Lista de lucruri pe care nu le voi avea niciodata

Ca tot vine ziua mea, am decis sa pun aici chestiile pe care mi le doresc si, probabil, nu le voi avea niciodata…pe unele pentru ca e imposibil, pe altele pentru ca este aproape imposibil si pe ultimul pentru ca este aproape absurd de posibil.

Se zice ca daca vrei in viata ceva cu adevarat, iti iese, eu mereu mi-am imaginat ce minunata as fi daca as avea cu vreo doua kile in minus, 10 cm in plus si piele de alabastru, par rosu natural sau macar negru ca abanosul…mnu e cazul. Si nu pentru ca nu mi-am dorit, mi-am dorit asa mult ca am chiar si par rosu temporar, dar ca in visurile mele nu o sa fiu. Ast imi e clar. Ba am si fire albe, ca sa nu ma plang!

Apoi ar fi chestiile emotionale gen echilibru, forta interioara, putere psihica….puahahahahahha, stati ca ma inec cu un morcov de ras…ashea!

Ca sa ajungem la lucruri mai pamantene, as mai vrea niste balerini Charlotte Olympia. Pe astia:

Ii visez de multi ani, dar nici la cele mai reduse reduceri nu i-am gasit sub 200 de euro ceea ce, deocamdata, mi se pare enorm.

Bun, ca sa fie setul complet, as vrea si asta:

Dar chiar si la aproape 700 de euro tot nu o sa il iau prea curand. Ma rog, spre deosebire de el, celebra Birkin de la Hermes sau la fel de minunata …

…sunt un vis indepartat spre imposibil. Si nu, nu ma multumesc cu falsuri, mai bine ceva dragut de la un brand mai ieftin sau ceva handmade, am si eu principiile mele.

Din categoria „visul visurilor” avem si o rochie de seara Elie Saab. Mda, sunt un cliseu, dar tare as vrea una pentru o seara speciala. Cum insa vedeta nu sunt si miile alea de euro nu imi prisosesc, probabil ca voi continua sa admir rochiile astea pe site-uri sau in pozele unor evenimente exclusiviste. In plus, serios, unde naiba sa port rochia asta

cand dau cu aspiratorul sau mopul pentru a 15-a oara sau cand alerg dupa ei prin parc?

In final nu pot sa nu va arat aceasta minunatie. Guiltypleasure sa ii zicem, ceva sublim ce as putea cumpara daca nu mi-ar fi teama ca viitoarea pisica ar putea sa o ucida

Da, stiu, nu sunt perfecta, nici macar eu!

Hai ca amr vreo 3 zile…

Reclame

Pierdut minti, recompensa gasitorului

Am fost cu mama la cumparaturi. Asta e mereu, dar mereu, o aventura extrema. Data trecuta, Sasha a studiat pe sub fuste anatomia manechinelor (care azi a constatat ca au copite, nu picioare), m-am gandit ca astazi nu poate fi mai rau….muahahahahahaa…naiva mai sunt uneori!

Targetul era simplu „pe hartie”: zara, mango, h&m sa isi ia mama blugi, bebe tei sa luam ceva creme si vitamine, mega pentru mancare si fuga acasa…poate si o cafeala Starbucks ca deh!

Cum am intrat in Zara, Sasha a inceput sa se comporte ca posedat: alerga besmetic printre standere, imbratisa haine, facea o galagie de zici ca erau cinci. In cabina de proba, dupa ce s-a tavalit putin pe canapea, a intrat peste o mama cu fetita ei (ca sa studieze si pe viu anatomia), a mai intrat peste o duduie singura (ai a scos capul si l-a salutat), apoi iar alergat, iar tipat, iar s-a tavalit pe jos ca starurile rock in delir bahic sau toxic dupa caz.

In tot acest timp, ala mic, imobilizat in carucior, ragea ca un descreierat si el. Ii tinea cum putea isonul aluia mare, arunca jucariile si sticla de apa si se dadea cu capul de carucior. Cand, cu chiu cu vai am terminat si am ajuns la casa de marcat, copilul meu a incercat sa intre in vorba cu niste fetite si cand copilele au pleacat, urla dupa ele ca el vrea sa se „joace cu fetite” pentru ca „ii plac fetitele!”..spre privirile ingrozite ale parintilor si non-parintilor din jur (presimt saptamani lungi de abstinenta la unii-altii).

