Opinii, o reteta si un sapun (diverse)

5, 5 postari am inceput si au ramas in draft, nu se leaga. Imi pare rau, dar chiar nu se leaga. Sigur ca as face sa se lege printr-un efort de vointa, dar nu vreau. Am zis ca sunt autentica si asa vreau sa raman. Am vazut prea multe mame eroine care nu sunt asa in viata de zi cu zi, prea multe printese modeste care cand au suficienti bani si influenta devin infatuate si pur si simplu proaste, prea multi oameni care se vand pentru cativa lei, prea multi influenceri care te vand pe tine si pe oricine pentru cateva sute de share si like si „vai, ce minunata si inteleapta esti!”…nu pot, nu vreau. Sa o consideram pedanterie old school, principiu sau pur si simplu credinta ca exista o „rasplata” pentru orice rau, dar eu nu o sa fac asta. Si nici nu ma voi imprieteni cu nimeni conjunctural…nu imi placi, o sa vezi asta, nu te speria, nu mai am varsta sa ma ascund ca sa nu fiu aia damnata sau proscrisa…am fost asa doi ani in liceu si, ironia naibii, oamenii care pareau superficiali s-au dovedit cei mai deschisi, cei mai putini principiali, la fel de sinceri ca etaloanele dreptatii…

Ma intorc de unde am plecat, si pentru ca depresia mea primavaratica nu intereseaza pe nimeni, nici argumentele pentru care ma bucur ca am copii (cate 50 in fiecare zi) sau ma ingrozesc oamenii care simt ca au gresit dandu-le viata (nu, serios, ce om normal la cap se uita la copiii lui si poate spune senin ca ii pare rau ca le-a dat viata si ca daca ar putea-o lua de la capat, ar alege sa nu…asta e un soi de crima virtuala si morala), am decis sa ma fac simtita cu o reteta. Da, domn’le, o reteta de cartofi crocanti la cuptor. Pe Pinterest o numeau „best roasted potatoes”, dar eu am mai improvizat pe ici pe colo, si ce a iesit…my god! The best cina ever…deci:

– cartofi de tot felul (albi pufosi, dulci portocalii am avut eu) care se taie cubulete marisoare si se fierb cu sare si un praf de bicarbonat pana cand furculita intra usor in ei

– separat se amesteca niste ulei de masline cu patrunjel verde, rozmarin verde (sau uscat, eu nu am avut verde), sare si piper, usturoi pisat si se pune peste cartofi. Ideea e sa fie bine inaclaiti cartofii. Cica ar merge si cu alte uleiuri si/sau untura de gasca, dar nu am incercat.

– toata povestea de mai sus se pune in tava pe hartie de copt la 230 de grade sau cat duce cuptorul, cica la ala cu inductie poate fi si o tara mai putin, na, ideea e sa fie fierbinte tare si sa ii crocanteasca pe dinafara. Se fac cam in jumatate de ora, trebuie rostogoliti de cateva ori ca sa iasa uniformi. Ies crocanti pe dinafara si moi-pufosi inauntru.

– noi i-am mancat cu un sos din iaurt cremos cu ierburi si au fost deliciosi.

Si ca sa inchei in nota primavaratica: am luat de la Cora un sapun cu miros de tei…nu va imaginati ce e la mine in baie, zici ca a inflorit acum. Marca Naturals All Nature si nu a fost foarte scump…na, poate ii place cuiva sa miroasa a ceai de linistit nervii in casa, cum imi place mie :)))

Ps: nu stiu daca e sapunul sau altceva, dar azi chiar am fost mai calma cu plozii!

Reclame

Curatenia de primavara

La fiecare inceput de sezon ma macina ce numeam in facultate „disonanta cognitiva”…asta va sa zica e un fel de framantare principiala si profunda intre ce simti si ce vrei si ce doresti si ce ai si ce poti sa ai…ma rog, facil si usurel vorbind, ma macin ca imi dau seama ca am un porcoi de haine si hainute pe care nu apuc sa le port, dar tot vreau altele si altele si altele.

Care e treaba asta cu hainele eu m-am lamurit. E un soi de proiectie escapista, pe scurt, vad rochia, imi imaginez povestea si apoi ma gandesc ca daca o cumpar, imi cumpar si o portiune de viata. Asta e pacatul gospodinelor disperate sau cum era termenul, care traiesc in colanti si tricou, dar se viseaza pe croazeta. Mno! E buna si imaginatia la ceva, atunci cand nu suferi de OCD si croazeta=copii care cad in apa si tu (sau ei) nu stii sa inoti. (Note to self: sa duc copilul mare la lectii de inot. )

Nu, serios, sufar de un sindrom acut de nesting fara sa fiu insarcinata, si aud voci mici in cap (just joking, yet, cred, nu stiu :))) ) care imi spun sa curat casa asaa de tot ce e inutil si imi prisoseste…desigur, nu rochiile sau ceva…dar macar boluri, ceainice, infuzoare samd pe care le tin de la nunta (10 ani, da!?) si nu am ce face cu ele. Da, si as mai vrea sa schimb jaluzelele pentru ca, you know, soarele „is not my thing” (ma dau interesanta ca sa nu il jignesc si sa ii zic in fata ca ma cam irita si la propriu, si la figurat) si as vrea nitica umbra aici in cele doua camere de la etajul 7.

