Viata la tara

Ultima mea amintire idilica e la bunici…clasic, vor spune multi, doar ca bunicii mei s-au mutat la oras sa aiba grija de noi si de mama cand eu aveam cam 4 ani…deci cat sa fi avut eu nu stiu. Am mai scris despre ea, dar mereu lumina asta de iunie, caldura si soarele asta luminos si plin imi aduce aminte de campul ala care atunci mi se parea fara sfarsit, de pasunea aia verde intinsa pana la orizont, cu coborasuri abrupte si urcusuri la fel, cu musetel cat vedeai cu ochii si cuprindeai cu narile. Si in centrul verdelui, soarelui, linistii, parfumului este el, bunicul, cu un costum gri si o palarie…nici nu stiu cat e vis si cat e realitate, cat am nascocit eu si cat a fost aievea in amintirea asta ca un vis, dar stiu sigur ca mereu cand e frumos si musetel si vara imi aduc aminte exact sentimentul de atunci. Sunt o Proust gustand din madlena aia a lui…doar ca eu am muetelul si vara.

Azi am facut si poze, doar amintirilor nu pot, desi as vrea.

Nu stiu de ce am fost atat de reflexiva zilele astea, nu stiu cu ce parte din trecut incerc sa ma impac si de cine sa ma apropii, de ce ma napadesc nostalgiile si ce lectii am de invatat. Voi afla!

Ma intreb daca motivul sunt ei, faptul ca incep sa vad, din nou, lucruri „prima data”, ca sunt in plina costructie de amintiri pentru cei doi iezi, iar asta imi este cheie pentru ale mele….poate ca da!

Reclame

Asa, ca sa nu uitati de mine

Domn’le, daca si prietena psihiatru mi-a zis ca sunt patologica la cumparat (costume de baie pe care nu le port in situatia data), e clar, sunt…

Dar nu despre cumparaturi vreau sa scriu, desi ma mananaca palmele sa pun aici lista de shopping pentru ziua mea. Ca e lunga si scumpa si accept donatii…glumesc! Mnot!

De fapt voiam sa vorbesc despre lucruri delicate, cum ar fi silueta post-nastere. Ok, dupa Sasha, ori m-au ajutat hormonii, ori Doamne-Doamne se gandea sa nu ma deprim si sa nu il mai fac pe al doilea (il faceam oricum, l-as face si pe nr3), ori eram mai odihnita/ordonata/mancam mai bine si mai sanatos (si mai putin!!!!!!, si la ore normale!!!!!)…ma rog, ideea e ca, eram ok, 52,8 kilograme mereu, abdomen platutz (nu a fost complet neted niciodata), celulita cata si inainte, maini/picioare oarecum definite, piele neteda, bla bla bla….

Apoi am nascut pe Ivan, am trecut prin Iad si am venit inapoi, si ma lupt cu imaginea de sine mai ceva ca adolescenta de Ale care face azi 14 ani (I love you, baby, my first baby!!!!!) ….adica, ok, nu ma oripilez complet cand ma uit in oglinda (ceea ce e noutate absoluta), dar ocd-ista cum sunt (v-am zis ca a zis si psihiatrul, nu ma alint) mor si inviez cand vad ca nenorocitul de display nu arata mai putin de 53.8-54, ca burta mea e flasca desi fac abdomene cu carul si ma duc moarta-coapta la sala, ca nu ma pot controla cand e vorba de mancare (nici macar nu ma mai chinuie doar dulciurile), cand vad ca am celulita pe fund, imi atarna bratele, am cosuri mai rau ca la 14 ani (I love you, Ale!), cearcane ca la 60, riduri ca la 45 si fire albe in crestet. Acum, inainte sa ma transform in cliseu ambulant si sa ma vopsesc platinata (de fapt vreau roscata, dar ma dau elevata aici), sa imi injectez chestii si sa nu mai mananc decat salata (nope, never, tocmai mi-am cumparat tort), recunosc ca ma agat de oamenii care imi spun inca „domnisoara” si nu vad schimbarile de pe corpul meu (nici nu ar avea cum), dar eu le vad si imi stau pe inima. Ok, un kilogram e alint ar spune multi, dar kilogramul ala asezat strategic in cele mai nefericite locuri imi mananca nervii si inima. Si ma face amarata tare!