Am reusit intr-un tarziu sa cumparam ce era de luat si am mai indraznit sa intram la Mango. Acolo, in timp ce Ivan urla de plictiseala, Sasha a trantit niste ochelari (din fericire nu i-a spart), a intrat ca taurul cu capul intr-o oglinda pe care nu a vazut-o (si aia a ramas intreaga, din fericire) si am iesit cum am intrat in timp ce Ivan tragea cu forta de tricourile pe care le agata de pe standere.

La Starbucks, Ivan a ales bucatele de ciocolata dintr-un biscuit, in timp ce Sasha se tavalea din nou pe canapele si statea in cap, pentru ca asta face el…e mereu „cu curu’ in sus”.

Am plecat disperate sa luam ce mai era de luat.

La Tei, in timp ce Sasha darama produsele de pe rafturi, Sasha s-a apucat sa sara pe o trambulina pe care scria mare „nu sariti, nu este produs de expozitie” in timp ce se uita toata farmacia la noi. El stie sa citeasca, dar doar cand vrea, asa ca s-a simtit aproape lezat cand i-am zis sa coboare de pe ea. Dupa ce am reusit sa ajungem la casa si am scapat de cateva produse depozitate de Ivan in carucior (bine ca le-am vazut inainte sa iesim), am platit ce era de platit si apoi am mai facut un tantrum de grup din cauza unor acadele. Sasha a luat fara sa plateasca, a trebuit si una pentru Ivan care urla ca si cand era chinuit de o cohorta de draci, apoi cu acadelele de gat in guri am reusit ajungem la mancare. Pe drum am mai facut o oprire cu urlete si ragete cand Ivan si-a scapat acadeaua pe jos.

In final, am incercat sa ii hranim la restaurant in mall. Ivan a scuipat pe rand friptura de porc, friptura de pui, chifteluta, orezul, cartofii gratinati, supa crema de morcovi. A mancat in final o chifteluta si atat…nu e ca si cand nu m-as fi obisnuit sa traiasca doar cu oxigen.

Sasha a mancat si el (evident numai ce voia si Ivan si s-au batut pe apa) si dupa ce ne-am invartit 10 minute pe usa rotativa (eu cu Ivan, de ma luase cu greata) am plecat spre casa. Pe drum m-a lovit o migrena si dorinta de a plange convulsiv. Am indurat pana acasa. Inca ma gandesc cu groaza la Viena de peste o luna, Doamne da-ne putere si neuroni sanatosi! Acestea fiind zise, ma duc sa lacrimez cu vorbe. La revedere!

Adevarul gol golut

Vorbeam cu o prietena buna despre adevar. Nu conteaza discutia, nu are nicio relevanta in afara faptului ca m-a facut sa ma gandesc: de ce e atat de greu sa suportam adevarul? Vorbeam cu o alta prietena draga despre faptul ca noi (eu si Sorin) am ales sa nu mintim copiii, sa nu le zicem basme ca sa mascam adevarul dureros. Si unii zic ca e rau, eu cred ca e bine, nu creem iluzii si asteptari nerealiste (exceptand Mos Craciun, Iepuras si Zana Maseluta …. haha, dar asta e fantezie si magie, nu minciuna)…

Si acum, inteleapta cum sunt, am gasit si raspuns: nu acceptam adevarul pentru ca nu suntem obisnuiti sa il privim in fata! Adevarul nu e rau, nu e nici bun, e exact ce se intampla si ce ar trebui sa traim asumat. A accepta adevarul inseamna a nu ne hrani iluziile de grandoare, de perfectiune, de absolut…de a fi modesti, umili, umani. A vedea adevarul e o asumare ca nu suntem zei, ca nu avem viata perfecta si ca e ok asa…asta nu ne impiedica sa fim fericiti. Dar ne impiedica sa ne prefacem ca suntem cand nu suntem. Mda! Iar pentru unii asta e greu, cumplit de greu.

In alta ordine de idei, m-am facut rosie…nu vreau sa pun poza ca inca ma obisnuiesc cu mine. In plus nu stiu cat o sa raman asa in ciuda feedbackului pozitiv. Mda!