Nu stiu cu ce scop am scris aceasta postare, dar na….poate cineva imi recomanda o croitoreasa buna, ieftina si rapida. Sau macar buna si rapida….

Si ca sa inchei salata de idei, am citit cartea asta si declar cu mana pe inima ca e minunata….delicios de minunata.

Asta

Viata noastra ca o comedie italo-franceza

Si am ajuns la mama dupa o poveste banala in care am trecut de la agonie la extaz si apoi, din nou la agonie si…ma rog, stiti modelul. Pe scurt, de la o reactie de supradoza la atropina am ajuns la upu cu stari de rau si migrena, varsaturi, pupile cat casa si nereactive si la 24 de ore, frumos elegant…cum eram singura si barbatul de serviciu am fost depusa la Perla Baraganului unde am fost dusa la urgente. Mama si prietenele ei s-au ingrijit in acest timp de odrasle. Dar, vedeti voi, aceasta misiune nu e atat de simpla pe cat pare, nu cand ai copii care in timp ce tu stai cu capul adanc in buda, stau in spate si aplauda chicotind isteric, iar aia mai articulati striga si:

– Bravo, mami, faci un lucru extraordinar!

Ma rog, am ajuns la upu, am plecat de la upu, intre timp, copiii mei reusisera sa le duca in pragul crizei de nervi pe cele doua femei blande si minunate, Steluta si Vali, care se ocupau de bunastarea lor. Saracele aratau ca lovite de tren cand am intrat in casa bine dopata cu analgezice, cortizon si alte minuni ale medicinei, iar ei tropaiau si tipau de duduiau ferestrele blocului spre disperarea tuturor. Sasha a fost de departe campionul zilei, nu am putut sa ma inteleg cu el nicicum, dar nici muierile astea nu reusisera, ceea ce ma face sa ma simt putin mai bine.

Am reusit cu urlete si ragete sa ii adorm si a venit si a doua zi a Domnului (stam pana luni) in care (si de aici voi fi succinta pentru ca ar dura exagerat de mult sa detaliez)

– Ivan a sters pe jos podeaua din Pepco tavalindu-se just for fun (trebuia sa iau haine ca am facut bagajul in timp ce ma taram prin casa in 4 labe, deci nu aveam tot ce trebuie), a scos condimente din dulapuri, varsat suc de portocale pe jos, bagat mainile in mancarea pisicilor, scos carti din dulap, plimbat sapunuri prin casa, plimbat mop ud prin casa, mancat mancare de pisici, stropit pe jos, aruncat boabe de porumb la Bitzie pe jos, mutat obsesiv boabele dintr-un castron in altul, pupat pisica maidaneza in blana

– Sasha a bagat in casa o pisica maidaneza, a sarit de pe o mobila pe alta, a daramat o icoana, doua, trei (pe una a rupt-o Ivan), a facut pipi de 3 ori pe haine pentru ca veceul bunicii e prea inalt, a distrus sapunul neplimbat de Ivan, a pupat in bot maidaneza spalata si nespalata, a refuzat sa doarma, a facut criza de nervi ca nu il las cu telefonul si mi-a urat „sa mori”, a facut criza de nervi ca nu il las cat vrea el in zapada (nu era imbracat pentru zapada), ca vrea la tac-su, a umblat la centrala de apa calda si caldura, m-a muscat de m-a invinetit.

A fost scor aproximativ egal la tampenii 1-1

In a treia zi a domnului, adica azi:

– Ivan a daramat restul de icoane si pe una mare dupa pat, a troncanit toate sertarele, a desfasurat toate cele 5-6 suluri de saci menajeri si s-a infasurat in ei, a scos oalele din dulap, a pus mancare de pisici in oale, a turnat mancarea dintr-o oala in alta obsesiv, a bagat mana in apa pisicilor, a varsat de trei ori boabele, de doua ori din boluri, o data direct din punga, a smuls o plinta, a bagat mana in veceu, a bagat mana in lada pisicilor, a jumulit pisica (altfel blanda) de era sa il zgarie, a scos carti din dulap, a jumulit telefonul fix, a jumulit telefonul fix-mobil si i-a nenorocit setarile, a descoperit bucuria de a impinge plasma mamei pana se clatina si imaginea ingheata, a daramat oglinda (din fericire nu a spart-o, deci scapam de 7 ani de ghinion)

– Sasha a continuat sa sara peste tot, a mai udat doua randuri de haine, si-a udat cizmele de zapada sarind cu ele in balti.