Stiu, nu e cea mai buna zi pentru lamentari, o sa mananc torturi, dar sunt furioasa si frustrata si complexata si trebuia sa ma exprim undeva. In plus, frustrarea ma face rea, suspicioasa si invidioasa, iar aceste „calitati” ma fac sa ma simt si mai mizerabil decat celulita. Mno, am zis!

Creieri pane si o reteta miam

Sunt zile in care simt ca nu mai pot, nu mai am energie pentru mine, pentru ei, ma scufund in capul meu care e adanc si inselator si stau acolo…ca si cand as fi sub apa si ma gandesc la rele. Stiu ca sunt semnele depresiei, anxietatii, sunt inceputul…am fost acolo, acum stiu ca nu trebuie sa raman acolo ci sa fac tot posibilul sa ies. Acum stiu ca nu trebuie sa tin in mine, ci sa vorbesc. Acum stiu si e mai bine, stiu ca trece, ca e doar un moment, ca sunt epuizata, ca inca imi e frica pentru ei, ca desi motivele sunt reale, reactia este doar felul in care mintea mea face fata. Si nu am chef sa gatesc, am chef sa fac doar ce vreau, nu ce trebuie, asa ca ieri nu am gatit. Am iesit in oras ca tot era 1 iunie si Sasha, ca un taur veritbil, nu a cerut jucarii, ci mancare chinezeasca. Si am mers si i-am dat si lui Ivan sa guste si apoi am constatat ca nu avea chiar gustul si mirosul potrivite. A urmat atac de panica, noapte nedormita…din fericire faptul ac umbla prin gunoi cand eu nu il vad a dat rezultate, nu a facut toxiinfectie, dar eu mi-am mai sters un nume de pe lista mica a celor la care am curajul sa mananc. Ma rog, si pentru ca vina nu mi-a dat pace, ca asa imi trebuie ca nu gatesc suficient, ca imi iau pauze cand nu e cazul samd samd samd, azi am facut (inspirata de Lucia, idolul meu in materie culinara) ardei umpluti cu quinoa si friptura. Mai, dar macar a iesit ceva din depresia mea hormonal-extenuata. Zic sa va dau ai reteta, ca pe cuvant ca merita. Ardeii astia sunt mai hranitori si mai buni decat aia de post cu orez si minunati ca garnitura la friptura. Deci reteta:

– o cana de quinoa de care vreti, eu am pus alba

– o ceapa

– cateva frunze de dafin

– niste legume deshidratate de la plafar

Toate astea se pun dupa ce quinoa a fost spalata in 4-5 ape si lasata la hidratat macar o ora pe foc la fiert. Quinoa se scurge de ultima apa si se pune cu apa proaspata in proportie 1/2, o cana de quinoa, doua de apa. Cand e fiarta se scurge bine si se pune intr-un bol.

– doua linguri de linte

-patrunjel verde

– o ceapa mica

– un morcov

– o rosie mica

– ardei de umplut

– suc de rosii

Peste se pun o rosie mica tocata si scursa, patrunjel verde tocat, o ceapa foarte mica tocata, un morcov mic ras, doua linguri de linte sparta spalata si scursa (eu am pus rosie) si lasata cu apa cat fierbe quinoa, o lingura de ulei de masline, se amesteca bine si se umplu indesand bine de tot ardeii. Se pun ca si ardeii normali cu putin ulei, apa si suc de rosii, patrunjel verde, la cuptor sau cu capac pe foc si se fierb pana scade apa (20 de minute more or less). Gata! Sunt minunati! Pot fi mancati asa cand tii post, ca garnitura cand nu, cu sau fara iaurt grecesc pe deasupra. Miiiam!

Iar eu dupa ce am fost si la sala si m-am vaicarit la toata lumea parca sunt usor mai bine….inca in cofa, dar vad razele de soare prin apa si incep sa ies! Pofta buna! Ma duc sa mananc inghetata desert!

