Dragoste de frate

Ivan si Sasha se iubesc, asa simt eu, desi sunt foarte diferiti, se incaiera si lupta pentru orice si uneori sunt sigura ca sunt mai fericiti cand au exclusivitate (de exemplu aseara cand Ivan nu dormea si se juca si vorbea entuziast cu noi sau cand Sasha se bucura ca iesim doar cu el in oras). Dar stiu ca dincolo de rivalitate, certuri, frustrari si batai, se iubesc si se vor iubi. Asa am fost si eu cu sora mea, desigur, diferenta de 8 ani intre noi a facut ca interactiunea sa fie minimala, dar si asa tot am avut parte de batai (ea pe mine), rautati (eu catre ea: am stricat jucariile ei, am distrus creioane si carioci, i-am furat bani sa imi iau papusa), egoisme (eu nu voiam sa ii dau ciocolata mea, ea refuza sa imi dea hainele ei care imi placeau (o convingeam pana la urma, ii pastram cu strangere de inima o bucatica)…ma rog, suntem ok acum. Ne certam, nu suntem mereu pe aceeasi lungime de unda, gandim lucrurile complet diferit uneori, ea e mai apriga, mai zgomotoasa si galagioasa in suparari, dramatica in gesturi, aparent foarte hotarata si conservatoare, suparacioasa si ciufuta, eu sunt mai flower power, mai tacuta si mai introvertita, uneori rautacioasa si nesuferita, uneori ultrasensibila si melodramatica, modelul iarta dar nu uita, toleranta cand nu trebuie si rea de asemenea…dar asa cum suntem, gasim, in ciuda frustrarilor si certurilor si asteptarilor neimplinite (cred ca amandoua avem una de la alta), mereu o cale de comunicare. Si suntem acolo una pentru cealalta, orice ar fi. E sora mea buna, este, chiar daca nu avem acelasi tata, nu am simtit niciodata ca ar fi asa. Suntem din acelasi aluat interior, eu asa simt.

Eu mai am un frate, si ea ceva frati surori, din partea tatilor nostri. Niciuna nu tine legatura cu ei. Evident, din motive diferite, cel putin aparent. Ea nu vrea (cred ca nici ai ei, ca altfel ar fi cautat-o), la mine nu vrea el (desi eu chiar am vrut). Ca tot spuneam ca prelungesc agonia relatiei cu tata cu el, e la fel de greu si ma consuma la fel de mult povestea asta. Nu inteleg de ce promite si nu se tine de cuvant, de ce intinde o mana ca apoi sa imi tranteasca usa in nas, peste degete. Habar nu am ce simte, ce gandeste, de ce e asa si nu altfel. Stiu doar ca eu as fi vrut sa il cunosc si sa cunosc prin el acele laturi ale tatalui nostru pe care nu le gasesc in mine. Si nu pot, nu ma lasa…sau poate tocmai asta este, sunt acele laturi pe care ma bucur ca nu le-am mostenit.

Oricum ar fi, cred ca ar trebui sa urmez indemnul cantecului si sa „let it go” odata. Dragoste cu sila nu se poate, nici macar intre frati, iar in cazul unora sangele chiar e mai putin important decat apa. Ca, vorba aia, fara apa nu poti trai, fara sange din sangele lor unii o duc chiar bine.

Sper si stiu cumva in interiorul meu ca la Sasha si Ivan nu va fi asa…nu se poate si o sa fac tot ce pot sa nu se intample asta!