Amr 15 zile pana la ziua mea…muahahaha! 15 din 35 :)))

Cand stii ca esti un cumparator compulsiv

Atunci cand cumparaturile iti rezolva partial depresia, dar nu despre asta voiam sa ma alint pe aici. Ci despre dilema vietii mele: daca oricum am prea multe rochii, de ce mai vreau inca una? Daca oricum nu am unde sa le port, de ce mai vreau inca una? Daca oricum mi se pare ca e prea scumpa, de ce o vreau tocmai pe aia?

Si apoi putina analiza de context. Vin dintr-o familie in care adictiile si compulsiile au frizat patologicul: stra-stra-bunicul din partea bunicii materne era gambleur. Asta l-a si omorat, ca dupa ce a pierdut imens la pocker, i-a stat inima sau a facut accident vascular, si i-a lasat pe strabunica si pe fratii ei sa se descurce. Asa ca pe biata au maritat-o cu un barbat fara nume, dar cu bani suficienti cat sa fie ok si sa nu isi deranjeze fratii cu pretentii. Barbatul era liberal chiabur si afemeiat. Avea si fobii, printre care aia de tunete si fulgere pe care a mostenit-o si bunica, al doilea dintre cei cinci copii ai lor. Iar comunistii au ajutat multr dintre fobiile si obsesiile astea sa devina realitate.

Bunicul le avea si el pe ale lui, strangea compulsiv lucruri si nu arunca nimic. Poate pentu ca nu prea avusese parte de iubire materna si inlocuia sentimentele cu materialul (stiu si eu cate ceva despre asta, cam de cand am primit de ziua mea un pepene galben, si nici nu imi placeau atunci)…. balconul lui era depozit de vrute si nevrute, spre disperarea bunicii si a mamei.

Tata avea si el dependenta lui, aia de alcool, iar sora lui pe aia de mancare, avea bulimie ca la carte. Si la ei tot iubirea lipsea…nu stiu cata avusesera, dar sigur habar nu aveau cum sa o primeasca si cum sa o dea mai departe.

Stau si ma gandesc ca la asa pachet genetic sunt chiat ok cu obsesia pentru rochite si pantofi. Sunt chiar ok si cu anxietatile, depresiile, ocd-ul…chiar sunt!

Acestea fiind zise ma duc sa mai fac putina curatenie in timp ce ma angoasez ca o sa imi cada dintele ala care ma doare dupa ce Ivan l-a pocnit cu cana…cine a zis ca ocd-ul e rau pana la capat?! :))))

Dragoste de frate

Ivan si Sasha se iubesc, asa simt eu, desi sunt foarte diferiti, se incaiera si lupta pentru orice si uneori sunt sigura ca sunt mai fericiti cand au exclusivitate (de exemplu aseara cand Ivan nu dormea si se juca si vorbea entuziast cu noi sau cand Sasha se bucura ca iesim doar cu el in oras). Dar stiu ca dincolo de rivalitate, certuri, frustrari si batai, se iubesc si se vor iubi. Asa am fost si eu cu sora mea, desigur, diferenta de 8 ani intre noi a facut ca interactiunea sa fie minimala, dar si asa tot am avut parte de batai (ea pe mine), rautati (eu catre ea: am stricat jucariile ei, am distrus creioane si carioci, i-am furat bani sa imi iau papusa), egoisme (eu nu voiam sa ii dau ciocolata mea, ea refuza sa imi dea hainele ei care imi placeau (o convingeam pana la urma, ii pastram cu strangere de inima o bucatica)…ma rog, suntem ok acum. Ne certam, nu suntem mereu pe aceeasi lungime de unda, gandim lucrurile complet diferit uneori, ea e mai apriga, mai zgomotoasa si galagioasa in suparari, dramatica in gesturi, aparent foarte hotarata si conservatoare, suparacioasa si ciufuta, eu sunt mai flower power, mai tacuta si mai introvertita, uneori rautacioasa si nesuferita, uneori ultrasensibila si melodramatica, modelul iarta dar nu uita, toleranta cand nu trebuie si rea de asemenea…dar asa cum suntem, gasim, in ciuda frustrarilor si certurilor si asteptarilor neimplinite (cred ca amandoua avem una de la alta), mereu o cale de comunicare. Si suntem acolo una pentru cealalta, orice ar fi. E sora mea buna, este, chiar daca nu avem acelasi tata, nu am simtit niciodata ca ar fi asa. Suntem din acelasi aluat interior, eu asa simt.

