Niciodata sa nu zici niciodata

Hai ca mi-a revenit vocea, era ieri sa o pierd din nou urland la Sasha si Ivan. Am avut toti trei o zi de-aia de pus in anale cu titlul „fereasca Sfantul!”, ma rog, una peste alta, am infrant, suntem vii si, prin urmare, ma exprim. Asadar, ce voiam sa zic, stiti ca se spune ca „daca iti doresti ceva, Universul conspira in favoarea ta”…mda, frumos, optimist…doar ca la mine treaba asta functioneaza fix pe dos. Cum? Sa exemplific pentru edificare. Sunt bolnava de doua saptamani azi. Acum vreo 8 zile imi ziceam suav in barba, in timp ce eram convinsa ca ma fac bine curand:

„Oare cum e sa ramai fara voce, eu oricat de bolnava am fost, NICIODATA nu am ramas fara voce!”

Suna ca o mantra? Asa a fost! Pentru ca, iata, cineva acolo sus aude si te iubeste sau ceva, ca fix asta am primit cateva zile mai tarziu…practic, NU VOCE, DELOC VOCE, PAUZA VOCE…bai, dar un sunet nu scoteam, eram ca pestii sub apa cand privesc inteligent prin geamul acvariului….groaznic! Cum imi pierdusem singura arma impotriva copiilor, in casa a fost petrecere…ii durea pe aia in pix de orice ma chinuiam eu sa ma exprim muteste. Am crezut ca imi crapa o vena la tampla de cel putin zece ori pe zi, asta in timp ce abia imi miscam dorsala dintr-un pat in altul (multumesc, Doamne, pentru Sorin, care era sa raguseasca si el, noroc ca acordurile black metal ii sunt cunoscute si le-a mai exersat putin).

Bun, revenind la motivul acestei dizertatii, mi se intampla des sa imi spun soptit in barba chestii de genul „eu niciodata” si sa se intample apoi intocmai, chiar mai curand decat imi doresc. Nu uit, in acest sens, momentul ala creepy de acum doua ierni cand treceam pe langa Alexandrescu si ma uitam fix la geamurile unde cateva luni mai tarziu aveam sa fim internati cu Ivan (cosmarul vietii) si ma gandeam ca niciodata nu am fost acolo internata pentru ca, din fericire, nu fusese nevoie. Acum, eu cred in teoria conform careia gandurile noastre atrag evenimentele si ca daca iti doresti ceva, se intampla, doar ca in niciunul din aceste situatii nu era cazul. Sau poate era si trebuia sa invat ceva, nu stiu, ideea e ca as vrea sa fie la fel de eficient Universul si cand zic, de exemplu: „eu niciodata nu am fost supla si musculoasa, in timp ce eram sanatoasa si mancam orice si oricat”, „eu niciodata nu am avut genul de copii sanatosi care sa nu se imbolnaveasca de nimic oricat ar fi de expusi”, ” eu niciodata nu am avut bani sa imi prisoseasca, sa imi ramana dupa ce cumpar tot ce imi tuna, sa fac si economii si sa merg si in vacante exotice”, „eu niciodata nu am avut oferte de munca in strainatate, in tara in care imi doresc sa traiesc, bine platite si o casa cu o curte imensa si loc de joaca pentru copii”…deci, vedeti voi, traiesc aceasta frustrare ca providenta nu reactioneaza la fel de prompt la astfel de dorinte. Sau poate nu primesc ce vreau, ci ce imi trebuie…ma rog, tot nu inteleg de ce imi trebuia o viroza de 2 saptamani, dar serios, nu e cazul de inca una. E ok! Sau poate, de fapt, nu e vorba de efectul gandului, poate sunt, pur si simplu, medium si am premonitii…mdea!

Ma rog, o sa ma concentrez totusi pe scenariul cu emigrarea cu un job banos intr-o tara exotica unde sa avem o casa pe plaja si unde sa traim sanatosi si fericiti pana la adanci bataneti…poate se intampla!

Reclame

Fara violenta!

Pentru ca tot ce vad zilele astea pe facebook ma scarbeste, ingrozeste, face sa vreau sa emigrez, vreau sa dau unfriend si unfollow multora, am zis sa mai scriu despre ale mele, ca or mai fi si oameni normali la cap prin lista mea…putini, da’ buni, cum se zice.