Reclame

Viata la tara

Ultima mea amintire idilica e la bunici…clasic, vor spune multi, doar ca bunicii mei s-au mutat la oras sa aiba grija de noi si de mama cand eu aveam cam 4 ani…deci cat sa fi avut eu nu stiu. Am mai scris despre ea, dar mereu lumina asta de iunie, caldura si soarele asta luminos si plin imi aduce aminte de campul ala care atunci mi se parea fara sfarsit, de pasunea aia verde intinsa pana la orizont, cu coborasuri abrupte si urcusuri la fel, cu musetel cat vedeai cu ochii si cuprindeai cu narile. Si in centrul verdelui, soarelui, linistii, parfumului este el, bunicul, cu un costum gri si o palarie…nici nu stiu cat e vis si cat e realitate, cat am nascocit eu si cat a fost aievea in amintirea asta ca un vis, dar stiu sigur ca mereu cand e frumos si musetel si vara imi aduc aminte exact sentimentul de atunci. Sunt o Proust gustand din madlena aia a lui…doar ca eu am muetelul si vara.

Azi am facut si poze, doar amintirilor nu pot, desi as vrea.

Nu stiu de ce am fost atat de reflexiva zilele astea, nu stiu cu ce parte din trecut incerc sa ma impac si de cine sa ma apropii, de ce ma napadesc nostalgiile si ce lectii am de invatat. Voi afla!

Ma intreb daca motivul sunt ei, faptul ca incep sa vad, din nou, lucruri „prima data”, ca sunt in plina costructie de amintiri pentru cei doi iezi, iar asta imi este cheie pentru ale mele….poate ca da!

My baby is a big boy

Am avut un sfarsit de saptamana tare plin. Sasha a fost la prima ora de inot care, din punctul meu de vedere, a mers binisor. Nu la fel de incantat a fost antrenorul care, probabil, se astepta la „average 5 year old”…doar ca Sasha e oricum, mai putin obisnuit. Asa ca a vorbit continuu, pe alocuri nu l-a ascultat si de aici conflictul de autoritate…amuzant sau cum, conflict de autoritate intre 5 si douazecisideani :)))

Ma rog, eu am fost incantata ca Sasha care abia suporta sa il speli cu dusul pe piept, s-a scufundat si a facut chiar doua ture de bazin, antrenorul a reprosat ca nu asculta si vorbeste (well, te rog, fa-l sa asculte!), iar Sasha a plans ca a tras apa pe nas…una peste alta, a fost okish. Eu am fost teribil de incantata si emotionata, usor frustrata si revoltata, dar in mare…mai mergem inca o data sa vedem ce si cum, mai ales atunci cand are toata atentia la care tanjeste (cred sincer ca va fi mai bine asa).

Pentru ca suntem niste parinti „nemoderni” si teoriile de parenting ma intereseaza cat o piscatura de tantar (in sensul ca ma irita si uneori fac alergie) am decis ca nu este o optiune inotul, ci o necesitate, asa ca in ciuda reactiei imediate „Inotul este oribil, oribil, absolut oribil!” va trebui sa invete, acolo sau in alta parte. Oricum, dupa ce i-a trecut supararea pe antrenor si copiii care l-au stropit, Sasha a concluzionat ca „nu a fost asa de rau, dar a fost rau cand a tras apa pe nas”, deci vrea sa mai mearga.

Ba la vreo doua zile isi si imagina cum o sa inoate el cu casca, ochelari si chilotii de inot alaturi de morse si foci in Antarctica.

Micul siren pe verde :))))

Apoi am mers la targ de mancare unde sirenul s-a apropiat de ce este el in mod natural, maimuta.

Si aici a stabilit ca mai merge, mai ales ca urcatul pe pereti e placerea lui. Il mai ducem.

Apoi am cumparat cartea asta, de fapt Varu, si am comandat restul cartilor din colectie pentru ca, mai nou, e fan atlase si le devoreaza.

E ok, mi se pare totusi ca a crescut cam repede si ca e greu sa il „arunc” in lume. E greu pentru ca nu mereu feedbackul e cel asteptat, pentru ca isi ia portia de durere si respingere prea devreme si eu sufar la dublu, si pentru el si pentru mine. Dar lasand lamentarile si suferintele mele personale la o parte, cred ca pana la urma a fost bine!

