Ganduri defulate

Nimic nu imi displace mai tare decat rautatea gratuita…genul ala care cand nu poate spune ceva frumos, spune ceva veninos si inutil, ceva care spune mai degraba lucruri despre cel care le gandeste, decat despre cel care le cade victima…ironia maxima este ca oamenii astia defileaza cu stindardul „sinceritatii”, „adevarului nefiltrat”…. ca si cand sunt singurii care il vad, ca si cand sunt singurii capabili sa il exprime, ca si cand nota subiectiva nu ar exista. Ca si cand faptul ca ii zici cuiva ca e batran, brunet, gras sau schiop (a nu se intelege ca a fi brunet este un handicap, doar ca pentru unii nici schiop nu este, ca sufletul nu tine cont de clisee verbale) este o constatare, nu o jignire…ca si cand jignirea implicita nu ar exista si ar fi scuzata de „este purul adevar”, ca doar aparentele sunt totul si sinceritatea conteaza. Doar ca nu e asa, ca omul stie cum este, omul este sau nu impacat cu existenta, varsta, aspectul lui, iar constatarea gratuita nu il face mai bun, ma blond, mai putin ridat…sa spui ca un om este „un sac de oase” pentru ca este batran, „o epava” sau „o povara” pentru ca nu mai este intreg, „o cioara” ca e brunet, sau „o balena” ca e gras nu ajuta pe nimeni, raneste gratuit si proiecteaza doar frustrari si gauri interioare mai urate decat ridurile sau celulita celuilalt. Iar cand o femeie tanara si frumoasa, cand o persoana supla si in forma face astfel de afirmatii, e ca si cand si-ar cauta confirmarea prin nimicirea celuilalt. Ca si cand si-ar cauta garantii ca nu va fi niciodata acolo pentru ca stie exact ce sa faca sa nu ajunga in postura ingrata…dar cand a tinut lumea asta cont de clisee de doi lei?! Si cand s-a oprit timpul doar pentru ca nu ne plac ridurile se expresie aparute peste noapte? Cand au contat criteriile astea de doi lei in fata iubirii, norocului, sanatatii, prosperitatii? Si cand a tinut botoxul ai botulinica loc frumusetii naturale si sufletului deschis…

Imi vad bine ridurile, imi vad si firele albe proaspete, imi vad pielea care atarna pe burta, lipsa de fermitate pe ici pe colo si stiu ca asa incepe…si mai stiu ca nu o sa fac nimic mai mult decat face orice femeie cocheta sa le opresc…sunt marcile mele, semnele mele „de razboinic” cu viata si nimeni si nimic nu imi poate lua locul, pentru ca nimeni nu este eu.

In incheiere vreau sa zic doar ca bugetul meu plange la vederea noilor colectii de peste tot. Primesc donatii ca am o lista lunga :))) Atat!

Reclame

La multi ani, in 2 cu 2! :)

Am citit eu azi o urare frumoasa care zice ca ziua copilului este si ziua mamei lui, cumva!

E drept ca atunci cand s-a nascut Sasha eu am devenit alta, e ciudat cum nici nu imi imaginez cum reuseam sa fiu inainte de el, ce umplea locul ala mare si umflat, vesnic expandabil, care il cuprinde acum. Apoi, cand a devenit Ivan probabil, nu am inteles cum o sa pot sa il iubesc la fel…cliseu asa-i? Da, chiar ma intrebam, ca imi era imposibil de cuprins cu mintea ca as putea iubi de doua ori pana la infinit. Apoi s-a nascut, ma uitam si asteptam valurile coplesitoare de iubire, eram in schimb uimiti si speriati amandoi, eu rupta de dor de frate-su, el parca nedumerit de felul in care e viata afara. Si cum stateam in spital, lipita de el, ma simteam ca un tradator absolut, nu numai pentru ca puteam, dar puteam chiar la fel de mult. Ca mi se parea la fel de frumos, desavarsit si as fi murit pentru el fara regrete, cum doar pentru frate-su as fi murit…pai si atunci, ce se intamplase cu sufletul, ca nici mai mare nu parea, nici inghesuit, doar ca devenise brusc o treime, cu doua inimi mici si una mai batrana, pe care o stiam de vreo 20 de ani…ca nu doar mama se naste din nou ca fiinta odata cu odorul, ci si tatal (cel care stie sa fie tata cu adevarat), devine altul, devine parte prezenta cu drepturi si reflexii egale in ochii lor.

