficient afara, ca nu fac cu ei suficiente activitati in casa, ca nu, nu, nu….

In plus, momentele cand in loc sa le mai iau un tricou, o sanda, imi iau mie inca una (bine, a nu se intelege ca ei nu au, au, doar ca undeva inauntrul meu simt ca ar trebui sa renunt la mine mai mult, naiba stie de ce….), ca uneori simt nevoia de timp doar cu tatal lor sau cu mine singura si asta ma face fericita, toate astea ma fac sa simt ca nu sunt deloc campioana mamiceniei….si…mom-guilt.

Pe de alta parte ii vad crescand mari, buni si frumosi si ma gandesc ca macar pe ei, ca fiinte, tot i-am facut bine, cu toate esecurile mele materne cu tot 🙂

Diverse

George, astrologul magician, scrie de ceva eveniment astral revolutionar si, ca o anxioasa ce sunt, mi-e cam teama. Nu e ca si cand in ultimii ani lucrurile au mers ca unse. De fapt, nici nu stiu cum sa zic, au mers ca o masinarie care se blocheaza, huruie, scoate fum, ai senzatia ca se dezintegreaza, dar isi face treaba. Habar nu am daca Uranus a fost de vina sau altceva dincolo de stele. Ce stiu sigur e ca as vrea sa inlocuiesc masina asta cu una ultimul tip, sa ma mai lase sa si respir, sa stau linistita in timp ce isi face treaba…sigur ca pe asta veche o pun in pod, preventiv, nu se stie cand trebuie sa isi faca treaba si batranica asta. Asa e cu anxiosii, simt nevoia de solutii de rezerva, iar eu nu prea am avut in ultimii ani asa ceva. A fost „totul sau nimic”. E ok, pana la urma m-am ales cu totul, sunt norocoasa, am copii si sunt sanatosi, am familie, am prieteni, am tot ce imi trebuie sa fiu fericita ca un leu cu mult prea multe planete in rac…ma simt acasa si e bine. Dar inca nu ma pot relaxa.

Ma rog, de fapt nici macar nu voiam sa scriu despre asta, ci despre faptul ca o sa explodez social si profesional de ieri, azi, maine…zilele astea. Si ca sa nu se supere stelele pe mine, am zis sa scriu aici una alta. Cum ar fi ca Sasha, care la aceasta ora tarzie (00.07) inca ii spune lui tata-sau de ADN, cromozomi si glande sebacee, este super haios mai nou. Doar astazi a emis o mie de chestii haioase. Spicuiesc:

– Sasha, hai sa mananci!

……

(Tot ce e mai sus x10) Apoi, Exasperata:

– Sasha, aici e o furculita cu mancarea in ea. Te rog sa vii si sa ti-o bagi si tu in gura sau si asta ti se pare ataaaat de greu!?

– Mami, e ataaaat de greu!

…………………..

In lift:

– Mami, ai o talie superba, sani mari….picioarele sunt cam lungi, ar putea fi mai scurte.

– Mai zi! :))))

……………………

La somn, acum o ora:

– Mami, mami, de ce ai urechile asa de mari?

– Nu sunt mari! Taci si dormi!

– Imi plac mainile tale deosebit de mari!

…………………..

Dupa ce Ivan a turnat juma’ de litru de apa in pat, am uscat patul cu masina de calcat de acum are o pata suspecta si neplacuta pe dormeza, il eliberez din carucior si il las sa plece. Sasha il ia de mana duios:

– Ivan, hai, hai, uite inca o sticla de apa, mami a zis ca ai voie, hai!

(Nu stiu daca e cazul sa mai zic ca nu i-am dat voie sa toarne apa in pat)

…………………….

Cam atat pentru azi. As putea sa povestesc frivol despre lista mea lunga de shopping, dar cred ca ma duc la somn.