Eu mai am un frate, si ea ceva frati surori, din partea tatilor nostri. Niciuna nu tine legatura cu ei. Evident, din motive diferite, cel putin aparent. Ea nu vrea (cred ca nici ai ei, ca altfel ar fi cautat-o), la mine nu vrea el (desi eu chiar am vrut). Ca tot spuneam ca prelungesc agonia relatiei cu tata cu el, e la fel de greu si ma consuma la fel de mult povestea asta. Nu inteleg de ce promite si nu se tine de cuvant, de ce intinde o mana ca apoi sa imi tranteasca usa in nas, peste degete. Habar nu am ce simte, ce gandeste, de ce e asa si nu altfel. Stiu doar ca eu as fi vrut sa il cunosc si sa cunosc prin el acele laturi ale tatalui nostru pe care nu le gasesc in mine. Si nu pot, nu ma lasa…sau poate tocmai asta este, sunt acele laturi pe care ma bucur ca nu le-am mostenit.

Oricum ar fi, cred ca ar trebui sa urmez indemnul cantecului si sa „let it go” odata. Dragoste cu sila nu se poate, nici macar intre frati, iar in cazul unora sangele chiar e mai putin important decat apa. Ca, vorba aia, fara apa nu poti trai, fara sange din sangele lor unii o duc chiar bine.

Sper si stiu cumva in interiorul meu ca la Sasha si Ivan nu va fi asa…nu se poate si o sa fac tot ce pot sa nu se intample asta!

Povestea unui nas de clovn

Avem acasa un nas rosu cu care ne jucam si facem poze amuzante.

Ca astea:

Si e bataie si incaierare cand e vorba de nas, dar e amuzant:

Dar nasul asta rosu amuzant are o poveste pe care eu nu vreau sa o uit. E povestea vindecarii lui Ivan, a omeniei si a ceea ce nu voiam sa traiesc, dar mi-a deschis larg ochii. A bucuriei care sta in lucruri mici, simple, a ceea ce sper sa ramana o amintire a redemptiunii mele.

Nasul asta l-am primit a treia zi dupa operatie, cand eram singura in camera de spital cu Ivan si nu mai stiam ce sa fac sa il tin culcat (desi avea sonde si tuburi de drena, el voia sa se joace si sa se ridice)…epuizasem cantecele, desene animate date tare si tot ce imi puteam imagina ca pot sa fac cu el intins orizontal, si cum eram eu disperata si cautam solutii, au venit ei…doctorii clovni. Au improvizat o sceneta, au vorbit cu noi si ne-au lasat suvenirul. Ne-au facut si complimente, iar eu am ramas o seara intreaga cu noua jucarie, cu resurse sa il fac sa rada si cu sufletul plin. Ca uneori lucruri mici si aparent neinsemnate fac diferenta, ca voluntariat nu inseamna doar bani si lucruri facute de fatada (apropos, de ce nu or face asta studentii la teatru sau cei de la teatru de papusi nu stiu, sunt atatea spitale cu atatia copii in Bucuresti), ca normalitatea inseamna sa anticipezi nevoi si sa vrei sa ajuti, sa usurezi suferinta oricum, nu sa haituiesti, agresezi, sperii…

Ma rog, nu despre tarele sistemului vreau sa vorbesc, nu despre lipsa de omenie a unora si altora si nici despre ce am putea face sa fie mai bine, stim toti, totul e sa si actionam, voiam doar sa ma laud cu nasul nostru rosu si sa zic ca sper ca la controlul de anul asta va fi mai bine. Din ce in ce mai bine, pana cand imaginea nasului rosu nu o sa mai stranga niciun pic inima 🙂

Eu Narcis, luna mea

Anul asta fac 36, luna asta fac 36, inca ma simt de 26…unii spun ca si arat de 26, desi eu zic ca se lasa indusi in eroare de acneea mea…ma rog, voi avea cu putin noroc 36.