In plus, si-a dat intalnire cu prima fata din viata lui. Sigur ca fata e cu vreo 25 de ani mai mare si pilot, dar e ok, zic eu ca nu s-a orientat rau. Ba mi-a si zis ca e „frumoasa” si ca abia asteapta sa vina pe la el :))))

My baby is not a baby anymore!

Reflectii, reflexii

Asa mi se intampla uneori sa ma cuprinda o carte ca tonul ei devine al meu, starea ei devine a mea, universul ei e al meu, personajele ei, eu insami si incep sa evoc, introspectez, gandesc ….

Ei, bine, asta numesc eu o carte buna si cand un autor ma face sa traiesc intens fara sa ma plictiseasca scriitura, cand un scriitor ma provoaca sa gandesc altfel, diferit de cum imi era familiar, cand un scriitor ma ajuta sa ma regasesc sau redescopar, atunci devin obsedata de el. Asa au fost pana acum Cortazar (prima si marea mea iubire), Kafka, Le Clezio, Llosa, Pamuk, Sabado, Oz, Barberry si, mai nou, Backman si Vodolazkin. Si eu cand ma indragostesc de un scriitor, chiar ma straduiesc sa citesc tot ce a pus pe hartie. Uneori reusesc, alteori nu, dar sentimentul ca incep sa ii intuiesc sufletul in spatele personajelor, personalitatea in spatele stilului, emotia in spatele povestii, e unic si ma face sa am senzatia ca ii cunosc, cumva, si poate si el pe mine.

Scriu asta pentru ca termin Aviatorul si, desi sunt sigura ca ma voi intoarce la el, rusul asta m-a facut sa imi aduc aminte atat de multe. Atat de multe!

Si sa fiu atat de senzoriala cum nu am mai fost de mult. Sa simt aerul, sa simt soarele, sa simt mirosul copiilor mei, al omului iubit, al vietii in general, si e atata melancolie in asta ca ma apuca tristetea, ca le traiesc si le pierd cate putin in fiecare clipa. Si cu dilemele mele de cand lumea, rezoneaza ca intotdeauna si Sasha. Il asteptam cu frici si emotii de viata si de moarte, dar nu ma asteptam (de ce, nu stiu?!) sa vad inca o data cat e de profund:

– Mami, mami, oare unde as putea sa ma ascund cand cineva batran si cunoscut o sa moara?

– De ce sa te ascunzi?

– Vreau sa ma ascund pentru ca daca vad o sa sufar, vreau sa ma ascund sa nu sufar…

…si imi dau seama ca ascunsul asta m-a ajutat sa supravietuiesc si eu candva, dar nu m-a ajutat sa nu mai sufar.

Mom-guilt

In caz ca nu am fost suficient de nevrotica si dubioasa recent, mai bag una… eu nu stiu ce o sa ma fac cu „mom-guilt”… pe bune, ma simt super vinovata fata de copiii mei, mai prost e ca fata de fiecare diferit. Fata de Sasha sufar ca mi se pare ca nu il giugiulesc suficient, ca il cert prea mult, ca il pun la punct prea des, ca nu ii dau inghetata si ciocolata cand vrea, ca il santajez sa faca lucruri, ca nu il ascult deplin atenta, ca nu reusesc sa comunic profund, ca uneori ii vorbesc isteric sau chiar urat, ca nu sunt empatica. Fata de Ivan ma simt vinovata ca uneori il cert mai tare decat pe Sasha la varsta lui, ca nu ma joc cu el, ca nu vorbesc suficient cu el, ca uneori ii ignor crizele de plans, ca uneori nu ii dau jucariile care ii plac ca sa nu faca mizerie, ca e mult mai putin liber decat Sasha, ca e mai ignorat decat Sasha la varsta lui, ca nu il alerg suficient cu mancare, ca nu ma mai panichez la el cum faceam la Sasha, ca nici relaxata nu sunt si ii fac mii de analize, ca nu sunt echilibrata si linistita.