Si a venit la noi Ivan, si ametiti dece ne pregatise viata, nici macar nu mi-am dat seama prea bine cine este si cum este….pana recent cand floarea s-a deschis si a devenit cel mai dragalas, sugubat, nastrusnic, pus pe sotii, rasfatat, isteric, amuzant, inteligent, descurcaret, dragalas, creativ, ingenios, ochios, pufos si minunat copil din lume. La multi ani, iubirea mea!

Ceva dulce, de week-end

Daca sunteti ca mine, aveti inca prin frigider/dulapuri/sertare muuuuuuulta ciocolata primita la Pasti pentru copiii care au, totusi, portie zilnica, deci nu pot manca un camion o data…prin urmare trebuie sa fac ceva cu ele, asa ca am facut o brownie.

Nu e prima data cand fac asa ceva, evident, dar de data asta chiar a iesit geniala asa ca simt nevoia sa nenorocesc si pe altii. Reteta a fost luata de pe Pinterest si adaptata nevoilor si produselor existente in casa:

250 de grame de ciocolata neagra (Nestle pentru prajituri si ceva Belgian fara zahar am pus eu ca asta aveam) + un iepure mic Lindt (reteta originala avea 350 de ciocolata peste 60% cacao)

140 grame de unt

Se topesc in bain-marie si se lasa sa se raceasca

Atunci cand se raceste se amesteca usor cu un mixer:

4 oua marisoare

2/3 cup de zahar brun

Vanilie pura sau esenta naturala

Se mixeaza bine

La final se inglobeaza incet un cup de faina cu un praf de sare si un cup de nuci maruntite grosier

Daca nu va ajunge, se pot pune bucatele de ciocolata alba sau cu lapte, bucatele de caramel, orice va trece prin cap si pofte

Eu am mai pus doar deasupra niste batoane kinder taiate bucati mari…

Toate astea se pun in forma de chec sau de bundt cake la 170 de grade timp de 45 de minute sau mai mult, in functie de cuptor. Ideea este sa pazesti si sa stingi cuptorul cand scobitoarea bagata in prajitura iese cu firimituri moi pe ea. Nu trebuie sa fie lichid, nici uscata complet ca e inecacioasa.

Minunea asta se mananca la orice temperatura cu inghetata de vanilie, sos de vanilie sau caramel, frisca sau orice altceva. Eu nu as recomanda glazura ca deja e foarte dulce si nici cantitatea totala de ciocolata din compozitie ca iese oricum foarte dulce. Daca va place mai putin dulce, puneti mai putin zahar. Asta e, pofta buna! Merge cu cafea sau cu ceai englezesc cu lapte.

Apropos de ceai, sm primit acum multi ani acest ceainic cu cana pe care nu l-am folosit deloc, sau maxim o data, asta pentru ca desi beau ceai, sunt traditionalista si am ceainicul meu, cana mea si nu le tradez prea usor. Daca e cineva dornic sa le foloseasca, lasati un mesaj pe privat sau cum vreti. O zi buna!