Am inceput din timp cu mantra „pentru ca merit”, da, aia penibila din reclame…dar unde zice ca intelepciunea se gaseste doar in carti stravechi si la persoane cu multi ani de scoala si IQ pe masura. De cand am copii, am remarcat ca adevarul si binele sunt atat de simple si clare, noi le complicam, Dumnezeu stie de ce…ma rog, deci merit! Si pentru ca merit am decis sa am si curaj, adica de ce nu as avea?! Asa ca am pus si doua selfieuri, sa ma laud si eu cu mine, cu fata mea de 36 care pare (in poze) de 26 si de care imi e rusine sau cu care imi e greu sa dau ochii uneori.

Mda, stiu ca am probleme cu mine, nu e surpriza, dar niciodata nu e prea tarziu sa recunosti, sa le asumi, sa ai putin mai mult curaj, poate sa le si rezolvi.

Acum, mai sunt vreo doua-trei chestii de bifat pe „todolistul” de ziua mea, ca sunt superficiala si narcisista si mercantila:

– sa gasesc un parfum sa fie al meu. Dupa O de Oui Lancome nu am mai gasit altul, iar pe asta nu il mai gasesc, mda, am gusturi nepopulare. Dar caut, si cine cauta gaseste, asa era parca.

– sa gasesc o crema a mea care sa nu ma umple de bube, cosuri, irite…dificil, foarte dificil, dar perseverenta e mama intelepciunii (nu are nicio legatura, dar suna bine).

– sa imi iau inca un cos de paie, ala de la Ikea a cedat. Am ochit unul cu buline, dar na, inca ma gandesc si astept sa il reduca mai tare. Rabdarea era o virtute, parca!

– sa imi schimb culoarea parului, daca oi gasi curajul si depasesc obsesia ca fac reactie alergica (cum am mai facut), ca anul trecut si peripetiile noastre m-au lasat cu niste fire albe. Si sa imi asum ca daca schimb parul, nu schimb si naravul…ahahaha!

– sa fac o vizita la un magazin frantuzesc, stie Oana care, si sa plec de acolo cu inca un ceva cu dungi…ca deh, atata pot eu, dungi si buline. Aici nu am nicio zicala, dar pot sa o pun pe aia cu cine se scoala de dimineata departe ajunge, pentru simetrie. Poate ajung in Franta, cine stie :))))

– sa incerc sa nu ma mai ascund :)))) ca adevarul iese oricum la iveala, in poze sau nu.

Am si primit un cadou, deja, in prima zi din „my birthmonth”…pe M, finutul meu, love him! Si pe Ana si Andrei odata cu el 🙂 sau pe el odata cu ei, nah!

Later edit: prelungesc an de an agonia relatiei mele cu tata, cu faptul ca nu am inteles si nu l-am inteles si nu ne-am lamurit pana la capat. O prelungesc de ziua mea ca atunci ne auzeam sau speram sa il aud zicand ce nu a zis niciodata. Acum imi traiesc acceasi drama, aceea de a nu intelege si de a simti in zadar cu Intaiul lui nascut. Care pare a fi copia lui fidela, cel putin in relatia cu mine. Dar am doi baieti (trei cu Misha mic), cred ca aici e compensatia mea, in iubirea lor neconditionata si limpede.

Niciodata sa nu zici niciodata

Hai ca mi-a revenit vocea, era ieri sa o pierd din nou urland la Sasha si Ivan. Am avut toti trei o zi de-aia de pus in anale cu titlul „fereasca Sfantul!”, ma rog, una peste alta, am infrant, suntem vii si, prin urmare, ma exprim. Asadar, ce voiam sa zic, stiti ca se spune ca „daca iti doresti ceva, Universul conspira in favoarea ta”…mda, frumos, optimist…doar ca la mine treaba asta functioneaza fix pe dos. Cum? Sa exemplific pentru edificare. Sunt bolnava de doua saptamani azi. Acum vreo 8 zile imi ziceam suav in barba, in timp ce eram convinsa ca ma fac bine curand:

„Oare cum e sa ramai fara voce, eu oricat de bolnava am fost, NICIODATA nu am ramas fara voce!”

