Noutati

De cand e zapda iesim afara cat nu am iesit toata iarna. De fapt, recunosc, sunt ca o pisica de apartament, nu ma motiveaza nimic sa ies afara exceptand lipsurile din frigider, nevoia copiilor (dar acum aveam pretextul va ii pazesc de viroze) si zapada/vremea faina de sfarsit de mai-inceput de iunie. Acum e bine, imi place, desi tare obositor mi se pare sportul asta numit imbracat/dezbracat, incaltat/descaltat, coborat/urcat, tras sanie/ascultat povestile copilului mare si gesturile copilului mic, samd samd …

Ca tot am iesit si ne-am tavalit prin zapada si as fi stat toata ziua ca imi place, am remarcat ca, in ciuda faptului ca teoretic nu se merge la scoala si sunt o mama exagerata, niciun copil nu era la zapada. Afara a fost ok si azi si ieri dupa-amiaza, nu extrem de frig pentru cei echipati corect, fara vant puternic, si totusi m-am dovedit singura „nebuna curajoasa”. Avantajul a fost ca plozii au mancat mai bine, dormit mai bine, deci si eu am fost mai bine in general.

A fost si ocazia perfecta sa remarc, o data in plus, cat de diferiti sunt copiii mei. Ivan vrea sa fie tras cu sania, Sasha nici nu se uita la ea, Ivan se arunca in zapada sa inoate, Sasha curata toate masinile si inventeaza scenarii cu munti inghetati, canapele de zapada si cate si mai cate…e frumos cu ei, deloc plictisitor, desi atentia mea distributiva este pusa greu la incercare.

Ca tot vorbim despre diferentele dinte ei, Ivan a inceput, in sfarsit, sa vorbeasca. Sasha la varsta lui era deja destul de articulat sau, ma rog, stia mai mult de 15 cuvinte. Ivan a inceput si el de cateva saptamani sa deschida gura in sensul acesta. Spune o multime de lucruri, cele mai multe greu de inteles: dati! (Taci), auo (alo), uno (buna), dadi (tati) si mai zice „taci din gura”, „sasha”, „ce faci”, „irina”, „vlad”, „cucu-bau”, „pa-pa!”, in moduri pe care nu reusesc sa le retin si nici timp sa notez imediat nu am, dar promit sa revin.

Ca tot vine Craci Martisorul, am decis sa fac fursecuri si au iesit extrem se bune. Las aici reteta in caz ca mai vrea cineva sa se pregateasca pentru Sarbatorile de Primavara.

115 g unt

1 1/2 cup faina

1 cup zahar brun/de cocos

1 ou

o pastaie de vanilie sau o lingurita de esenta de vanilie

1/2 cup de nuci prajite/fistic prajit (un praf de sare daca sunt prajite acasa)

1/2 cup de bucatele de ciocolata neagra/alba

Merisoare sau stafide optional

Un praf de copt

Se bate untul cu zaharul, se adauga oul, se pun faina cu praful, se pun cu lingura gramajoare pe o tava cu hartie de copt si se da vreo 20 de minute la cuptor. Ei zic 15 la 190 de grade celsius, dar cuptorul meu nu e cooperant.

Sunt gata cand sunt rumene pe margini si moi in mijloc. Mmmmiaaaammmmm!

Later edit: am simtit nevoia sa redau adevarul istoric. Asadar, pentru ca am zis sa fie frumos, primavaratic…despre fursec vorbesc…am scos stafidele si am pus niste crantanele colorate de la Dr. Oetker. Sigur, puteti sa nu, mai ales daca va place sa mancati sanatos, desi la atata zahar….:)))

Cu aceasta ocazie imi pare rau de cei care si-au ales baba pe 1 martie, desi daca ar fi dupa sufletul meu si nu dupa superstitii, tare norocosi mai sunt! Nu exista ceva mai frumos decat zapada si soarele, ma rog, poate o temperatura mai mare de -10 grade, dar nu ne uitam acum la detalii frivole 🙂

Reclame

Un baietel, doi baietei

Sasha azi cu palmele pline de zapda:

– Mami, imi lipesc inima cu zapada!

– Cum faci tu, asta?

– Uite, asa! Lipesc inima sparta. Si isi turteste zapada pe piept, peste inima!

……..

Sasha, tot azi, dand sa lacrimeze:

– Eu nu inteleg ce e in capul oamenilor astora care nu dau mai mult Umizoomi. Adica nu e ok sa dai doar unul pe zi, maxim doua, unul la 13.40 si altul la 23.00. Nu e ok, adica uite, pe Boomerang dau cate doua episoade de Miss Moon, patru de Catelul Pet, si astia de pe Nick doar de la 13.40 la 14.10.