My baby is a big boy

Am avut un sfarsit de saptamana tare plin. Sasha a fost la prima ora de inot care, din punctul meu de vedere, a mers binisor. Nu la fel de incantat a fost antrenorul care, probabil, se astepta la „average 5 year old”…doar ca Sasha e oricum, mai putin obisnuit. Asa ca a vorbit continuu, pe alocuri nu l-a ascultat si de aici conflictul de autoritate…amuzant sau cum, conflict de autoritate intre 5 si douazecisideani :)))

Ma rog, eu am fost incantata ca Sasha care abia suporta sa il speli cu dusul pe piept, s-a scufundat si a facut chiar doua ture de bazin, antrenorul a reprosat ca nu asculta si vorbeste (well, te rog, fa-l sa asculte!), iar Sasha a plans ca a tras apa pe nas…una peste alta, a fost okish. Eu am fost teribil de incantata si emotionata, usor frustrata si revoltata, dar in mare…mai mergem inca o data sa vedem ce si cum, mai ales atunci cand are toata atentia la care tanjeste (cred sincer ca va fi mai bine asa).

Pentru ca suntem niste parinti „nemoderni” si teoriile de parenting ma intereseaza cat o piscatura de tantar (in sensul ca ma irita si uneori fac alergie) am decis ca nu este o optiune inotul, ci o necesitate, asa ca in ciuda reactiei imediate „Inotul este oribil, oribil, absolut oribil!” va trebui sa invete, acolo sau in alta parte. Oricum, dupa ce i-a trecut supararea pe antrenor si copiii care l-au stropit, Sasha a concluzionat ca „nu a fost asa de rau, dar a fost rau cand a tras apa pe nas”, deci vrea sa mai mearga.

Ba la vreo doua zile isi si imagina cum o sa inoate el cu casca, ochelari si chilotii de inot alaturi de morse si foci in Antarctica.

Micul siren pe verde :))))

Apoi am mers la targ de mancare unde sirenul s-a apropiat de ce este el in mod natural, maimuta.

Si aici a stabilit ca mai merge, mai ales ca urcatul pe pereti e placerea lui. Il mai ducem.

Apoi am cumparat cartea asta, de fapt Varu, si am comandat restul cartilor din colectie pentru ca, mai nou, e fan atlase si le devoreaza.

E ok, mi se pare totusi ca a crescut cam repede si ca e greu sa il „arunc” in lume. E greu pentru ca nu mereu feedbackul e cel asteptat, pentru ca isi ia portia de durere si respingere prea devreme si eu sufar la dublu, si pentru el si pentru mine. Dar lasand lamentarile si suferintele mele personale la o parte, cred ca pana la urma a fost bine!

In plus, si-a dat intalnire cu prima fata din viata lui. Sigur ca fata e cu vreo 25 de ani mai mare si pilot, dar e ok, zic eu ca nu s-a orientat rau. Ba mi-a si zis ca e „frumoasa” si ca abia asteapta sa vina pe la el :))))

My baby is not a baby anymore!

Reflectii, reflexii

Asa mi se intampla uneori sa ma cuprinda o carte ca tonul ei devine al meu, starea ei devine a mea, universul ei e al meu, personajele ei, eu insami si incep sa evoc, introspectez, gandesc ….

Ei, bine, asta numesc eu o carte buna si cand un autor ma face sa traiesc intens fara sa ma plictiseasca scriitura, cand un scriitor ma provoaca sa gandesc altfel, diferit de cum imi era familiar, cand un scriitor ma ajuta sa ma regasesc sau redescopar, atunci devin obsedata de el. Asa au fost pana acum Cortazar (prima si marea mea iubire), Kafka, Le Clezio, Llosa, Pamuk, Sabado, Oz, Barberry si, mai nou, Backman si Vodolazkin. Si eu cand ma indragostesc de un scriitor, chiar ma straduiesc sa citesc tot ce a pus pe hartie. Uneori reusesc, alteori nu, dar sentimentul ca incep sa ii intuiesc sufletul in spatele personajelor, personalitatea in spatele stilului, emotia in spatele povestii, e unic si ma face sa am senzatia ca ii cunosc, cumva, si poate si el pe mine.