Psihologul de serviciu

Mie imi place mult ca traim o perioada in care informatia este accesibila si peste tot, e bine ca uneori ma ajuta sa gasesc raspunsuri la anumite probleme, fara sa caut disperata un specialist care sa stie ce sa zica sau sa nu inteleaga si sa ma trimita la altul si la altul si la altul…ma rog, intelegeti ideea. In plus, e minunat ca putem gasi mereu pe cineva care trece printr-o situatie similara, asa ca senzatia ca nu esti singur si ca daca altul a putut, exista speranta e de nepretuit. Sunt insa constienta ca orice problema este absolut individuala si aici ma refer la ORICE problema, de la tantrumul incredibil al odraslei, la insomnia de trezire, de la dermatita de contact la toleranta la crema minune care nu produce alergii decat, uimitor, tie… prin urmare nu as recomanda nimanui, niciodata, sub nicio forma sa se ghideze in tratamente, diagnostice si probleme de natura medicala (mai serioase sau mai putin serioase) dupa opiniile cuiva, oricui, de pe net. Am vazut ca exista acum o multime de guru in orice domeniu si ca, de multe ori, acesti guru nu au niciun fel de pregatire si experienta profesionala legata de ceea ce vorbesc. Problema este ca persoanele astea au notorietate si din varful importantei conferite de multi cititiori, emit judecati de valoare cu titlu de adevaruri (pseudo-)documentate si universal valabile. M-am infuriat enorm acum cateva saptamani din cauza unei bloggerite bine cotata care tara prin noroi un tip de terapie pentru ca ei, personal, i se parea o mizerie. Arunca in articol niste pseudo-argumente stiintifice, mai copia doua pagini dintr-un manual de psihologie si daduse gata cu articolul o multime de dudui care cazusera in adoratie. Si daca ar fi singura!!!! Dar fiecare mamicuta cu blog care a ajuns la cateva cursuri de parenting isi revarsa intelepciunea in virtual, fiecare duduita care are mai mult decat liceul si cateva cursuri de dezvoltare personala, face terapie online, fiecare personaj notoriu are pareri clare, docte si bine documentate (NOT!!!) despre educatie, alimentatie, medicatie samd. Si mai trist este ca se gasesc mereu turme intregi care sunt gata imediat sa asculte ce zice x sau y, dar nu dau doi bani pe un nutritionist serios care a facut ani de scoala, pe un medic care a vazut si tratat zeci de cazuri si poate discerne de la caz la caz, pe un adevarat psiholog cu ani lungi de practica si studii aferente…ba se mai si cearta cu argumente penibile invatate ca papagalul.

Ce incerc sa zic eu aici este ca, daca vreo persoana oarecare va ajunge pe acest blog si va avea senzatia ca dau retete (altele decat de mancare), se inseala amarnic si a ajuns in locul gresit…

Later edit: primesc insa lectii de gramatica pentru ca, aparent, am cam uitat lectia cu virgula, nu ca as fi fost foarte atenta la ea, dar macar nu o puneam intre subiect si predicat :)))

Azi iar am mancat

Cum spunea un meme pe care l-am shareuit deunazi, hobby-ul meu e sa mananc si apoi sa ma plang ca sunt grasa…sigur ca „grasa” e o usoara exagerare, dar nici silfida care vreau nu sunt. Stau binisor cu stima de sine zilele astea asa ca nu plang cand ma urc pe cantar si vad ce vad, dar, serios, imi cam doresc disciplina si vointa pe care le aveam post-sarcina cu Sasha cand ajunsesem la magnifica greutate de 52 de kilograme. Da, domn’le, era frumos si eram mandra, sigur ca eram si nebuna si stresata, dar cand ma uitam in oglinda eram destul de multumita. Sigur ca eram si franta de oboseala si disperata sa fie totul ca la carte, acum tot obosita sunt si daca vreau sa pun la punct tot, nu am timp. Sigur ca eram calma si zen cu copilul (sau reuseam sa mimez atitudinea) si imi imaginam (ba chiar si faceam) activitati interesante cu Sasha, acum nici sa ma gandesc nu am energie si chef….dar…

Sa depasim acum momentul laudei de sine si sa ajung la esential: iar am gatit, iar am mancat. Au apus vremurile alea superbe in care Sasha nu prea manca seara sau manca chestii pe care eu nu le mananc si Ivan manca piureuri sau cereale…ah, ce viata aveam…acum gatesc practic toata ziua si niciodata nu am mancare in frigider. Ce mai incoace incolo, sunt o fukin’ gospodina si asta ma frustreaza maxim. Deci mananc! In plus, pentru ca zilnic trebuie sa imi imaginez chestii noi si apetisante de gatit, bag in mine cot la cot cu ei, ca doar cum sa fac si sa nu gust…cum?!