Putem spune asadar ca azi a fost categoric ziua lui Ivan. Urmeaza si ziua de maine in care suntem deja in mood-ul „brace yourself” si ne gandim cu groaza ca ar putea fi, din nou, ziua amandurora. Hai noapte buna si tineti pumnii!

Daca stiti pe cineva care vrea sa cumpere drepturile de autor pentru sitcomul „Viata cu Sasha si Ivan” va ros sa spuneti. O sa avem nevoie de multi bani sa reparam tot ce pot distruge ei.

Creierul meu ca un stol de pasari colorate

Nu stiu clar de ce e zarva asta prin mintea mea, cred ca se pregateste primavara de sub zapada asta minunata pe care o vad pe geam. Da, domn’le, imi place zapada, chiar si asta de martie e mai buna decat deloc. Am asteptat-o toata iarna, nu o sa ma plang acum ca e rece, alba sau uda. E cum trebuie sa fie, chiar daca usor intarziata. In plus, sunt sigura ca o sa ma satur de vara si soare in mai putin de 3 luni, de ce sa renunt la ea atat de usor. Si cat de curat si proaspat pare totul cand e zapada, si cat de frumosi shnt obrajii lor inrositi de frig, si cat de frumos stralucesc fulgii mici in soarele asta care inteapa norii…nu, serios, chiar nu ma uit cu jind la rochiile de vara si la balerinii usori, sunt sigura ca vine si vremea lor. Si e atat de linistitor sa nu te enerveze vremea, sa te bucuri de tot ce vine ca si cand … ca si cand ….

Ce voiam sa zic inainte de asta este ca iar m-a apucat sindromul de nesting. E de la pasarile colorate din cap. Iar asta inseamna ca vreau sa imi fac, iar, ordine in dulap. Stiu retetele consacrate cu „ce nu ai purtat in ultimii doi ani pleaca”, dar eu nu pot sa las sa plece nimic. E defectul meu! Nu pot, e ca si cand as renunta la amintiri si momente. Mintea mea e prea lipita de ele ca si simt ca fara ele as pierde contactul cu o perioada care s-a dus si nu vreau sa accept ca nu mai vine inapoi niciodata. Desi eu o astept, cumva….inca o astept…

E un soi de melancolie stolul asta de pasari colorate, un soi de astenie, un soi de bucurie. Pasari colorate sunt…ma duc la bucatarie!

Fac ce fac si tot “goth pitzie” raman

Am facut liceul in plina era nouazecista goth…gothul nostru nu era rafinat si cu tutoriale pe youtube ca al pustoaicelor din ziua de azi (care apropos, ma enerveaza grav ca se imbraca, machiaza si coafeaza mai bine decat mine, desi au mai putin de jumatate din varsta mea)…nunu, cum spuneam, eu am trait era goth in care „stilul” suprem erau platformele negre model „copita”, ochii si buzele culoarea sangelui coagulat (no, asta nu e chiar asa rau cum suna) si parul negru pana corbului (ca deh, goth). In mod evident, desi nu aveam nici atatea magazine si nici atatea haine ca in ziua de azi, culoarea predominanta (atunci cand nu o apuca disperarea pe mama si insista sa iau altceva) era, desigur, negru, cu variatii pe visiniu, bleumarin si verde inchis (maxima indulgenta), eventual imprimeuri pe aceleasi culori si cam atat. Apoi m-am facut eu mare, am mai adaugat ani, riduri, kilograme si am inceput sa apreciez pastelurile. Am decis ca m-am maturizat in vara in care am pus pe mine o fusta galbena pictata (fusese a mamei) si am cumparat un maieu verde menta si inca vreo doua colorate. De atunci, garderoba mea s-a mai luminat cu cate o rochie rosie, verde, albastra, roz sau chiar alba, dar cand deschizi dulapul, tot culorile inchise predomina. Acum, eu tot ma straduiesc de ceva timp sa nu mai cedez si de fiecare data cand am de ales intre culori si negru, sa aleg negru, dar cred ca pana la urma, unele lucruri nu se schimba niciodata…

….deci neagra sa fie. Cum ce, noua mea rochie :)))))