Scriu asta pentru ca termin Aviatorul si, desi sunt sigura ca ma voi intoarce la el, rusul asta m-a facut sa imi aduc aminte atat de multe. Atat de multe!

Si sa fiu atat de senzoriala cum nu am mai fost de mult. Sa simt aerul, sa simt soarele, sa simt mirosul copiilor mei, al omului iubit, al vietii in general, si e atata melancolie in asta ca ma apuca tristetea, ca le traiesc si le pierd cate putin in fiecare clipa. Si cu dilemele mele de cand lumea, rezoneaza ca intotdeauna si Sasha. Il asteptam cu frici si emotii de viata si de moarte, dar nu ma asteptam (de ce, nu stiu?!) sa vad inca o data cat e de profund:

– Mami, mami, oare unde as putea sa ma ascund cand cineva batran si cunoscut o sa moara?

– De ce sa te ascunzi?

– Vreau sa ma ascund pentru ca daca vad o sa sufar, vreau sa ma ascund sa nu sufar…

…si imi dau seama ca ascunsul asta m-a ajutat sa supravietuiesc si eu candva, dar nu m-a ajutat sa nu mai sufar.

Hate to hate (partea a 2-a)

Bai, fericirea altor oameni scoate ce e mai rau din unii. Bine, ok, pot sa pricep ca unii sunt cinici, altii cred ca e regie, marketing, si cate si mai cate, este problema lor. Dar cand lucrurile ajung la barfe de sant, critici, false modestii, arogante ieftine, prilej de a ne da stilati, decenti, regali in gust, dar mai putin in valori morale si decenta, ma apuca asa o mizantropie de m-as duce in padure.

Ce am vazut si m-a iritat zilele astea, ca sa intelegeti ca am urticarie de la nervi, nu de la capsuni…

1. Criticile vehemente la adresa rochiei, parului, machiajului, whatever. Eu inteleg ca nunta asta e un spectacol, dar nici acolo nu spui actorului cum sa isi faca rolul. Tine de personalitate, talent, cultura, varsta, dar toate sunt ale lui…nu o sa simta si joace altfel pentru ca duduia din primul rand nu rezoneaza. Pot sa accept o critica, atunci cand e constructiva, ca in cazul actorului, dar aicie vorba despre oameni si viata/alegerile/personalitatile lor…de ce trebuia sa faca una sau alta pentru ca asa crezi tu, persoana fara nicio legatura cu ei? Hai, serios, toata lumea stie ca e o eticheta (regula de bun simt pana la urma) care zice ca daca nu poti sa spui ceva frumos, taci!

2. Lauda ca prilej pentru critici/payback-uri/ironii ieftine. Sigur ca in tara asta multe femei nu au stilul si bunul gust al Ducesei de Sussex. Sigur ca multe nu au nici macar stilul Ducesei de Cambridge inainte sa fie ducesa. Sigur ca una e fosta actrita, cealalta vine dintr-o familie avuta si este educata si a devenit eleganta, nu poti sa o compari pe o duduita care a crescut la sat sau in Ferentari si a dat de bani cu niste femei pentru care stilul ar trebui sa fie o a doua natura. Sigur ca unele lucruri se educa, dar nu educi pe nimeni spunandu-i cu ura ca arata ca o cocota ieftina, ci apreciind frumosul si naturalul acolo unde este si atat. Si ar mai fi ceva de zis, este la fel de ieftin si de prost gust sa crezi ca toate trebuie sa fim copii ale lui Meghan sau Kate sau mai stiu eu cine ca, uite, ce frumos a fost si bla bla bla. Ok, unghiile false prea lungi, genele matura, fardul excesiv, hainele vulgare nu arata bine la nimeni, dar nu e ca si cand trebuia sa apara Meghan cu pistrui ca sa intelegem asta. Iar cine nu intelege, nu intelege oricum, ce rost are veninul. Ceea ce imi aduce aminte ca un domn destoinic si fan plastic spunea pe undeva ca Meghan arata „neingrijit” :))))))))

3. Rasistii…bai, ca bine zicea pe Facebook cineva, ati cam gresit secolul. Ce fiinta limitata si penibila sa fii sa ai o problema cu faptul ca fata aia are o parte de culoare, partea buna as zice eu din ce am vazut in ultimele zile legat de familia ei extinsa. Nu, serios, ce poate fi in capul unui om care nu o crede demna de sotul ei din cauza asta? As putea sa va aduc aminte ca, pe vremuri, familiile regale ajunsesera sa nasca monstri din cauza cosangvinitatii…d’oh, incep sa cred ca practica nu le e straina nici „commonerilor”. Ca altfel cum?