Meniul de azi: chiftelute de naut la cuptor cu cartofi prajiti la cuptor si porumb dulce (da, ala fiert din conserva, ai mei il adora). Cum sa zic, eu caut de mult o reteta buna de chiftele de naut sau falafel cum sunt numite pe net, dar am simtit nevoia sa improvizez pentru ca niciuna nu a iesit buna pana acum. V-o dau cu mentiunea ca e cea mai buna de pana acum, dar tot o sa incerc sa o imbunatatesc, pentru ca tot simt ca as mai vrea ceva de la ele…poate sa gasesc un sos potrivit, nu stiu…

Asadar (pentru doua portii decente, chiar trei)

O conserva de naut (cica ar iesi bune si cu naut inmuiat peste noapte dar nefiert, dar nu am incercat)

Doua cepe mici verzi

Un catel mare de usturoi

Cateva fire de patrunjel sau coriandru verde

O lingura-doua de susan (cica merge si cu tahini, nu am incercat)

O lingura de faina sau de faina de naut (eu am pus de naut)

Sare, piper, curcuma si boia iute si dulce dupa gust, am pus multicel eu.

Se pun in blender toate pana se formeaza o pasta omogena, se formeaza chiftelutele cu palmele unse de ulei de masline si se pun la cuptor pe hartie de copt unsa tot cu ulei de masline sau in tigaia cu ulei incins daca nu va interzic fierea, trigliceridele, ce o mai fi (cred sincer ca sunt mai bune prajite dar au fost bune si la cuptor) si se tin pana se rumenesc pe ambele parti. Gata! Pofta buna! Si adio siluetei mele!

O zi de pomina si o reteta bunicica

Astazi a fost o zi de vis, Sasha s-a certat continuu cu mine, l-a batut pe Ivan, abia a adormit, eu am ragusit si am multumit providentei ca nu sunt intr-o tara civilizata ca, mai mult ca sigur, vecinii ar fi chemat ori Protectia Copilului, ori Spitalul de Nebuni….ei, bine, dar seara, dupa ce ne-am certat in fata aprozarului ca Sasha hartuieste oameni pe strada si omul mi-a dat fructe si legume pe datorie (am constatat cand sa platesc ca uitasem rucsacul….mommy brain my ass, is senila de tot), am decis sa facem niste biscuiti care s-au dovedit un succes nesperat, asa ca mai fac si va dau si reteta.

150 de grame de unt moale (bai, eu as pune mai putin data viitoare, cam 100-120)

Un cup plin de cascaval aromat si sarat ras, eu am pus gouda adusa de Varu din Olanda si putin de capra (merge excelent si cu parmezan sau cheddar)

Jumatate de cup de masline kalamata taiate marunt (data viitoare vreau sa incerc si cu rosii uscate)

Oregano si rozmarin, daca aveti proaspat e si mai bine

Condimente dupa gust si putina sare (daca mai e nevoie)

200 de grame de faina

Se pun separat ingredientele uscate

Untul se taie cuburi si se lasa la inmuiat

Cand untul e moale se amesteca bine cu mana

Se intampla o coca pe care e bine sa nu o famanti exagerat pentru ca se inmoaie exagerat

Se pune intr-o folie sau o hartie de pergament si se face sul, se baga la frigider pentru minim doua ore

Se incinge cuptorul la 180 de grade si se taie felii de aproximativ 5 mm si se pun pe hartie de copt

Se baga la cuptor pana se rumenesc

Astia mananca exact precum porcii

Fiind si sfaramiciosi o sa se faca ca la porci si pe jos, dar sunt buni, tare buni.

Si ingrasa, tare ingrasa…

ca, doar, porcii! Pofta buna!