Vine, iata, primavara

Imi place inceputul asta de primavara. De fapt, ca sa fiu sincera, imi plac toate schimbarile de anotimp. Au in ele ceva usor melancolic, ca o parere de rau amestecata cu optimism si proiectii de viitor. Sesizati poezia, sesizati romantismul aproape eminescian…dar ce sa fac?! Nu sunt eu de vina, e de vina soarele, mirosul asta nou si proaspat, e de vina lumina care ma face sa vreau sa sterg, in sfarsit, geamurile, energia care ma face sa vreau la sala mai des decat pot si sa dorm mai prost decat este cazul. Pana la urma, facem ce facem, ne emancipam, modernizam, laudam, dar tot animale suntem…iar schimbarile astea de anotimp imi aduc aminte cat conteaza biologia. Apropos de biologie, eu stiu ca sunt programata genetic sa ii iubesc de mor si sa ma extaziez ca in fata Giocondei (in realitate nu vad suficient de bine asa ca adevarata m-a cam lasat cu ochii in celelalte tablouri. Nu mai zic ca toate chinezoaicele se pozau cu ea) la orice prostioara scot pe gura, dar ai mei chiar sunt niste specimene teribil de amuzante. Sasha le-a emis astazi cu o frecventa demna de invidiat. Na, primavara e prolifica si la el. Am reusit sa notez astea (via facebook):

Sasha catre Vlad:

– Esti un vampiiiiir, esti un vampir care ma abuzeaza!

(Cred ca se pregateste pentru Protectia Copilului)

………

– Nu poooooot! Sunt mic, nu pot sa strang! Mami nu ma lasa sa strang! Nu imi da voie aa fac curatenie!

……

– Nu stiu sa ma imbrac! Nu stiu, daca nu m-a invatat nimeni! Mami, am voie sa ma imbrac singur?

…….

(Si una draguta)

Sasha adulmeca un burete de machiaj:

– Ce e asta? Miroase frumos! Miroase a tu!

Si uit tot :))))

Pai si cum sa nu uit tot cand ii vad moaca aia adorabila. Stiu ca sunt si penibila, ar fi si greu sa nu fiu. Cum spuneam, doua scuze am, subiectivitatea si indragosteala ….aaaa…voiam sa zic, primavara si biologia. Asadar, astazi l-am aplaudat pe Ivan ca a zis un „azi” stalcit in timp ce canta…Ah, ca tot vorbeam de primavara, remarc cu obida ca mi-a inflorit si fata…4 cosuri simultane o impodobesc. Si inca ma chinuiesc sa gasesc niste creme care sa imi priasca. Iar treaba aia cu „incercare si eroare” nu mi se pare o varianta prea buna atunci cand iti cheltuiesti toti banii pe tratamente post-eroare. Mda, o fericita sunt…iata ca tot am: copii, cosuri, durere de cap, nas infundat/curgator dupa caz….(ma rog, cineva nu isi are locul in enumerare, fac un exercitiu de perspicacitate). Ce ziceam?! Ah, primavara, ah, lumina, ah, flori….ma duc sa dorm putin ca e clar ca nu ma simt bine de la primavara!Later edit: Am vazut asa: Darkest Hour, Dunkirk, The shape of whater si The Post. Mai, mie mi-au placut toate, desi nu sunt nici critic si pot sa inteleg scandalul cu plagiatul, dar Dunkirk mi s-a parut minunat. De mult nu am mai trait atat de intens un film…desigur, sunt subiectiva. Hai, pa! Stai, asa-i ca titlul meu l-ar face gelos pe Alecsandri? :)))

Marturisiri materne, model cioara

Hai ca prea am fost solemna zilele astea si nu prea imi sta in fire, sa mai povestesc una alta despre astia ai mei. Ai mici, ca despre al’ mare nu dau din casa ca ma da afara si nu vrem asta.

Asta in cazul in care nu imi iau singura campii din pricina de copii…copii pe care ii iubesc si apreciez sincer si profund matern, dar zau ca imi mananca si ultimii neuroni rataciti. Sasha este mare, din ce in ce mai mare, nu are inca 5 ani, dar pare ca are 15. Se cearta cu mine parte in parte si uneori ma bate la argumentatie, asta desi am pretentia ca nu sunt chiar „blonda” (in ciuda lipsei de neuroni). Cand nu ma infrange cu arme logice, are restul arsenalului, libidinosit si/sau crize de personalitate. Frate-su a invatat si el ultima parte si o exerseaza intens cu tavalit si trantit pe jos de si-a autoprodus niste cucuie de toata frumusetea. Cu argumentele, Ivan sta prost, dar compenseaza cu dragalasenia su batutul din genele lungi. Iar eu, eu nici voce nu mai am de atata strigat la ei. Inteleg ca vocea mea e zgomot de fond, ii adorarme ca aspiratorul cand erau bebelusi, deci ce naiba sa retina. Port discutia urmatoare de cel putin 5 ori pe zi:

– Mai, Sasha, blablabla bla bla bla bla babababbaa blala! Ai inteles?!

– ……(privire uimita)

– Sasha, ce am zis?

– ……(privire spasita)

– Sasha, eu chiar vorbesc degeaba?!

– …….(panica deconspiratului)….aammmm….sa fiu cuminte?!

Prin urmare, copilul mare face ce vrea, copilul mic face ce vrea, iar eu ragusesc, sperand ca asta inseamna ca au personalitate puternica, nu ca sunt eu praf ….