4. Aia care au o problema cu faptul ca ea e americanca, actrita, mai in varsta, mai scunda, cu pistrui samd…wtf, people, stiti ca e un print prin tarile nordice care a luat-o de nevasta pe una care s-a dezbracat intr-un reality show…nu, serios, tocati-o si pe aia daca va plictisiti. Si im ce protocol regal scrie ca trebuie sa va placa voua cu cine se insoara Harry…ma rog, gurile rele zic ca nici reginei nu ii place si ati vazut ce elegant si incruntat tacea?! Mda de rochia ei ce ziceti? Flori, galben, ce baba tembela! Asa-i?

5. Aia care numesc Familia Regala Britanica „intretinuti care traiesc din banii nostri” si variatii pe tema…aici nu pot sa zic decat un isteric : hahhahahahgahahahhahaha! Bai, daca sunteti in UK si munciti si platiti, puteti pleca, daca sunteti „din aia” care merg in UK si nu muncesc prea mult, sunteti niste paraziti care se cred fluturi sau ceva. Desi, nici macar decorativi nu sunteti si, in mod clar, mancati din banul contribuabilului mai ceva ca familia regala. Deci mai usor cu tupeul pe scari! Daca sunteti britanici (ceea ce ma indoiesc atunci cand scrii in romana, ai nume romanesc si comentezi pe ici pe colo) poate ai avea dreptul sa comentezi, dar exista statistici care arata ca Monarhia aduce o multime de bani prin astfel de evenimente, si va spun eu ca nu vreti presedinti ca uneori aia sunt mai rau. Recunosc insa ca am si eu o ptoblema cu domnii cu turnulete de „haur”…astia de unde au banii, ca vreau si eu sa ii culeg din pom daca se poate…

6. Aia care ii compara pe William si Kate cu Harry si Meghan si decreteaza, plini de importanta, ca unii sau altii sunt mai misto…who cares?! E o lege simpla a naturii care zice ca nu trebuie sa ne placa aceleasi lucruri, aceiasi oameni, deci faptul ca tu esti #teammegandharry este irelevant. La fel este parerea ta in relatia dintre ei, parerea ta despre ei, parerea ta in general. Sigur ca poti spune ca ii adori pe unii sau pe altii, dar numai caracterele slabe fac asta minimizand pe celalalt. E ca si cand ai incerca sa pari frumoasa si eleganta spunand ca ailalta e o cocota ieftina…da, ia stai?! Ma rog, eu ales sa ii iau asa cum sunt, diferiti, si sa nu comparam o iubire de mai bine de 20 de ani, cu una de cateva luni?! Ar fi dragut, aproape elegant, ca tot ne place cuvantul asta, sa admiram si sa ii lasam in pace.

Apropos, a vazut cineva pozele oficiale?! :)))

Sunt o “weddings sucker”

Nu stiu pe cine intereseaza parerea mea, dar mie mi-a placut nunta regala. Nu pot sa zic ca ma dau in vant dupa mirese (ce soacra o sa fiu, ha!), nici ca am ravnit la mana vreunui print (ha! din nou), dar si scepticismul, ura si agresivitatea indreptata catre oamenii astia ma scoate uneori din minti. Ok, nu sunt o printesa (ce imi plac aluziile mele fine!) crescuta ca Rapunzel, stiu ca lumea asta e marketing, dar de la asta pana la a suspecta ca totul este marketing…well, e cam ca treaba cu Olivia Steer, ori te omoara tot, ori nimic, de ce sa credem ca doar vaccinurile. Nu e mai la indemana apa? Pe aia trebuie sa o bei vrei nu vrei!