Asadar, am tot citit eu ca violenta se naste in familie (nunu, nu bat apropouri politice, jur…) si pe acest principiu si in ciuda faptului ca tata avea niste probleme (justificabile psihologic, dar nejustificabile ca efect) cu violenta, mereu am zis ca o sa incerc sa fiu cat mai rationala si blanda cu ai mei. Asa se face ca, exceptand cateva momente de trista amintire, in relatia noastra cu copiii violenta fizica (cu tot ce inseamna ea, nu neaparat bataie) sunt teoretic excluse. Zic teoretic pentru ca practic mai sunt momente cand il tarasc de o aripa pe unul sau altul, cand ii „asez” apasat pe pat/canapea/fotoliu si imi vine sa ii fac arsice…ma rog, cu toate acestea, in casa noastra e o relativa armonie si liniste (mai ales de cand sunt eu muta, hai ca sunt glumeata). Sunt insa socata si ma gandesc serios la terapie de cand vad atitudinea lui Sasha din ultimul timp. Desi nu este expus la violenta fizica, desi controlez ce vede pe telefon/televizor, sunt atenta la ce citeste si aude, ii explic orice cu atentie, e extrem de agresiv cu Ivan. Daca pana acum agresivitatea fata de el era mai mult verbala, de genul clasic „vreau sa nu mai am frate”, acum a inceput cu jigniri „esti un prost!”, ” nu vreau sa te am”, fizic pasiv-parsiva, adica il taraste pana ala incepe sa tipe, il gadila si il loveste „in joaca” pana il face sa planga samd. Exista si varianta activa in care ii paleste un fluier de lemn in cap sau ii da o smetie peste fata, spate, ceafa sau, iar aici chiar sunt ingrozita, il ia si il tranteste pe jos si fie il incaleca tip lupte greco-romane, fie il tine jos si vrea sa il calce cu piciorul ca la wrestling (nu, nu ne uitam nici la lupte, nici la wrestling, iar asemanarile cu alte activitati casnice sunt desuete ca nu au parte bici nici de astfel de vizionari)…acum, e drept ca pana acum nu i-a rupt nimic lui Ivan, e drept ca am auzit ca baietii se bat si se vor bate pana la adolescenta, e drept ca ma asteptam, dar chiar nu ma asteptam sa fie atat de mare agresivitatea, atat de devreme, atat de …degeaba.

In plus, poate va asteptati ca ala mic sa stea sa incaseze… dar asta doar partial si pentru ca e depasit numeric (greutate aproape dubla, inaltime net superioara, 3 ani in plus :))) ), iar asta ma sperie si mai tare pentru ca, la varsta lui, Sasha nu avea deloc porniri agresive.

Ok, ok, stiu teoriile alea din carti cu gelozia fraterna, cu frustrarea si durerea fratelui mai mare care isi vede locul luat, am facut si aplicat toate strategiile sa nu se simta asa: DEGEABA! Stiu si chestia cu psihologia varstei, aia a sexului copilului, ca deh, viitori masculi alfa/beta/gama, dar tot nu pot sa privesc relaxata cum floricica mea blanda, papusa mea cu ochi romantici, bebelusul meu balai si pisicuta mea carliontat bruneta, ochii vioi ca murele si mezinul meu delicat si slabut se transforma in fiare isterice care sunt in stare sa isi smulga beregatile cu dintii. Ah, ah, le stiu chiar si pe alea cu „noi nu lovim”, „noi spunem mainii sa nu loveasca”, „eu si cu tati nu suntem violenti, tu de ce esti?” samd samd samd…

…acestea fiind, urati-mi bafta, ca eu nu stiu, zau, cum oi scoate oameni din ei!

Miserable like a sunny day

Judecand dupa activitatea mea de aici ai putea sa zici ca am murit. Adevarul nu este insa departe. Ne-a lovit, in mijlocul caniculei, pe toti o viroza de nu ne putem ridica (la propriu, unii dintre noi, aka eu). Ca tot radeam pe aici de bolnavii de serviciu si ma laudam ca pe mine nimic nu ma rapune (nici macar virusul digestiv care i-a terminat pe ai mei la Linz, de la mic, la mare)…ei, iata ca si nasul isi are nanas, in acest caz nasa, si de vreo 12 zile bolesc, de o saptamana sunt semi-moarta si de doua zile sunt moarta complet, practic nici voce nu am (sunt femeia perfecta conform Adrianei, slaba si muta in cazul meu, ca blonda nu-s) si am inceput sa bag antibiotic pentru ca ma sufocam de la nenorocita de laringita, antibiotic si antihistaminice, combinatia bomba care pe mine ma ucide lent (sunt somnolenta si ma doare stomacul) in timp ce ma chinuiesc sa fiu cat de cat prezenta pentru copii. Sorin a scapat cu o forma usoara sau ceva, Ivan si el la fel, desi azi a inceput sa tuseasca usor ceea ce ma sperie, Sasha e ca mine. Acum vreo doua nopti tuseam in tandem noaptea de imi venea sa plang de rau, mila si disperare simultan. Acum suntem amandoi mai bine, cel putin asa parem…imi e si frica sa zic dupa atatea zile de rau. Afara e frumos si vara si eu nu vreau decat sa dorm fara sa ma tusesc cu senzatia ca mor, imi vars sufletul sau ma sufoc si atunci cand ma calmez eu sa inceapa copilul…da, ce voiam sa zic e ca nici la vacanta nu mai visez. Am fi vrut cateva zile la mare saptamana viitoare, cred ca o sa fie maxim una pe fuga daca ne intremam cat de cat si nu ii apuca pe Ivan sau Sorin…deja ma gandesc la ce e mai rau, iata!