Dar sa revin la motivul care m-a facut sa scriu: Sasha. Mai nou a prins-o pe aia cu „Protectia Copilului”. I-am argumentat eu asa ca nu il pot lasa creanga ca lumea cheama autoritatile si el a bagat la cap. Apoi un paznic de la Altex, unde suntem abonati la holbat la telefoane, a confirmat, asa ca gata ,stie si pare sa fi inteles…dar cum orice spun poate fi folosit impotriva mea:

– Sasha, tu intelegi ca nu se poate sa stai toata ziua pe telefoane si ca nu ai voie sa pleci de langa noi blabla blablablabla babababa blabla….

– M-am gandit, e ok sa ma ia Protectia Copilului. Pot sa ma duc la telefoane?!

Acestea fiind zise, aseara am mers pana la nasii lor. Am mers sa le ducem cadoul de Craciun, ca am avut epifania ca se apropie Pastele si, nah, ar fi cazul. Si cum ne indopam noi cu varza si porc (in ciuda kilogramului in plus pe care il detin) si copilul mic urla fara motiv si logica (sau poate cu motiv si logica, dar, tinand cont ca nu stim limba lui si el pe a noastra, nu am identificat nici motivul, nici logica)….are loc urmatoarea discutie:

– Sasha, e cam tarziu! Sa mergem!

– Sasha, daca nu vrei sa mergi, poti sa ramai la noi. Avem loc, avem si trei baieti….

– Nu vreaaaaaau! Vreau sa merg cu parintii mei draguti! Vreau acasa cu parintii mei frumosi!!!!!

– Ha?! (Noi, adica eu mama rea si urata si taica-su care miroase urat pentru ca nu il lasam la telefon si pe care i-ar abandona pentru protectia copilului, daca aceasta din urma il lasa la telefoane cat vrea el).

Acesta este Sasha! Acesta este Sasha care, desi a vazut ca eu si Sorin nu ne contrazicem unul pe altul in privinta regulilor care i se aplica, mie imi spune senin ca „mi-a dat voie Sorin!”, iar lui ca „Irina a zis ca pot!”, si o face cu atata convingere incat ne intrebam unul pe altul. Iar la final:

– Am mintit….hahaha…era o gluma!

– …….

Acelasi Sasha cu o imaginatie nebuna si care, pentru ca „ii place”, ne linge ocazional si din senin, mai ceva ca solistul Kiss in concerte…Sasha care are gesturile lui Robert Plant, sensibilitatea lui Morrison si mintea (sper :)))) ) lui Steve Jobs (doar ca prefera Samsung).

Ivan, ca nu pot sa inchei fara sa mai zic si despre el, ma uimeste in fiecare zi cu mintea lui practica si perfect adaptata lumii concrete. Nu are zbateri inutile, nu face crize de nervi decat ca sa impresioneze (de exemplu, cand vrea sa urle si sa se tavaleasca, mai ales ca a facut cateva cucuie serioase, isi gaseste intai un loc sigur, apoi se tranteste si urla cu lacrimi de crocodil, cu pauze pentru impresie artistica si verificat pulsul auditorului, pentru ca apoi, vazand lipsa de empatie a nemernicilor, sa se ridice sa isi vada de treaba), isi urmareste scopul tenace si precis, a inceput sa vorbeasca, dar strictul necesar, nu il entuziasmeaza comunicarea articulata. Ivan e copilul ala dulce si suav, rusinos si delicat, dar care va darama dulapul, va varsa apa si mancarea pe jos, va imprastia toate jucariile, va rupe toate cartile, va trage si va impinge doar ca sa ajunga unde vrea si, apoi, va clipi delicat din genele alea lungi si va zambi cochet si inocent in coltul gurii. Eventual te va imbratisa discret si se va intinde sa te pupe, asta daca nu cumva il incurci, caz in care te va pocni, trage de par. zgaria, musca….deh, scopul scuza mijloacele, iar cand esti depasit numeric si ca forta, gasesti solutii.

Si pentru ca am vorbit doar de „calitati” idoielnice, Ivan are urechea muzicala si vocea unui artist in devenire (Enescu, ia de aici competitie :))) ), creativitatea unui mic Picasso si talentul unui chef cand invarte plastilinele in tigaie :))))

Gata, ca iar am scos la iveala cioara, ce pot sa zic este ca imi e usor mila de muierile din viata lor (Sasha a decis ca ii plac fetele si ii place intimitatea lor -sanii- motiv pentru care nefericitele care ajung pe la noi sunt verificate, spontan, de palme mici. Bine ca nu s-a gandit sa le linga!!!!Inca!), ca eu scap de ei in vreo 18 ani, dar ele, daca ii mai si iubesc….ce sa zic, macar sunt frumosi si destepti, ca perfect nu e nimeni. (Poate doar eu in opinia lui Sasha, uneori, dar voi detalia acest Sashism cu alta ocazie).