Suna ca o mantra? Asa a fost! Pentru ca, iata, cineva acolo sus aude si te iubeste sau ceva, ca fix asta am primit cateva zile mai tarziu…practic, NU VOCE, DELOC VOCE, PAUZA VOCE…bai, dar un sunet nu scoteam, eram ca pestii sub apa cand privesc inteligent prin geamul acvariului….groaznic! Cum imi pierdusem singura arma impotriva copiilor, in casa a fost petrecere…ii durea pe aia in pix de orice ma chinuiam eu sa ma exprim muteste. Am crezut ca imi crapa o vena la tampla de cel putin zece ori pe zi, asta in timp ce abia imi miscam dorsala dintr-un pat in altul (multumesc, Doamne, pentru Sorin, care era sa raguseasca si el, noroc ca acordurile black metal ii sunt cunoscute si le-a mai exersat putin).

Bun, revenind la motivul acestei dizertatii, mi se intampla des sa imi spun soptit in barba chestii de genul „eu niciodata” si sa se intample apoi intocmai, chiar mai curand decat imi doresc. Nu uit, in acest sens, momentul ala creepy de acum doua ierni cand treceam pe langa Alexandrescu si ma uitam fix la geamurile unde cateva luni mai tarziu aveam sa fim internati cu Ivan (cosmarul vietii) si ma gandeam ca niciodata nu am fost acolo internata pentru ca, din fericire, nu fusese nevoie. Acum, eu cred in teoria conform careia gandurile noastre atrag evenimentele si ca daca iti doresti ceva, se intampla, doar ca in niciunul din aceste situatii nu era cazul. Sau poate era si trebuia sa invat ceva, nu stiu, ideea e ca as vrea sa fie la fel de eficient Universul si cand zic, de exemplu: „eu niciodata nu am fost supla si musculoasa, in timp ce eram sanatoasa si mancam orice si oricat”, „eu niciodata nu am avut genul de copii sanatosi care sa nu se imbolnaveasca de nimic oricat ar fi de expusi”, ” eu niciodata nu am avut bani sa imi prisoseasca, sa imi ramana dupa ce cumpar tot ce imi tuna, sa fac si economii si sa merg si in vacante exotice”, „eu niciodata nu am avut oferte de munca in strainatate, in tara in care imi doresc sa traiesc, bine platite si o casa cu o curte imensa si loc de joaca pentru copii”…deci, vedeti voi, traiesc aceasta frustrare ca providenta nu reactioneaza la fel de prompt la astfel de dorinte. Sau poate nu primesc ce vreau, ci ce imi trebuie…ma rog, tot nu inteleg de ce imi trebuia o viroza de 2 saptamani, dar serios, nu e cazul de inca una. E ok! Sau poate, de fapt, nu e vorba de efectul gandului, poate sunt, pur si simplu, medium si am premonitii…mdea!

Ma rog, o sa ma concentrez totusi pe scenariul cu emigrarea cu un job banos intr-o tara exotica unde sa avem o casa pe plaja si unde sa traim sanatosi si fericiti pana la adanci bataneti…poate se intampla!

Fara violenta!

Pentru ca tot ce vad zilele astea pe facebook ma scarbeste, ingrozeste, face sa vreau sa emigrez, vreau sa dau unfriend si unfollow multora, am zis sa mai scriu despre ale mele, ca or mai fi si oameni normali la cap prin lista mea…putini, da’ buni, cum se zice.