Nu imi place Markle, naiba stie de ce, e leu cu ascendent in rac, ca mine, si cineva intelept zicea ca nu iti place la altii ce nu apreciezi la tine. Imi pare teatrala, falsa si usor aroganta, cumva prea sigura pe ea. Nu e moment de introspectie, asa ca o sa zic ca nu imi place nici Kate, desi e capricorn, nu mai am scuze …parca anii au facut-o sa se inaspreasca, sa para mai mult android si mai putin om. Doar copiii ce mai scot de la ea zambetul ala emotionat-firesc de la inceputuri. Nici la ea, nici la Markle nu am vazut insa privirea aia de fata inamorata pana peste urechi, dar tot cred ca fetele astea isi iubesc barbatii. Poate sunt naiva, dar chiar nu cred ca nu este iubire.

Nu cred ca trebuia sa lesine de enotie, la urma urmelor nici eu nu am plans cu muci la nunta mea, dar asta pentru ca stiam ca e doar un spectacol si o petrecere, promisiunea o facusem in suflet, in doi, cu vreo 11 ani mai devreme, dar parca voiam acolo o lacrima, un suras. Pe Kate o mai trada vocea, lui Markle i-am gasit scuza meseriei, dar na…nu a fost ce imi imaginam. Chiar si asa nu cred, ma repet, stiu, dar chiar nu cred ca nu este iubire. Serios acum, cat de greu o fi sa iubesti un baiat frumusel care, nu numai ca te trateaza ca pe o printesa, dar te si face una. :)))) In plus nu toti iubim la fel.

Dar cred sincer ca in povestile astea, Regina a acceptat doua „nepoate” dupa chipul si asemanarea ei: doua muieri strasnice care sa improspateze sangele si sa le fie stanca baietilor astora care par sa fi mostenit mult din delicatetea si sensibilitatea mamei lor.

Acum, poate ne place, poate nu, dar modelul asta de femeie a avut succes in monarhia britanica (parca si micuta Charlotte imi pare mai curajoasa si asumata decat fratele ei George), asa ca nu vad de ce am vrea sa vedem altceva, exceptand motivele strict personale (sau proasta educatie hollywoodiana).

Eu nu o sa intru in detalii legate de frumusete, stil si altele, asta pentru ca am zis de la inceput ca sunt o soacra si gasesc o mie de cusururi, dar pot sa zic ca nunta asta (ca si cea a lui Will si Kate pe care am trait-o la job) mi-au placut si mi-au dat impresia aia ca „mai este bine si frumos pe lume”, asa ca nu o sa las ura si frustrarile nimanui sa umbreasca asta. Nici macar pe ale mele :))))

PS: si totusi, sunt singura ciudata care se uita la nunta si se gandea ce dezmatz o sa fie la inmormantarea lui Betty?