O intalnire de la om, la om

Am fost ieri la Ministerul Sanatatii. A fost in primul rand meritul Andreei, administratora grupului nostru si al Andrei Miron, iar eu si Ramona am mers pentru ca fetele au vrut sa fie sigure ca ne facem auziti, noi parintii de copii cu astfel de probleme. Suntem multi. Statistic, anual, numai la Alexandrescu, in Bucuresti, ajung cam 1000 de cazuri noi. Daca le calculezi si pe cele vechi, in multe cazuri boli cronice sau care necesita urmarire pe parcursul unor ani, cazurile din tara care ajung in centre mari cum sunt Cluj, Iasi, Timisoara, sau care ajung la Fundeni si Marie Curie, spitale cu sectii de nefrologie pediatrica, devine evident ca vorbim, deja, despre o „comunitate”…

Nu am mers acolo cu sperante mari, am plecat de la ideea ca un pas mic este la fel de important in ecuatia generala, ca e important sa „se stie” si ca exemplele noastre personale nu sunt decat puncte de plecare pentru a fi mai bine tuturor. Am facut tot posibilul sa fim vizibili si la tv, se stie doar ca asta conteaza, din pacate, cum spuneam, bolile renale nu se vad, nu sunt spectaculoase, nu impresioneaza…e greu sa fie prioritatea cuiva care nu intelege ca „mi-as da un rinichi” nu e doar o expresie sau o gluma proasta…ma rog! Si ce pretentii sa ai de la altii, cand nici celor care stiu prin ce treci nu le pasa, pana la capat…

Nu o sa intru in detalii tehnice, nu stiu pentru cati conteaza asta, o sa spun doar, de ce, per total, am ramas cu un gust amar…

Desi ministrul este o femeie ok, o doamna umana si empatica, nu pot sa nu ma intreb ce putere are un om care sta, dupa cate am vazut, cateva luni intr-un minister, sa schimbe lucruri care necesita ani?

Ne-am dat seama, vorbind, ca multe dintre problemele cu care ne confruntam cer bani, iar bani nu sunt. Nu poti infiinta peste noapte o sectie de urologie pediatrica, nici la facultate nu poti face o specializare, ca nu ai profesori, sa ii trimiti afara, nu sunt bani. Nu ai scintigraf, nu ai radiotrasori potriviti, nu ai suficienti medici sa faca asta. Daca ii vrei, trebuie bani, iar bani nu sunt. Statistic, din 17 milioane, 10 sunt asigurati colateral, adica pentru sanatatea noastra a tuturor, platesc cei 7 milioane de oameni care muncesc legal si isi platesc asigurarile.

Ca pana la Dumnezeu, te mananca sfintii zicem noi romanii, iar in sanatate, asta este extrem de adevarat: ce poate face ministrul ca asistenta, brancardierul, apoi medicul si rezidentul lui, apoi seful de sectie sa reactioneze? Nu exista decat teoretic mijloace de coercitie si tu, ca pacient, nu poti sanctiona decat plecand, pe banii tai, afara sau in alta parte…ce ironie! De altfel, cum poti sa convingi un medic sa fie om…prin managerul potrivit, care e numit politic….hai ca deja devine totul o gluma geniala.

La fel pare si ideea de a deconta oamenilor analizele facute din buzunar, drumurile facute in centre mari unde sunt specialisti, drumurile afara pentru diagnostice corecte…NU SUNT BANI!

Iar ironia finala a fost ca, unele dintre lucrurile pe care le ceream, exista la nivel teoretic: echipe interdisciplinare, protocoale de consult samd…cine le respecta? Cine vrea si isi doreste, pentru restul exista scuze.

Dar am spus deja ca doamna ministru a parut un om ok, un om sensibil si dornic sa ajute…asa a parut. Iar eu am decis sa cred si sa sper ca nu e doar un politician versat si un actor bun, ci un om, si ca va incerca sa faca macar 10% din ce a promis.

Si eu sper ca, macar in ultimul ceas, va face ceva pentru copiii care au nevoie de transplant sau pentru cei cu boli care ar putea sa ii duca acolo. In fata lor, problemele celor ca mine devin minore. Pentru ca, daca pentru un copil ca Ivan, o malformatie operabila este chinuitoare, dar limitata in timp, pentru copiii a caror functie renala se degradeaza continuu, viitorul este o necunoscuta inspaimantatoare, iar sistemul, deocamdata, un calau.