Fata de amandoi ca nu le sunt exclusiva, ca nu impart mereu perfect egal, ca sunt uneori egoista si vreau si pentru mine, ca uneori imi vine sa fug de acasa, ca uneori ma satur si ma enerveaza, ca urasc zilele in care sunt bolnavi si se plang continuu, ca ma urasc ca urasc zilele alea in loc sa fiu o mama buna si iubitoare si intelegatoare si etc, ca nu le gatesc mai mult, mai des, mai variat, mai pe plac, ca nu ii scot suficient afara, ca nu fac cu ei suficiente activitati in casa, ca nu, nu, nu….

In plus, momentele cand in loc sa le mai iau un tricou, o sanda, imi iau mie inca una (bine, a nu se intelege ca ei nu au, au, doar ca undeva inauntrul meu simt ca ar trebui sa renunt la mine mai mult, naiba stie de ce….), ca uneori simt nevoia de timp doar cu tatal lor sau cu mine singura si asta ma face fericita, toate astea ma fac sa simt ca nu sunt deloc campioana mamiceniei….si…mom-guilt.

Pe de alta parte ii vad crescand mari, buni si frumosi si ma gandesc ca macar pe ei, ca fiinte, tot i-am facut bine, cu toate esecurile mele materne cu tot 🙂

La multi ani, in 2 cu 2! :)

Am citit eu azi o urare frumoasa care zice ca ziua copilului este si ziua mamei lui, cumva!

E drept ca atunci cand s-a nascut Sasha eu am devenit alta, e ciudat cum nici nu imi imaginez cum reuseam sa fiu inainte de el, ce umplea locul ala mare si umflat, vesnic expandabil, care il cuprinde acum. Apoi, cand a devenit Ivan probabil, nu am inteles cum o sa pot sa il iubesc la fel…cliseu asa-i? Da, chiar ma intrebam, ca imi era imposibil de cuprins cu mintea ca as putea iubi de doua ori pana la infinit. Apoi s-a nascut, ma uitam si asteptam valurile coplesitoare de iubire, eram in schimb uimiti si speriati amandoi, eu rupta de dor de frate-su, el parca nedumerit de felul in care e viata afara. Si cum stateam in spital, lipita de el, ma simteam ca un tradator absolut, nu numai pentru ca puteam, dar puteam chiar la fel de mult. Ca mi se parea la fel de frumos, desavarsit si as fi murit pentru el fara regrete, cum doar pentru frate-su as fi murit…pai si atunci, ce se intamplase cu sufletul, ca nici mai mare nu parea, nici inghesuit, doar ca devenise brusc o treime, cu doua inimi mici si una mai batrana, pe care o stiam de vreo 20 de ani…ca nu doar mama se naste din nou ca fiinta odata cu odorul, ci si tatal (cel care stie sa fie tata cu adevarat), devine altul, devine parte prezenta cu drepturi si reflexii egale in ochii lor.

Si a venit la noi Ivan, si ametiti dece ne pregatise viata, nici macar nu mi-am dat seama prea bine cine este si cum este….pana recent cand floarea s-a deschis si a devenit cel mai dragalas, sugubat, nastrusnic, pus pe sotii, rasfatat, isteric, amuzant, inteligent, descurcaret, dragalas, creativ, ingenios, ochios, pufos si minunat copil din lume. La multi ani, iubirea mea!

Vine, iata, primavara

Imi place inceputul asta de primavara. De fapt, ca sa fiu sincera, imi plac toate schimbarile de anotimp. Au in ele ceva usor melancolic, ca o parere de rau amestecata cu optimism si proiectii de viitor. Sesizati poezia, sesizati romantismul aproape eminescian…dar ce sa fac?! Nu sunt eu de vina, e de vina soarele, mirosul asta nou si proaspat, e de vina lumina care ma face sa vreau sa sterg, in sfarsit, geamurile, energia care ma face sa vreau la sala mai des decat pot si sa dorm mai prost decat este cazul. Pana la urma, facem ce facem, ne emancipam, modernizam, laudam, dar tot animale suntem…iar schimbarile astea de anotimp imi aduc aminte cat conteaza biologia. Apropos de biologie, eu stiu ca sunt programata genetic sa ii iubesc de mor si sa ma extaziez ca in fata Giocondei (in realitate nu vad suficient de bine asa ca adevarata m-a cam lasat cu ochii in celelalte tablouri. Nu mai zic ca toate chinezoaicele se pozau cu ea) la orice prostioara scot pe gura, dar ai mei chiar sunt niste specimene teribil de amuzante. Sasha le-a emis astazi cu o frecventa demna de invidiat. Na, primavara e prolifica si la el. Am reusit sa notez astea (via facebook):