Zile lungi din saptamani si mai lungi

Doua zile de cosmar au fost…acuma nu stiu daca fu de vina sevrajul post-sarbatori (tati acasa si bunici la discretie) sau pur si simplu primavara, varsta lor, incapacitatea mea de a ma descurca in acest moment singura cu ei doi zi de zi, full time, no help (btw, stiti vreo bona part-time disponibila?!), asta traducandu-se in stat in casa in ciuda vremii geniale (nu doar ei se simt ca hamsterii in cusca), ideea e ca a fost rau. Atat de rau incat am plans cu muci si vorbe (nu neaparat in ordinea asta) si am decis ca daca nu ii duc la gradinita sau nu gasesc ajutor mor de inima rea. Nu imi place sa ma plang, nici macar nu cred ca viata mea e grea sau rea sau mai stiu eu ce, dar sunt depasita in acest moment de varsta lui Sasha cu dileme, intrebari, mica sexualitate, curiozitati, nevoie de activitate, de personalitatea lui Sasha, sensibila, emotionala, coplesitoare, de inteligenta lui Sasha extrem de activa si care se vrea provocata, energia lui Sasha cu nevoia de sport si efort, combinate cu un Ivan capricios, curios, in plina perioada de tantrumuri, cu tabieturi, cu fixuri, cu nevoi cognitive si el (inca nu vorbeste in propozitii, are nevoie de stimulare, timp 1-1 sau macar comunicare mai intensa), cu propriul program de somn si masa, cu propriile nevoi de activitate si achizitii fizice, intelectuale, cu propriul temperament si propria personalitate in formare samd… sunt amandoi in perioade importante, de tranzitie, iar eu acaparata de treburi casnice, nevoia de somn si de me-time si de ingrijirea lor permanenta, simt ca pierd exact ce conteaza cel mai mult…comunicarea cu fiecare dintre ei, relatia cu ei, timpul frumos petrecut cu ei. Si e frustrant si al naibii de enervant ca nu prea gasesc solutii, ca nu sunt nici atat de apropiati ca varsta sa ii intereseze aceleasi lucruri, nici atat de departati cat sa nu mai aiba nevoie de mine simultan, iar eu nu stiu unde sa o apuc sa fie bine. Si ma lupt sa gasesc o cale sa impac cele doua capre cu varza din capul meu si deocamdata nu vad nicio lumina care sa fie ok si pentru ei, sa nu ma faca sa ma simt un esec si o mama oribila nici eu, sa nu ii afecteze, traumatizeze si ce naiba imi mai vajaie prin cap.

In tot paradisul asta emotional (NOT) mi se accentueaza ca de obicei nevrozele ocdiste, anxietatea si cheful de shopping, dulciuri si sala…

Sigur ca scopul meu nu era sa vorbesc iar despre mine (egocentrista fara leac ce sunt), ci sa pun aici o chestie care, dupa aceste doua zile de cosmar, mi-a facut dupa-amiaza minunata:

Pentru ca asta e Sasha, asta e copilul meu mare care vede dincolo de tine, care citeste adancuri si stie sa iubeasca si sa raneasca deopotriva…

Despre mancare si alti demoni

Ce moment este oare mai bun decat post-sarbatori sa vorbesti despre relatia ta defecta cu mancarea?! Si ce moment este mai bun sa iti dai seama ca, in sfarsit, relatia cu mancarea nu te mai defineste?

Cred ca aveam vreo 15 ani cand am inceput sa privesc mancarea ca pe un dusman si o ispita deopotriva. Mi-au trebuit 20 de ani sa nu imi mai vina sa plang cand ma apropii de un cantar dupa un dezmat culinar, sa nu mai mananc cu ura si apoi sa ma urasc ca am mancat, sa nu ma mai consider inferioara, slaba, lipsita de calitati pentru ca nu am abdomenul si vointa fetelor din jur.

Inceputul de anorexie pe care l-am avut in liceu nu a fost unul determinat de dorinta mea de a fi slaba, slaba am fost aproape mereu sau macar normal de slaba, am cantarit intre 43 si 47 de kilograme in cei 4 ani de liceu, cu varfuri pe la 48-49 in preajma sarbatorilor, acum de cand sunt „mare”, nu am sarit de 54 decat gravida si post-partum si, in mod normal, sunt ok cu mine, dar a fost nevoie de doua sarcini, doi copii, mers la sala, cantarit obsesiv ca sa vad ca problema mea era legata, nu de cat si ce mancam, ci de „valoarea” pe care simteam ca nu o am. Ma simteam ca intr-o manea proasta (as zice ca e pleonasm, dar mai sunt si unele pline se zice) …. dar cumva, simteam ca nu sunt suficient de nimic. Am inceput cu astea pe la 15-16 ani, varsta fatidica… dupa ani de zile in care stima de sine fusese destul de sus, in care ma obisnuisem sa ma bazez pe mintea mea, sa fiu vazuta pentru prezenta mea si sa fiu placuta pentru personalitatea mea, m-am trezit in mijloc de liceu intr-un cuib de viespi pe care ii consideram prieteni si care ma judecau aspru si plin de ura pentru ce spuneam, ce faceam, cum aratam. Coplesita de singuratate, fara prieteni adevarati (sau parasita de ei), fara singurul om care imi era alaturi (aveam sa aflu peste putin timp, neconditionat) am cazut prada propriei minti…daca nu pot sa fiu pe placul lor, pot sa fiu aproape de imaginea perfecta. Prost este ca „imaginea perfecta” era atat de putreda pe dinauntru, mai ceva ca marul Albei ca Zapada cu care semana…si nu numai ca prin competitie sau mimetism i-am „preluat” bolile sufletului, dar am ajuns sa lupt si cu imaginea mea in ochii ei orbiti de ura. Si cu cat voiam mai mult sa o fac sa ma accepte, sa nu ma mai respinga (ca si cand asta mi-ar fi oferit sansa de a castiga aprecierea oricui, ca si cand asta ar fi fost un bilet castigator, ca si cand prin ea as fi cucerit bunavointa celorlalti…stiti povestile alea cu adolescenti din filmele americane de duzina…eu eram acolo, si diva si cenusareasa, in timpuri diferite), cu atat ma simteam mai putin lipsita de „ce trebuie”, cu atat primeam mai dureros replici de genul „daca vine ea, nu vin eu”.