Am inceput cu sintagma „pasi mici” in minte. Ce bine ar fi ca asta sa fi fost un pas model „Armstrong”…

Despre oameni si ajutor

Acum cateva saptamani, o mama de pe grupul meu de copii cu probleme renale a facut un apel de donatie pentru copilul ei. Am rugat zeci de „prieteni” virtuali, unii vedete cu mii de urmaritori, altii influenceri, sa doneze si sa dea un share la mesaj. I-am rugat si pe pagina mea si prin mesaj privat. Stiti cati au facut asta? Vreo 3! Sunt oameni care posteaza zilnic sute de textulete, inclusiv despre ce mananca. Sunt oameni care #rezista si militeaza pe unde pot, altii sunt vedete pentru care nu inseamna nimic sa dea un share, iar altii sunt fashion sau gadget addicts si nu le-ar fi greu sa doneze 50 de lei…dar oamenii astia au ales sa taca. Nu m-au intrebat daca e un mesaj viral, nu m-au intrebat daca eu am trimi mesajul sau cunosc cazul (pentru ca multi spun ca „ar face bine daca ar avea incredere”), in schimb, repet, AU ALES SA NU FACA NIMIC!!!!

Ne place tare mult sa scriem despre bunatate, empatie si ajutor. Ne batem cu pumnul in piept ca vrem sa schimbam lucruri… dar atunci cand trebuie sa facem ceva concret, dezinteresat, doar pentru a ajuta, alegem, cei mai multi, sa nu miscam un deget, sa nu apasam o tasta. Ba si gasim scuze cu duiumul.

Pentru ca ma stiu rea la suparare si cu apetit justitionar, am zis sa le mai dau o sansa. Acum cateva zile am dat share unei petitii, o petitie facuta tot de o mama cu un copil cu probleme renale, o petitie care nu ar ajuta-o doar pe ea, pe mine aproape deloc acum, dar ar ajuta miile de parinti cu copii bolnavi renal (unii ca Ivan, altii mult mai grav) care nu gasesc solutii, sunt obligati sa accepte conditii si comportamente inumane sau subumane, oameni care isi vad copiii chinuiti, diagnosticati gresit, tarati din spital in spital, victime ale conflictelor sau orgoliilor unor medici care nu vor sa accepte ca sunt depasiti, care aleg sa taca si isi incalca astfel juramantul si menirea.

Ce au facut „prietenii” mei virtuali, din nou? Au ales sa treaca pe langa ea. Inafara de vreo 2-3, ca sa fiu sincera pana la capat.

Desigur, dreptatea nu e si pentru „catei”.

Sigur ca „prietenii” mei vor schimbare, vor sa fie bine, cu toti vrem, dar de ce nu dau doi bani pe drame reale, care tin de sanatate, nu de justitie, nu inteleg!

De ce spun ca vor o tara mai buna, dar nu fac nimic ce nu serveste propriilor interese (in cel mai bun caz) si asteapta ca altii sa le inteleaga cauza, in timp ce ei nu empatizeaza, nu simt, nu le pasa!? Nici asta nu inteleg!

De ce striga cuvinte mari, pe subiecte tari, dar cand cineva „neinsemnat” in agenda lor le cere ajutorul, ignora, nu vad, se uita in partea cealalta?

Sa va mai zic o data voua, celor care cititi, care aveti puterea sa faceti ceva sau macar sa sprijiniti, semnand, ce fac altii. Sa va mai spun o data ce inseamna sa ai un copil cu probleme renale in Romania, in 2018:

In Romania copiii cu probleme renale nu au medici urologi pediatri. Au doar nefrologi, si ei putini, care uneori sunt depasiti de cazuri, numeric si profesional.

In Romania nu exista chirurgi specializati exclusiv sau macar principal pe urologie pediatrica, iar copiii bolnavi sunt operati de chirugi generalisti ( sau ortopezi). Un chirurg care face aceasta operatie la adulti, o considera de mare finete…in schimb, parintii de copii cu probleme renale nu au de ales. Ori merg pe mana unui chirurg nespecializat pe problema lor, ori pleaca, pe banii lor, afara. Statul nu deconteaza nimic.

Statul abia deconteaza cazuri grave, cum ar fi tipuri de cancer operate si tratate afara. Si asta dupa ce trec printr-o birocratie care ucide. Daca un parinte se satura de vesnicele razboaie intre pediatrii, nefrologi, chirurgi (la noi sunt echipe doar cu numele, in realitate e un razboi al orgoliilor si nimeni nu calca pe teritoriul celuilalt) si asteptare si se hotaraste sa plece si sa opereze afara urgent, statul la care a cotizat, nu da mai nimic sau chiar nimic. Cunosc un exemplu in care, din 9000 de euro, au fost decontati 300. Sunt oameni care au de ales intre a pleca pe banii lor si a astepta sa moara cu dosarul depus. Apropos, cei 300 de euro sunt contravaloarea acelorasi servicii medicale in Romania…si ne mai miram ca sunt conditiile care sunt si ca multi copii mor cu zile?!