PS2: desi la cat de bine se tine baba e posibil sa nu o apuc eu

Zile din viata noastra

Copiii mei au viroza. Au avut, de fapt, acum sunt pe final asa, iar finalul asta inseamna muci, tuse si ceva fenomene digestive. Ei, bine, si cum Ivan nu era tocmai in apele lui, tusea, nu manca, se chinuia, am zis ca nu ar fi rau sa mai dau niste bani si sa imi duc copilul la inca un consult, la Sanador. Acolo, vreo doi copii bolnavi inaintea noasta, ca sa ne protejam si pentru ca afara e frumos si cald, am zis sa topaim in curte. Am urcat scari, am facut bezele adultilor din sala de asteptare, ne-am jucat cucu-bau cu un sofer de salvare, am zanganit toate cele, ne-a venit randul. Ivan nedormit avea o energie de vis si o stare de spirit pe masura energiei….seek and destroy. Asa ca am intrat in cabinet cu vaicareli. El se zbatea in brate si ma pocnea, eu ma chinuiam sa imi pastez demnitatea, el tipa, eu voiam sa par calma si zen…ma rog! Doctorita, tanara si draguta, ne asculta, incepe sa il consulte. Usor emotionat, Ivan se calmeaza, bate din gene precum pestisorul Cleo si sta cuminte si demn sa fie consultat. Se creeaza o idila, doctorita il imbrtiseaza si il intreaba daca nu vrea sa stea sa ii tina de urat, el zambeste sugubatz si incepe circul. Sa zicem ca in 3 minute cat a scris femeia raportul si reteta, a daramat mouse-ul, era sa darame calculatorul, aproape ca a daramat cantarul, voia sa se catere pe dulap, a rupt marunt toata aleza de pe pat, a jumulit niste tipizate de retete…totul sub privirile uimit-socate ale celor care asteptau, pentru ca, desigur, a troncanit si usa. Miloasa din fire, doctorita a venit cu mine la desk si a completat ea foaia, eu ma chinuiam sa tin ocupata fiara. Cand sa scot portofelul din rucsac sa platesc, Ivan o taie spre usa de zici ca avea arsice…eu fug dupa el, toata lumea se distra, eu mai aveam putin si lesinam de oboseala (ma si gandeam ca ma cred alea nebuna, ca doar asta numai copil bolnav nu pare). Macar de atata urlat si chirait de veselie si revolta a tusit suficient cat sa se vada ca nu am venit chiar degeaba. Per total a fost bine, o asistenta mi-a sarit in ajutor si s-a ocupat de el 2 minute cat am platit, semnat, plecat, diagnosticul a fost ca mai bine imi luam inca o geanta sau niste sandale de banii aia, suntem ok. Ba chiar avem si o noua porecla, pentru ca la final:

– Paaa, Taz! Pa, mama lui Taz! Succes!

………

Azi, dupa ce Ivan a tusit si mucit toata noaptea, Sasha s-a trezit entuziast. Nu prea am priceput eu euforia pana cand am constatat ca desenele sunt in engleza. Copilul meu care a decis ca el vrea sa invete limba engleza pentru ca „e asa de frumoasa” si ii plac cantecele in engleza mai mult (pot sa inteleg asta), in plus toate cele pe telefon sunt in engleza (muahahahha), a reusit sa schimbe singur limba de redare si era foarte multumit de el insusi:

– Mami, am schimbat in engleza singur, ca la inceput, ma gandeam ca am nevoie de tine, dar tu nu veneai ca ai adormit la loc (nu prea imi aduc aminte nici cand am zis ca vin, dar na, il cred pe cuvant) si m-am descurcat singur.

Eu personal nu stiu daca sa rad sau sa plang, mie mi-a luat o dupa-amiaza intreaga sa gasesc de unde se schimba limba!

Asa cum anticipam, ii place Coco, in primul rand pentru ca e o chitara, apoi ca e un copil care nu asculta (ne identificam sau ceva), apoi ca e cu scheleti si inca e pasionat de corpul uman. Atat de pasionat ca purtam discutii ca asta de ieri

Na, trebuia sa o salvez si aici. Azi, insa, in timp ce il pazeam pe frumosul adormit si Sasha facea tot posibilul sa il trezeasca, se apropie de mine languros si:

– Mami, mami, imi plac perisorii tai nazali!

Eu cand am zis ca e un crai, am zis, nu am spus tampenii. Acestea fiind zise, Over and Out!

Frivolitati (follow up)

Nu stiu alte muieri cum sunt, dar eu am vesnic, dar vesnic, o lista lunga de shopping. Daca nu sunt haine, sunt pantofi, daca nu sunt pantofi, sunt decoratiuni, farfurii, chestii de mancat (da, domn’le, am lista si pentru mancare…ocd, much), daca nu sunt chestii casnice, sunt carti, jucarii, daca nu sunt pentru mine, sunt pentru copii, Sorin, mama, sora-mea, nepoti, prieteni samd samd samd. E deja evident ca ideea de economii imi e straina. Bietul om care m-a luat de nevasta!

Acum, eu am vazut zeci de metode si de teorii conform careia trebuie sa bugetezi, sa organizezi, sa bla bla bla, as vrea sa pot, dar fiecare are viciile lui, iar al meu nu e alcoolul, dar e la fel de pagubos. Nu am reusit performanta sa ma afund in datorii, nici nu cred ca o voi face vreodata (nu as zice hop pana nu sar parleazul), dar nici compulsia cu care actionez uneori nu imi da pace. Obsessing about obsessing….asta e noua! De fapt nu e, dar sa o lasam asa!