Zile lungi din saptamani si mai lungi

Doua zile de cosmar au fost…acuma nu stiu daca fu de vina sevrajul post-sarbatori (tati acasa si bunici la discretie) sau pur si simplu primavara, varsta lor, incapacitatea mea de a ma descurca in acest moment singura cu ei doi zi de zi, full time, no help (btw, stiti vreo bona part-time disponibila?!), asta traducandu-se in stat in casa in ciuda vremii geniale (nu doar ei se simt ca hamsterii in cusca), ideea e ca a fost rau. Atat de rau incat am plans cu muci si vorbe (nu neaparat in ordinea asta) si am decis ca daca nu ii duc la gradinita sau nu gasesc ajutor mor de inima rea. Nu imi place sa ma plang, nici macar nu cred ca viata mea e grea sau rea sau mai stiu eu ce, dar sunt depasita in acest moment de varsta lui Sasha cu dileme, intrebari, mica sexualitate, curiozitati, nevoie de activitate, de personalitatea lui Sasha, sensibila, emotionala, coplesitoare, de inteligenta lui Sasha extrem de activa si care se vrea provocata, energia lui Sasha cu nevoia de sport si efort, combinate cu un Ivan capricios, curios, in plina perioada de tantrumuri, cu tabieturi, cu fixuri, cu nevoi cognitive si el (inca nu vorbeste in propozitii, are nevoie de stimulare, timp 1-1 sau macar comunicare mai intensa), cu propriul program de somn si masa, cu propriile nevoi de activitate si achizitii fizice, intelectuale, cu propriul temperament si propria personalitate in formare samd… sunt amandoi in perioade importante, de tranzitie, iar eu acaparata de treburi casnice, nevoia de somn si de me-time si de ingrijirea lor permanenta, simt ca pierd exact ce conteaza cel mai mult…comunicarea cu fiecare dintre ei, relatia cu ei, timpul frumos petrecut cu ei. Si e frustrant si al naibii de enervant ca nu prea gasesc solutii, ca nu sunt nici atat de apropiati ca varsta sa ii intereseze aceleasi lucruri, nici atat de departati cat sa nu mai aiba nevoie de mine simultan, iar eu nu stiu unde sa o apuc sa fie bine. Si ma lupt sa gasesc o cale sa impac cele doua capre cu varza din capul meu si deocamdata nu vad nicio lumina care sa fie ok si pentru ei, sa nu ma faca sa ma simt un esec si o mama oribila nici eu, sa nu ii afecteze, traumatizeze si ce naiba imi mai vajaie prin cap.

In tot paradisul asta emotional (NOT) mi se accentueaza ca de obicei nevrozele ocdiste, anxietatea si cheful de shopping, dulciuri si sala…

Sigur ca scopul meu nu era sa vorbesc iar despre mine (egocentrista fara leac ce sunt), ci sa pun aici o chestie care, dupa aceste doua zile de cosmar, mi-a facut dupa-amiaza minunata:

Pentru ca asta e Sasha, asta e copilul meu mare care vede dincolo de tine, care citeste adancuri si stie sa iubeasca si sa raneasca deopotriva…

Despre mancare si alti demoni

Ce moment este oare mai bun decat post-sarbatori sa vorbesti despre relatia ta defecta cu mancarea?! Si ce moment este mai bun sa iti dai seama ca, in sfarsit, relatia cu mancarea nu te mai defineste?

Cred ca aveam vreo 15 ani cand am inceput sa privesc mancarea ca pe un dusman si o ispita deopotriva. Mi-au trebuit 20 de ani sa nu imi mai vina sa plang cand ma apropii de un cantar dupa un dezmat culinar, sa nu mai mananc cu ura si apoi sa ma urasc ca am mancat, sa nu ma mai consider inferioara, slaba, lipsita de calitati pentru ca nu am abdomenul si vointa fetelor din jur.