Altfel mi-am luat o rochie pentru nunta Anei, nu ca nu aveam, dar ce pana mea, eu sunt Kate sa zburda la doua ore de la nastere? Nu, nu, sunt Irina, printesa cu mazarea, care zvacneste muribunda de la o viroza imputita.

Astept compatimiri si goodvibe-uri, poate ne trece si pun poza in costum de baie. Acum, cat sunt mai slaba cu aproape 2 kg.

Viata la tara

Ultima mea amintire idilica e la bunici…clasic, vor spune multi, doar ca bunicii mei s-au mutat la oras sa aiba grija de noi si de mama cand eu aveam cam 4 ani…deci cat sa fi avut eu nu stiu. Am mai scris despre ea, dar mereu lumina asta de iunie, caldura si soarele asta luminos si plin imi aduce aminte de campul ala care atunci mi se parea fara sfarsit, de pasunea aia verde intinsa pana la orizont, cu coborasuri abrupte si urcusuri la fel, cu musetel cat vedeai cu ochii si cuprindeai cu narile. Si in centrul verdelui, soarelui, linistii, parfumului este el, bunicul, cu un costum gri si o palarie…nici nu stiu cat e vis si cat e realitate, cat am nascocit eu si cat a fost aievea in amintirea asta ca un vis, dar stiu sigur ca mereu cand e frumos si musetel si vara imi aduc aminte exact sentimentul de atunci. Sunt o Proust gustand din madlena aia a lui…doar ca eu am muetelul si vara.

Azi am facut si poze, doar amintirilor nu pot, desi as vrea.

Nu stiu de ce am fost atat de reflexiva zilele astea, nu stiu cu ce parte din trecut incerc sa ma impac si de cine sa ma apropii, de ce ma napadesc nostalgiile si ce lectii am de invatat. Voi afla!

Ma intreb daca motivul sunt ei, faptul ca incep sa vad, din nou, lucruri „prima data”, ca sunt in plina costructie de amintiri pentru cei doi iezi, iar asta imi este cheie pentru ale mele….poate ca da!

Asa, ca sa nu uitati de mine

Domn’le, daca si prietena psihiatru mi-a zis ca sunt patologica la cumparat (costume de baie pe care nu le port in situatia data), e clar, sunt…

Dar nu despre cumparaturi vreau sa scriu, desi ma mananaca palmele sa pun aici lista de shopping pentru ziua mea. Ca e lunga si scumpa si accept donatii…glumesc! Mnot!

De fapt voiam sa vorbesc despre lucruri delicate, cum ar fi silueta post-nastere. Ok, dupa Sasha, ori m-au ajutat hormonii, ori Doamne-Doamne se gandea sa nu ma deprim si sa nu il mai fac pe al doilea (il faceam oricum, l-as face si pe nr3), ori eram mai odihnita/ordonata/mancam mai bine si mai sanatos (si mai putin!!!!!!, si la ore normale!!!!!)…ma rog, ideea e ca, eram ok, 52,8 kilograme mereu, abdomen platutz (nu a fost complet neted niciodata), celulita cata si inainte, maini/picioare oarecum definite, piele neteda, bla bla bla….

Apoi am nascut pe Ivan, am trecut prin Iad si am venit inapoi, si ma lupt cu imaginea de sine mai ceva ca adolescenta de Ale care face azi 14 ani (I love you, baby, my first baby!!!!!) ….adica, ok, nu ma oripilez complet cand ma uit in oglinda (ceea ce e noutate absoluta), dar ocd-ista cum sunt (v-am zis ca a zis si psihiatrul, nu ma alint) mor si inviez cand vad ca nenorocitul de display nu arata mai putin de 53.8-54, ca burta mea e flasca desi fac abdomene cu carul si ma duc moarta-coapta la sala, ca nu ma pot controla cand e vorba de mancare (nici macar nu ma mai chinuie doar dulciurile), cand vad ca am celulita pe fund, imi atarna bratele, am cosuri mai rau ca la 14 ani (I love you, Ale!), cearcane ca la 60, riduri ca la 45 si fire albe in crestet. Acum, inainte sa ma transform in cliseu ambulant si sa ma vopsesc platinata (de fapt vreau roscata, dar ma dau elevata aici), sa imi injectez chestii si sa nu mai mananc decat salata (nope, never, tocmai mi-am cumparat tort), recunosc ca ma agat de oamenii care imi spun inca „domnisoara” si nu vad schimbarile de pe corpul meu (nici nu ar avea cum), dar eu le vad si imi stau pe inima. Ok, un kilogram e alint ar spune multi, dar kilogramul ala asezat strategic in cele mai nefericite locuri imi mananca nervii si inima. Si ma face amarata tare!