Mult dupa ce am iesit „din aria de influenta”, faptul ca abdomenul meu nu avea patratele ca al ei ma apasa, faptul ca eu mancam si imi placea sa o fac mi se parea o slabiciune, faptul ca eram altfel si gandeam altfel si ma placeam cumva mi se parea ciudat. Am avut nevoie de ani lungi, prieteni buni (putini, foarte putini), de conjunctura sau doar pasageri, oameni toxici sau pur si simplu dureros de superficiali, ca sa inteleg ca atunci cand este vorba de sentimente nimeni si nimic nu garanteaza succesul si ca mncarea nu are nimic de-a face cu nimic altceva. Am fugit ca de dracu de orice fiinta competitiva, de oricine folosea relatia proprie cu mancarea ca pe un standard „eu nu mananc zahar, eu nu mananc seara, eu nu fac excese, eu fac mult sport si abia scap de celulita”, asa cum am fugit ca de un monstru de oricine mi-ar fi sugerat ca sunt inadecvata ca om. Am invatat si eu cate ceva in 20 de ani. Cum ar fi ca nici kilogramele in plus, nici alea in minus, nici corectitudinea politica, nici adevarul spus franc, nici apetitul pentru dispute, nici aversiunea fata de ele, nici parerile comune, nici divergentele de opinie nu te fac „iubita” de toata lumea….si atunci m-am eliberat. Iar copiii mei si iubirea lor neconditionata au fost biletul spre victorie si premiul cel mare. Inca ma simt ciudat cand vad pe cantar mai multe kilograme decat as vrea, inca imi vine sa dorm la sala daca mi se pare ca am exagerat cu mancarea, dar sunt convinsa ca orice ar fi si oricate kilograme as avea, cineva acolo se bucura de mine…cu toate portocalele de pe fundul meu.

Faca-se

Cand ai 4 ani si taica-tu pleaca, speri ca se va intoarce candva.

Cand ai vreo 7-8 si vezi ca nu se mai intoarce decat pentru maxim o ora sau doua la cateva luni, incepi sa intelegi ca povestile de gen „au trait fericiti pana la adanci batraneti” sunt bullshit si incepe sa iti placa mai mult Alice, macar acolo li se taie capul pentru orice tampenie si toti sunt nebuni, pare real…

Cand esti adolescenta si tac-tu nu prea mai vine sa te vada deloc, devii prozaica si le privesti pe gasculitele care plang la „November rain” ca pe niste „proaste care habar nu au pe ce lume traiesc”.

Cand esti adult si taica-tu a murit inainte sa iti lamuresti viata, cand ai pierdut o sarcina desi te agatai de ea ca de ultimul lucru bun pe lume, cand lucrurile nu merg usor nici cu cealalta, stii ca nimic nu e dat, nimic nu e sigur, nicio reteta consacrata. Stii ca nu trebuie sa fii bun sau nevinovat ca sa „mostenesti pamantul”, stii ca nu trebuie sa fii moral sau curat ca sa ai parte de bine, stii ca uneori trebuie sa faci un efort de vointa sa crezi ca este totusi bine pe lume….

E saptamana mare si am inceput-o atat de rau. Imi e clar ca judec, sunt rea, sunt rea de gura, imi lipseste increderea. Suna paranoic, dar gasesc mesajul asta pretutindeni si nu reusesc sa mi-l asum, desi vreau: vreau sa cred ca Dumnezeu stie mai bine si ne duce pasii acolo unde trebuie. Stiu asta pentru ca am trait asta. Vreau sa si cred asta si sa am puterea sa spun „faca-se voia ta!”, doar ca eu am simtit prea multe si uneori ma tem ca nu mai pot duce.