Sasha catre Vlad:

– Esti un vampiiiiir, esti un vampir care ma abuzeaza!

(Cred ca se pregateste pentru Protectia Copilului)

………

– Nu poooooot! Sunt mic, nu pot sa strang! Mami nu ma lasa sa strang! Nu imi da voie aa fac curatenie!

……

– Nu stiu sa ma imbrac! Nu stiu, daca nu m-a invatat nimeni! Mami, am voie sa ma imbrac singur?

…….

(Si una draguta)

Sasha adulmeca un burete de machiaj:

– Ce e asta? Miroase frumos! Miroase a tu!

Si uit tot :))))

Pai si cum sa nu uit tot cand ii vad moaca aia adorabila. Stiu ca sunt si penibila, ar fi si greu sa nu fiu. Cum spuneam, doua scuze am, subiectivitatea si indragosteala ….aaaa…voiam sa zic, primavara si biologia. Asadar, astazi l-am aplaudat pe Ivan ca a zis un „azi” stalcit in timp ce canta…Ah, ca tot vorbeam de primavara, remarc cu obida ca mi-a inflorit si fata…4 cosuri simultane o impodobesc. Si inca ma chinuiesc sa gasesc niste creme care sa imi priasca. Iar treaba aia cu „incercare si eroare” nu mi se pare o varianta prea buna atunci cand iti cheltuiesti toti banii pe tratamente post-eroare. Mda, o fericita sunt…iata ca tot am: copii, cosuri, durere de cap, nas infundat/curgator dupa caz….(ma rog, cineva nu isi are locul in enumerare, fac un exercitiu de perspicacitate). Ce ziceam?! Ah, primavara, ah, lumina, ah, flori….ma duc sa dorm putin ca e clar ca nu ma simt bine de la primavara!Later edit: Am vazut asa: Darkest Hour, Dunkirk, The shape of whater si The Post. Mai, mie mi-au placut toate, desi nu sunt nici critic si pot sa inteleg scandalul cu plagiatul, dar Dunkirk mi s-a parut minunat. De mult nu am mai trait atat de intens un film…desigur, sunt subiectiva. Hai, pa! Stai, asa-i ca titlul meu l-ar face gelos pe Alecsandri? :)))

Exercitul sinceritatii

Am vazut prima data exercitiul asta pe pagina Kristinei Kuzmic si m-a zguduit. Nu am vrut sa il fac, ma temeam. Apoi mi-a zis Oana de el si am zis sa vad si eu cat de revelator este. Recunosc ca eram cumva sceptica, eu ma dau in fata oamenilor destul de omighty asa si am zis ca nu are cum…are cum.

Exercitiul are doua etape. Prima e despre a fi sincer cu tine si a recunoaste care e cel mai rau lucru pe care l-ai gandit despre tine. Si am recunoscut, m-am gandit in cele mai dark perioade ale mele ca sunt lipsita de valoare si importanta, ca nu as lipsi nimanui cu adevarat daca s-ar intampla ceva cu mine si ca nu sunt nici speciala, nici de neinlocuit.