Stiu, nu e cea mai buna zi pentru lamentari, o sa mananc torturi, dar sunt furioasa si frustrata si complexata si trebuia sa ma exprim undeva. In plus, frustrarea ma face rea, suspicioasa si invidioasa, iar aceste „calitati” ma fac sa ma simt si mai mizerabil decat celulita. Mno, am zis!

Creieri pane si o reteta miam

Sunt zile in care simt ca nu mai pot, nu mai am energie pentru mine, pentru ei, ma scufund in capul meu care e adanc si inselator si stau acolo…ca si cand as fi sub apa si ma gandesc la rele. Stiu ca sunt semnele depresiei, anxietatii, sunt inceputul…am fost acolo, acum stiu ca nu trebuie sa raman acolo ci sa fac tot posibilul sa ies. Acum stiu ca nu trebuie sa tin in mine, ci sa vorbesc. Acum stiu si e mai bine, stiu ca trece, ca e doar un moment, ca sunt epuizata, ca inca imi e frica pentru ei, ca desi motivele sunt reale, reactia este doar felul in care mintea mea face fata. Si nu am chef sa gatesc, am chef sa fac doar ce vreau, nu ce trebuie, asa ca ieri nu am gatit. Am iesit in oras ca tot era 1 iunie si Sasha, ca un taur veritbil, nu a cerut jucarii, ci mancare chinezeasca. Si am mers si i-am dat si lui Ivan sa guste si apoi am constatat ca nu avea chiar gustul si mirosul potrivite. A urmat atac de panica, noapte nedormita…din fericire faptul ac umbla prin gunoi cand eu nu il vad a dat rezultate, nu a facut toxiinfectie, dar eu mi-am mai sters un nume de pe lista mica a celor la care am curajul sa mananc. Ma rog, si pentru ca vina nu mi-a dat pace, ca asa imi trebuie ca nu gatesc suficient, ca imi iau pauze cand nu e cazul samd samd samd, azi am facut (inspirata de Lucia, idolul meu in materie culinara) ardei umpluti cu quinoa si friptura. Mai, dar macar a iesit ceva din depresia mea hormonal-extenuata. Zic sa va dau ai reteta, ca pe cuvant ca merita. Ardeii astia sunt mai hranitori si mai buni decat aia de post cu orez si minunati ca garnitura la friptura. Deci reteta:

– o cana de quinoa de care vreti, eu am pus alba

– o ceapa

– cateva frunze de dafin

– niste legume deshidratate de la plafar

Toate astea se pun dupa ce quinoa a fost spalata in 4-5 ape si lasata la hidratat macar o ora pe foc la fiert. Quinoa se scurge de ultima apa si se pune cu apa proaspata in proportie 1/2, o cana de quinoa, doua de apa. Cand e fiarta se scurge bine si se pune intr-un bol.

– doua linguri de linte

-patrunjel verde

– o ceapa mica

– un morcov

– o rosie mica

– ardei de umplut

– suc de rosii

Peste se pun o rosie mica tocata si scursa, patrunjel verde tocat, o ceapa foarte mica tocata, un morcov mic ras, doua linguri de linte sparta spalata si scursa (eu am pus rosie) si lasata cu apa cat fierbe quinoa, o lingura de ulei de masline, se amesteca bine si se umplu indesand bine de tot ardeii. Se pun ca si ardeii normali cu putin ulei, apa si suc de rosii, patrunjel verde, la cuptor sau cu capac pe foc si se fierb pana scade apa (20 de minute more or less). Gata! Sunt minunati! Pot fi mancati asa cand tii post, ca garnitura cand nu, cu sau fara iaurt grecesc pe deasupra. Miiiam!

Iar eu dupa ce am fost si la sala si m-am vaicarit la toata lumea parca sunt usor mai bine….inca in cofa, dar vad razele de soare prin apa si incep sa ies! Pofta buna! Ma duc sa mananc inghetata desert!