Inceputul de anorexie pe care l-am avut in liceu nu a fost unul determinat de dorinta mea de a fi slaba, slaba am fost aproape mereu sau macar normal de slaba, am cantarit intre 43 si 47 de kilograme in cei 4 ani de liceu, cu varfuri pe la 48-49 in preajma sarbatorilor, acum de cand sunt „mare”, nu am sarit de 54 decat gravida si post-partum si, in mod normal, sunt ok cu mine, dar a fost nevoie de doua sarcini, doi copii, mers la sala, cantarit obsesiv ca sa vad ca problema mea era legata, nu de cat si ce mancam, ci de „valoarea” pe care simteam ca nu o am. Ma simteam ca intr-o manea proasta (as zice ca e pleonasm, dar mai sunt si unele pline se zice) …. dar cumva, simteam ca nu sunt suficient de nimic. Am inceput cu astea pe la 15-16 ani, varsta fatidica… dupa ani de zile in care stima de sine fusese destul de sus, in care ma obisnuisem sa ma bazez pe mintea mea, sa fiu vazuta pentru prezenta mea si sa fiu placuta pentru personalitatea mea, m-am trezit in mijloc de liceu intr-un cuib de viespi pe care ii consideram prieteni si care ma judecau aspru si plin de ura pentru ce spuneam, ce faceam, cum aratam. Coplesita de singuratate, fara prieteni adevarati (sau parasita de ei), fara singurul om care imi era alaturi (aveam sa aflu peste putin timp, neconditionat) am cazut prada propriei minti…daca nu pot sa fiu pe placul lor, pot sa fiu aproape de imaginea perfecta. Prost este ca „imaginea perfecta” era atat de putreda pe dinauntru, mai ceva ca marul Albei ca Zapada cu care semana…si nu numai ca prin competitie sau mimetism i-am „preluat” bolile sufletului, dar am ajuns sa lupt si cu imaginea mea in ochii ei orbiti de ura. Si cu cat voiam mai mult sa o fac sa ma accepte, sa nu ma mai respinga (ca si cand asta mi-ar fi oferit sansa de a castiga aprecierea oricui, ca si cand asta ar fi fost un bilet castigator, ca si cand prin ea as fi cucerit bunavointa celorlalti…stiti povestile alea cu adolescenti din filmele americane de duzina…eu eram acolo, si diva si cenusareasa, in timpuri diferite), cu atat ma simteam mai putin lipsita de „ce trebuie”, cu atat primeam mai dureros replici de genul „daca vine ea, nu vin eu”.

Mult dupa ce am iesit „din aria de influenta”, faptul ca abdomenul meu nu avea patratele ca al ei ma apasa, faptul ca eu mancam si imi placea sa o fac mi se parea o slabiciune, faptul ca eram altfel si gandeam altfel si ma placeam cumva mi se parea ciudat. Am avut nevoie de ani lungi, prieteni buni (putini, foarte putini), de conjunctura sau doar pasageri, oameni toxici sau pur si simplu dureros de superficiali, ca sa inteleg ca atunci cand este vorba de sentimente nimeni si nimic nu garanteaza succesul si ca mncarea nu are nimic de-a face cu nimic altceva. Am fugit ca de dracu de orice fiinta competitiva, de oricine folosea relatia proprie cu mancarea ca pe un standard „eu nu mananc zahar, eu nu mananc seara, eu nu fac excese, eu fac mult sport si abia scap de celulita”, asa cum am fugit ca de un monstru de oricine mi-ar fi sugerat ca sunt inadecvata ca om. Am invatat si eu cate ceva in 20 de ani. Cum ar fi ca nici kilogramele in plus, nici alea in minus, nici corectitudinea politica, nici adevarul spus franc, nici apetitul pentru dispute, nici aversiunea fata de ele, nici parerile comune, nici divergentele de opinie nu te fac „iubita” de toata lumea….si atunci m-am eliberat. Iar copiii mei si iubirea lor neconditionata au fost biletul spre victorie si premiul cel mare. Inca ma simt ciudat cand vad pe cantar mai multe kilograme decat as vrea, inca imi vine sa dorm la sala daca mi se pare ca am exagerat cu mancarea, dar sunt convinsa ca orice ar fi si oricate kilograme as avea, cineva acolo se bucura de mine…cu toate portocalele de pe fundul meu.