Apoi exercitiul spunea sa iei o poza cu tine copil si sa iti spui ce spui acum…

…si atunci am plans. Am plans pentru ca mi-am dat seama ca eu, eu cea de 4-5 ani, deja ma simteam „cea mai rea din curtea scolii” si „ca nu contez”. Plecarea lui (a tatalui meu) si atitudinea celor din jur (copii, vecini, educatori) care ma considerau oaia neagra a blocului ma facusera deja sa traiesc cu ideea ca sunt o multime de lucruri de reparat la mine. Dar eu in poza nu am vazut asta, am vazut un copil cu un zambet mare si cu ochi tristi, un copil caruia astfel de cuvinte i-ar fi ucis, de tot, spiritul. Mi-am dat seama ca, mintea mea, care ar fi trebuit sa fie de partea mea, s-a transformat acum in oamenii rai pe care i-am detestat crescand, cei care nu vad cu adevarat si care se cramponeaza in clisee. Mi-am amintit cat de sensibila, creativa si visatoare era Irina de atunci. As fi vrut sa ii dau mai mult curaj sa fie ea si sa nu ii pese de cei care nu o considerau suficient de buna. As vrea ca acea Irina sa fi stiut ca este suficient de orice si suficienta, si de talentata, si de importanta. As fi vrut sa ii zic ca o mentiune la cantat sau un loc trei la recitat inseamna enorm atunci cand totul vine din suflet si din spontaneitate, nu din ore lungi de pregatire. As fi vrut sa stie ca desenele ei sunt minunate pentru ca sunt ale ei, pentru ca nu are pe nimeni alaturi care sa o invete, ca povestile ei sunt pline de sentiment si sensibilitate si ca nu e speciala doar pentru ca mama, bunica, Luli sau bunicul o iubesc, ci pentru ca ea e ea. Aceasta combinatie unica si irepetabila de bun, rebel, ciudat, sensibil, deprimat, exuberant, anxios, curajos, emotional, puternic, talentat, comod, interesant si idealist. Si par valvoi si incalcit, sa nu uitam de parul care tradeaza spiritul.

Si acum ma intorc la mine cea de acum si as vrea sa spun asta si copiilor mei. Vreau sa stie acum ca sunt perfecti si sa le fiu alaturi si peste ani si ani ca sa le aduc aminte cat sunt de speciali, chiar si atunci cand sabotorul lor interior le va zice ca nu merita Universul.

Cum m-am transformat in mama

Cu Ivan am devenit veterana. Imi aduc aminte prima iesire fara Sasha. Avea putin peste 2 luni si eu aveam program complex fara el, intai doctor, apoi concert, cadou de ziua mea. As fi zis ca va fi relaxant, reconfortant, dar stateam ca in filme, pe bancheta din spate a taxiului, si ma simteam goala si singura. Nu stiu daca era depresie post-partum, poate ca era, poate ca era anxietatea mea accentuata de hormoni, dar simteam atat de ascutit absenta lor, a celor doi S care formau inima mea atunci. Canta la radio Carla’s Dreams cu accentul lui de moldovean „dum dum merg singur pe drum” si eu nu stiam daca ma amuza accentul sau imi curge sangele din inima de dor…de dorul lor, lasati acasa pentru cateva ore, maxim 2-3.

La concert, cu jumatate de inima recuperata, am lacrimat si am cantat „afraaaiiid to shooot starngeeers”…niciodata nu m-au rascolit „batraneii” de la Iron Maden asa cum au facut-o atunci. Am scris si mesaje, nu catre bebele care dormea linistit si nepasator cu bunica, ci Cristinei de la care incercam sa aflu secretul supravietuirii fara jumatate de inima, sau chiar mai mult, ca ea avea mai multi decat mine. „Trece cu bere!” a zis ea incurajator si eu am ascultat partial si am mai baut o apa sau o cola, nici nu mai stiu. Ma temeam ca berea ar putea sa ma faca sa mor de dor sau ceva…ca stiam eu treaba aia cu „in vino veritas” cu varianta bere in cazul meu.