Formularul e112 se obtine greu spre deloc. Si e la fel de greu sa explici unui medic de afara, dornic sa iti faca bine copilul, de ce colegii lui romani nu admit faptul ca problema copilului tau ii depaseste. Si de ce tu, asigurat, trebuie sa platesti tot din buzunarul tau.

Nu exista aparatura. Nu doar specialistii sunt putini, dar si aparatura lipseste aproape cu desavarsire. In toata tara, scintigrafii se fac in cateva locuri. Medici care sa le interpreteze sunt putini. In Bucuresti se fac la Fundeni si Carol Davila. Timpul de asteptare si costurile sunt imense, iar unul dintre cei mai noi si performanti radiotrasori nu exista. Cistogrfii se fac in cateva locuri si, din pacate, copiii pleaca din spitale cu infectii. Ca in timpul investigatiilor copiii sunt chinuiti, tinuti de parinti si nesedati, chiar si cei mai mici, nici nu mai e relevant. Pentru ca aici e, evident, vorba despre nepasare si reavointa, nu despre lipsuri.

Copiii sunt diagnosticati gresit, uneori operati de probleme pe care nu le au, uneori din cauza diagnosticelor diferite sau incomplete, starea lor se deterioreaza si ajung sa isi piarda rinichii, sa li se degradeze functia sau chiar la transplant. Medicii care gresesc nu isi asuma nicio vina, iar parintii care ajung cu copiii peste hotare unde sunt tratati si diagnosticati corect, se trezesc in situatia ingrata de a veni in tara unde singurii medici care le pot urmari prin controale periodice starea, sunt exact cei care erau cat pe ce sa le distruga viitorul. Iar orgoliile acestor medici sunt uneori mai importante decat dorinta de a face bine. Nu doar diagnosticele sunt gresite, uneori chiar si metodele terapeutice sunt gresite si agraveaza starea copiilor, in loc sa o imbunatateasca.

Categoric, copiii cu probleme renale nu sunt singurii care au nevoie de ajutor, dar sunt si au nevoie….problemele lor nu se vad, problemele lor sunt luate uneori in ras chiar de medici, dar problemele lor le pot pune in pericol viata si uneori chiar fac diferenta intre o viata normala si una de chin, sau chiar intre viata si moarte. Eu stiu, am fost acolo, am trait alaturi de copilul meu groaza ca ar putea sa fie condamnat, si am trait bucuria „gratierii” peste hotare. As fi vrut sa o gasesc acasa si imi doresc ca viitorul sa arate altfel. Pentru asta avem nevoie sa fim auziti si avem nevoie de semnaturi. Iar cei care vor sa schimbe, ar putea incepe prin asta.

Aveti aici petitia.

Give me fuel, give me fire…

Hai ca nu va surprind cu amorul pentru Metallica. Dar nu despre pasiuni muzicale vreau eu sa ma exprim aici, ci despre ….mmmm, yummmyyyyy…..cafeina!!!!!

Dupa cum se vede, nici nu ma mai obosesc sa ii zic cafea. Asta din vreo doua motive: primul este ca, uneori, o fac atat de tare va nici nu se mai simte gustul de cafea (in apararea mea trebuie sa zic ca o beau cu lapte, prin urmare e nevoie de ceva „mai multa” aroma) si in al doilea rand ca, uneori, sunt atat de obosita incat pana si analgezicele cu cafeina will do (ma doare si capul de oboseala ceea ce este a „win-win” situation). Ma laud totusi ca am reusit sa ma las de cola si pepsi. Este o mare realizare tinand cont ca ajunsesem la deosebita performanta de a bea doua cafele si o cola de 500 ml pe zi. As minti sa zic ca m-am lasat din vreo motivatie inteleapta care tine de stil de viata sanatos sau ceva de genul, neaaaaah! Ajunsesem insa la niste migrene colosale, de-alea care nu mai treceau cu niciun cocktail medicamentos, iar pe langa migrene, aveam o tahicardie continua. Imi aduceam aminte frecvent de bunica si ale ei „ma tine im piept!”, „imi bate inima in gat”, „ma sufoc”.

Acum, problema este ca, avand o personalitate adictiva (am scris ca sunt shopaholica, iphoneholica, vogueholica, sugarholica, din fericire nu si alcoolica, desi as vrea sa fiu sportoholica) am tentatia sa cresc continuu cantitatea de cafeina in cautarea energiei si bunei dispozitii…ceea ce, desigur, e gresit.

Ce incercam eu sa zic aici e ca vreau alternative sanatoase si nu gasesc (si iar am ajuns la doua cani de cafea pe zi)…revin daca aflu ceva!

Si totusi, melodia asta a tinereturilor mele in care nu aveam nevoie de cafea ….

Later edit: am fost la garage sale si am luat doar o pictura si niste biscuiti…nici shopaholismul nu mai e ce era!!!!