Ganduri de Pasti

In fata Domnului toti suntem egali…eu inteleg prin asta ca nu sunt speciala im niciun fel. Sunt om si asta e tot. Poate ca sunt desteapta, dar sigur nu eu m-am facut asa. Si sunt mii mai destepti si alte mii care nu sunt atat de destoinici ca mine. Poate ca sunt frumoasa, dar nu e meritul meu, in plus sunt si altele mult mai, si altele mai putin…poate ca sunt sportiva, norocoasa, talentata, minunata…dar sunt altii mai, altii mai putin mai…

Eu nu vreau sa fiu cea mai, este o lupta inutila si degeaba, eu vreau sa fiu eu si sa fiu cat mai mult. Asta e rugaciunea mea: sa fim! Sa fim toti 4 sau cati o vrea El pentru noi si sa ne bucuram ca suntem! Sa ne iubim intre noi si pe noi si sa ne bucuram ca suntem! Sa fim cat mai sanatosi si cat mai aproape de maximul nostru si sa fim! Sa fim pana la adanci batraneti! Asta e rugaciunea mea!

Paste fericit si….Hristos a inviat!

Copiii mei cu bune si bune

Aseara postam pe Facebook asta

A fost o zi dificila, am mers cu Ivan la ecografia de control si pana cand am scapat am fost un pachet de nervi si anxietate. Apoi am mers sa ii fac vaccinul, ultima doza de hexacima care trebuia facuta acum un an, apoi am fost la ziua lui Andrei nepotul si eram epuizata. Nu caut scuze, mama anului nu sunt nici cand dorm o noapte intreaga legat…stai, asta nu s-a mai intamplat de cand nu eram mama, deci…true word :))))

Bun, apoi de dimineata am postat asta

Amuzant, da, chinuitor, da, simt ca as vrea altceva, nu…si acum, inainte sa dau impresia ca sunt complet dusa cu capul, o sa spun si cate una-alta care nu se vad si nu „prind la public” asa de bine (glumesc), dar care exista si le pastrez pentru mine uneori din egoism, alteori pentru ca prefer sa ma bucur cu ochi umezi de momentul ala, decat sa il scriu….

Asta este Ivan aseara, inainte de dus.

Dragul de el isi facea singur ecografie. Are inclusiv gesturile si miscarile doctorului care ii face investigatia in mod normal. Daca pana acum a plans fara exceptie la orice intalnire cu medicul, ieri a fost atent si curios, curajos in felul lui si zambitor. Mi se pare extraordinar ca un copil care a trecut prin ce a trecut el isi pastreaza seninatatea si curajul si stiu ca asta e una dintre calitatile lui. Tot ieri a facut si vaccinul, a reusit sa zambeasca doctoritei dupa nici 2 minute…baiatul meu frumos, destept si viteaz. Cuminte nu e, asta e cert :)))

Sasha este cel mai curat si incoruptibil suflet pe care il cunosc. Sasha nu discrimineaza, Sasha e sociabil si prietenos si vede doar bunul si frumosul in oameni. Ma tem pentru inima lui, ma tem de momentul cand va intelege ca nu toata lumea e ca el. Astazi eram afara cand a vazut doi angajati REBU mancand pe o bordura. Niste gunoieri si tigani pe deasupra, ar fi zis o minte ingusta. Sasha s-a apropiat si a vrut sa intre in vorba. Eu le-am sesizat crisparea si i-am zis sa lase oamenii in pace. El a insistat:

– Dar ce fac domnii acolo, domnul si doamna ce fac?

– Mananca si tu ii deranjezi!

– Mami, dar vreau sa vorbesc cu domnul si cu doamna!

– Nu e frumos sa deranjezi oamenii care mananca…

– Lasati-l, doamna, sa vorbeasca, nu ne deranjeaza…apoi a adaugat ca nu multi ii numesc „domn” sau „doamna” si aveau privirea sincera a omului care stie ca multi il judeca si ocolesc pe nedrept. Ne-am zambit, am mers mai departe noi, ei au mancat in continuare si am zis in mintea mea ca „oi fi facut ceva bun si eu”, desi sunt sigura ca inima asta deschisa, puritatea si emotia pozitiva pe care le are si transmite Sasha nu sunt nici pe departe meritul meu. Asta e baiatul meu sensibil, delicat sufleteste si bun. Nici asta nu e cuminte, dar nu le poti avea pe toate…