Asadar, am tot citit eu ca violenta se naste in familie (nunu, nu bat apropouri politice, jur…) si pe acest principiu si in ciuda faptului ca tata avea niste probleme (justificabile psihologic, dar nejustificabile ca efect) cu violenta, mereu am zis ca o sa incerc sa fiu cat mai rationala si blanda cu ai mei. Asa se face ca, exceptand cateva momente de trista amintire, in relatia noastra cu copiii violenta fizica (cu tot ce inseamna ea, nu neaparat bataie) sunt teoretic excluse. Zic teoretic pentru ca practic mai sunt momente cand il tarasc de o aripa pe unul sau altul, cand ii „asez” apasat pe pat/canapea/fotoliu si imi vine sa ii fac arsice…ma rog, cu toate acestea, in casa noastra e o relativa armonie si liniste (mai ales de cand sunt eu muta, hai ca sunt glumeata). Sunt insa socata si ma gandesc serios la terapie de cand vad atitudinea lui Sasha din ultimul timp. Desi nu este expus la violenta fizica, desi controlez ce vede pe telefon/televizor, sunt atenta la ce citeste si aude, ii explic orice cu atentie, e extrem de agresiv cu Ivan. Daca pana acum agresivitatea fata de el era mai mult verbala, de genul clasic „vreau sa nu mai am frate”, acum a inceput cu jigniri „esti un prost!”, ” nu vreau sa te am”, fizic pasiv-parsiva, adica il taraste pana ala incepe sa tipe, il gadila si il loveste „in joaca” pana il face sa planga samd. Exista si varianta activa in care ii paleste un fluier de lemn in cap sau ii da o smetie peste fata, spate, ceafa sau, iar aici chiar sunt ingrozita, il ia si il tranteste pe jos si fie il incaleca tip lupte greco-romane, fie il tine jos si vrea sa il calce cu piciorul ca la wrestling (nu, nu ne uitam nici la lupte, nici la wrestling, iar asemanarile cu alte activitati casnice sunt desuete ca nu au parte bici nici de astfel de vizionari)…acum, e drept ca pana acum nu i-a rupt nimic lui Ivan, e drept ca am auzit ca baietii se bat si se vor bate pana la adolescenta, e drept ca ma asteptam, dar chiar nu ma asteptam sa fie atat de mare agresivitatea, atat de devreme, atat de …degeaba.

In plus, poate va asteptati ca ala mic sa stea sa incaseze… dar asta doar partial si pentru ca e depasit numeric (greutate aproape dubla, inaltime net superioara, 3 ani in plus :))) ), iar asta ma sperie si mai tare pentru ca, la varsta lui, Sasha nu avea deloc porniri agresive.

Ok, ok, stiu teoriile alea din carti cu gelozia fraterna, cu frustrarea si durerea fratelui mai mare care isi vede locul luat, am facut si aplicat toate strategiile sa nu se simta asa: DEGEABA! Stiu si chestia cu psihologia varstei, aia a sexului copilului, ca deh, viitori masculi alfa/beta/gama, dar tot nu pot sa privesc relaxata cum floricica mea blanda, papusa mea cu ochi romantici, bebelusul meu balai si pisicuta mea carliontat bruneta, ochii vioi ca murele si mezinul meu delicat si slabut se transforma in fiare isterice care sunt in stare sa isi smulga beregatile cu dintii. Ah, ah, le stiu chiar si pe alea cu „noi nu lovim”, „noi spunem mainii sa nu loveasca”, „eu si cu tati nu suntem violenti, tu de ce esti?” samd samd samd…

…acestea fiind, urati-mi bafta, ca eu nu stiu, zau, cum oi scoate oameni din ei!

Viata la tara

Ultima mea amintire idilica e la bunici…clasic, vor spune multi, doar ca bunicii mei s-au mutat la oras sa aiba grija de noi si de mama cand eu aveam cam 4 ani…deci cat sa fi avut eu nu stiu. Am mai scris despre ea, dar mereu lumina asta de iunie, caldura si soarele asta luminos si plin imi aduce aminte de campul ala care atunci mi se parea fara sfarsit, de pasunea aia verde intinsa pana la orizont, cu coborasuri abrupte si urcusuri la fel, cu musetel cat vedeai cu ochii si cuprindeai cu narile. Si in centrul verdelui, soarelui, linistii, parfumului este el, bunicul, cu un costum gri si o palarie…nici nu stiu cat e vis si cat e realitate, cat am nascocit eu si cat a fost aievea in amintirea asta ca un vis, dar stiu sigur ca mereu cand e frumos si musetel si vara imi aduc aminte exact sentimentul de atunci. Sunt o Proust gustand din madlena aia a lui…doar ca eu am muetelul si vara.

Azi am facut si poze, doar amintirilor nu pot, desi as vrea.

Nu stiu de ce am fost atat de reflexiva zilele astea, nu stiu cu ce parte din trecut incerc sa ma impac si de cine sa ma apropii, de ce ma napadesc nostalgiile si ce lectii am de invatat. Voi afla!

Ma intreb daca motivul sunt ei, faptul ca incep sa vad, din nou, lucruri „prima data”, ca sunt in plina costructie de amintiri pentru cei doi iezi, iar asta imi este cheie pentru ale mele….poate ca da!