Oricum, in ultimele luni, dupa o atenta auto-evaluare si observare (ce naiba sa faci cand in 89% din timp interlocutorii tai au 2 si 5 ani, introspectezi) am ajuns la concluzia ca devin si mai shoppaholica atunci cand am o frustrare/anxietate/durere adanca, atunci cand lucrurile nu merg cum imi doresc sau cand sufar, imi e teama, nu ma simt in apele mele si prietena mea anxietatea ma ucide lent…na, sunt si cumparatul asta si bucuria aferenta un soi de tratament. O confirma chiar si psihologul/psihiatrul/terapeutul matusii mele din SUA, deci e pe bune! Dar ce voiam sa zic este ca de cand copiii mei sunt bolnavi si unul dintre ei e certat cu mancarea, eu ma hranesc cu achizitii si dulciuri. Achizitii materiale si in kg, doar nu in informatii ca Sasha. Norocul meu este ca e o perioada plina de aniversari, asa ca incerc sa ma canalizez pozitiv, dar saigur ca am si caderi pe modelul „iau cadou pentru prietene, pun si un maieu pentru mine” (ca doar am deja 40, sigur imi trebuie)….nimic nou sub soare, Uranus in Taur nu m-a vindecat inca. Si oricum sunt incurabila, cred ca stiu si de unde vine, si gena adictiva, si obiceiul prost de a cauta gratificari facile, de a masura fericirea si iubirea si aprecierea material samd samd samd

Depasind momentul psihologic vreau doar sa zic ca de azi vreau sa imi termin teancul de carti de citit si sa gasesc o rochie de vara, de-aia de italianca siciliana cu nasturi in fata. Stiu ca am mai zis asta, dar daca stiti unde gasesc una, va rog dati de veste!

Later edit: in fiecare an, dar in fiecare an in care zic ca o sa ini minimizez dulapul, dau jumatate de haine, ma rezum la mai putine, cumpar mai putine, se trezesc astia cu gramezi din cele mai frumoase rochii….la naiba!

Ganduri “aviatoare”

Citesc o carte noua si asta imi da o mie de trairi. Desigur, acesta este rostul cartilor, vor spune cititorii de cursa lunga si cu performante cantitativ-calitative, dar eu nu sunt unul asa ca ma voi preface ca asta este o epifanie…deci cartea asta imi da o mie de trairi.

Citesc cum rusul asta (contemporan pe de-asupra, nici vorba de fini psihologi de care nu ma pot lipi) descrie atat de emotional si profund imaginea parintilor lui si atunci imi trece prin cap, ca intr-o pelicula post-modernista, cum o sa ma plimb eu cu mirosul meu (pe care nu il pot percepe, dar despre care Sasha zicea ca seamana cu cel de condimente) si cu vocea mea (ascutita o aud eu, de baietel obraznic se aude pe orice inregistrare) prin amintirile lor. Si cum stau si rasfoiesc ante-factum aceste povesti din amintirile lor viitoare imi dau seama ca este atat de greu sa fii amintirea ppacuta a cuiva si cat de mult tanjesc sa fiu asa. E ca si cand as cere o confirmare pentru stradania de acum, poate de-aia imi iau si fuste…ca sa baletez cu ele (ca o printesa, cum zice Sasha) in lumea lor interioara de peste ani, atunci cand, daca o sa am noroc, o sa incerc sa imi aduc aminte si eu cum ma vaicaream din cauza firelor albe proaspete si a ridurilor dintre ochi.

Sunt acolo, sunt in momentul ala in care creez amintiri, in care respiratia mea de acum va fi amintirea lor de peste ani, va fi melancolia mea de peste ani, si nu stiu cum sa fac sa pastrez clipa cum zicea un celebru, sa o tin mai mult, sa o sorb mai profund, sa o gust mai tare, sa o desenez mai clar. E cald si e frumos si e ca si cand timpul asta sta pe loc, doar ca viata mea e mai plina de acei ei pe care candva ii asteptam si doream, acum ii am si ating si candva o sa ma viseze si aminteasca….da, scrie frumos tare Evgheni asta. Il recomand!