Alta data, alta premiera. Cateva luni mai tarziu mi-am pus rochie, basca, cizme cu toc si am mers la intalnire cu colegii. As fi zis ca ma voi simti ca acasa, deh, oameni cunoscuti de ani buni, oameni cu care am vorbit mult si mancat pe tastatura…m-am simtit ca un animal la zoo. Lumea si confortul meu disparusera undeva intre lunile lungi de stat in pat ca sa imi „clocesc” odorul si celelalte luni in care acelasi odor devenise universul insusi. Asa se face ca oameni, candva familiari, candva amuzanti si interesanti, devenisera, uimitor, oameni cu care abia gaseam lucruri in comun, oameni straini. Si nu ei functionau altfel, nu ei gandeau dupa alte coordonate, mintea mea era alta, sufletul meu se schimbase…inima aia care devenise brusc o arcuire de S-uri.

Ironic cu adevarat a fost momentul in care mi-am dat seama ca ma abtin cu greu, voit, sa nu vorbesc continuu despre Sasha, dar totul ma ducea acolo. Intrebari simple „ce faci?’, „cum te simti?” ma duceau la el, totul la el. Mi-am adus atunci aminte o discutie pe care o avusesem, candva, cu Bianca, si cum ne gandeam ca nu ar fi rau ca, mame ajunse, sa ne pastram obiectivitatea si sa nu „asasinam”oamenii cu povesti despre copiii nostri. Nu stiu ea, dar eu esuasem lamentabil. Asa ca am tacut si am ascultat nesfarsitele si acum plictisitoarele povesti despre „munca”…au zburat pe langa mine mai ceva ca gandurile si cliseul s-a adeverit, creierul meu de mama avea alte valori. iar inima nu mai voia nici paste, nici pizza, nici socializare cool, doar sa se intoarca la ochii aia ca aluna si sa invarta pe deget o bucla blonda.

Despre plecarea peste mari si tari am povestit deja, candva, e desuet sa mai zic ca am plans dupa carucioare zile intregi.

Cu Ivan a fost mai usor. Venirea lui m-a vindecat de dorul bolnavicios de Sasha, iar vindecarea de Sasha m-a ajutat sa nu ma imbolnavesc si de el. Si poate tocmai faptul ca inima mea facuta din S-uri si un I este deja atat de plina ma face ca, uneori, sa am nevoie de pauze mici. Pauze in care sa ma regasesc si sa ma gandesc si la I-ul de la Irina.

Traditionala smiorcaiala de sarbatori

Luna asta e mereu un carusel emotional pentru mine. Poate pentru ca se face bilantul, poate pentru ca se fac planuri, se stabilesc obiective, se spun visuri. Poate pentru ca e luna in care s-a nascut mama, poate pentru ca e cea in care a murit tata… in fiecare an e ca un examen pe care imi e teama ca daca nu il trec, nu o sa reusesc nici anul care vine sa fiu bine. Iau prea in serios proba „1 ianuarie” si ma ambitionez sa cred ca daca e bine, sigur e o intamplare, daca e rau, asa o sa fie…sau nu asta era?!

Nu reusesc sa imi fiu prietena nici in a 12 a luna, asta e cert. Ma straduiesc sa ii fac pe altii fericiti ca sa imi rascumpar greselile doar de mine stiute, ma fac luntre si punte ca totul sa fie perfect, doar-doar s-o convinge si viata ca trebuie sa fie ca in peliculele de Craciun, dar stau prost cu credinta. Anul asta voiam sa tin post, dar mi-am dat seama ce forma fara fond sunt de fapt…cum incerc sa inlocuiesc credinta profunda cu ritualul. Dar oare unde sa o gasesc pe ea, pe speranta, pe incredere, pe iubire…in mine e cert ca e bine ingropata. Sunt de un prozaism feroce si nici piata de Craciun din Viena, nici ingerasii grasi din Linz, nici „ingerul” copilului meu tot de acolo, nu reusesc sa ma extraga din cofa aia de melancolie frustrata si frustranta. Vorbesc in dodii, cand de fapt e simplu si e redundant, mi-e frica nu de un an mai rau, ci de unul bun in care eu sa ma simt la fel de rau.