(Si asa a tinut-o cu lacrimi, suspine si argumente vreo jumatate de ora pana a adormit.)

……..

Sasha suav:

– Mami, mami, iti sta frumos asa, cu parul asa, mai putin ciufulit cum e el de obicei.

……..

Sasha incearca sa ma convinga sa il iau cu mine la sala, maine:

– Pai, uite, o lasi pe Lili sa il ingrijeasca pe Ivan si eu merg cu tine si cu Ana.

– Nu pot sa te iau cu mine la sala (si daca as vrea).

– Pai, nu, ca ma lasi la Vodaphone la telefoane si ma iei cand termini. Si eu ma uit la tablete Samsung si la modele de telefoane pana veniti voi.

– Ammmmmmm….nu se poate! Cum sa te las singur la telefoane?!

– Dar deeeee ceeeeeee? Telefoanele sunt viata mea!

………

Ivan face asta

In poza a doua se vede si rezultatul scobitului cu: lingurita, degetul, creioane, practic orice obiect poate fi folosit pentru asta.

Si intr-o casa in care eu si Sasha ne ciorovaim mai ceva ca o familie de italieni pasionali, ce credeti ca a zis, nou (pe langa cele 10 cuvinte sporadice pe care le are de la un an), Ivan azi?

A zis:

– Dadiduda maaa!

Dada, exact asta inseamna!

Later edit: taci din gura, ma! (Cu sau fara particula finala, ca nu m-am prins)

Doar o fukin’ zi de joi

Am zis sa fac briose cu morcovi si chiftelute si o sa fie o zi frumoasa ca nu am mai facut de mult bunatati si … meh… uneori marti 13 este si joia 22…cred sincer ca am simtit asta in timp ce refuzam sa ma trezesc pe la ora 8 si jumatate.

Asa deci.

Ne-am trezit, ne certam ca de ce pleaca Sorin la serviciu in loc sa stea cu el, ca sa ii deschid eu tv, sa ii caut programul, sa ii dau sa manance eu, el nu poate, evidend vrea altceva decat Ivan. Simt cum ma strang tamplele.

Ivan se trezeste si el clingy, mananca si ala cu chiu cu vai, asta pentru ca spre deosebire de ala mare, asta vrea sa manance doar singur, dar nu poate. Si se enerveaza daca ii dau eu…simt cum imi creste tensiunea.

Una dintre cutii, evident, aia cu plastelina este data jos, se imprastie in toata sufrageria spre iminenta criza de OCD. Ma ignor si ma apuc sa fac briosele, nu am parte de liniste pentru ca Ivan ma terorizeaza venind, urland, cerand chestii, urland, daramand lucruri si, desigur urland din nou cat il tine gura…just because . Imi vine sa plang si sa tip!

Ma apuc sa fac si pranzul, trebuie sa pazesc briosele si pe Ivan care vrea sa umble la cuptor, sa se urce pe masa, sa umble la ingrediente. Reusesc sa il tin sa nu bage mainile in carnea de chiftele, nu reusesc sa il tin departe de painea inmuiata in lapte care ajunge pe jos. Urlu! Fac curat, fac compozitia, pun chiftelele pe foc.

Vine curierul cu o crema, se dezlantuie iadul. Cat ala face foi si scrie, copiii mei ies pe rand in vestibul in timp ce eu urlu sa intre inapoi si ei alearga chitaind si razand veseli. Mai apasa o clanta a vecinilor, mai trantesc usa ritmic de simt cum se crapa tencuiala. Continuu sa le spun vag potolit sa nu mai tranteasca usa si sa stea in casa. Eu zic, eu aud. Aude si curierul care cred ca se gandeste la cat mai multe mijloace de protectie cand s-o vedea cu aleasa. Eu ma rog sa scrie mai repede, razbate din casa:

– Ii fac lui Ivan piedicaaaaaa! Hai, cazi!

– Ma scuzati, zic!

Ajung cat sa il prind pe ala care sta atarnat de chiuveta din bucatarie in timp ce frate-su il trage de picioare, razand ca de o gluma buna! Ii spun ca nu este o gluma buna!

– Ba este, imi zice sigur pe el!

Fumeg!

– Asa arata Circul Globus! Zic in timp ce ma intorc la curier, el zambeste stanjenit si imi intinde sa semnez. Eu iau coletul si intru peste harmalaia din casa, cum altfel, urland!

Briosele s-au ars, chiftelele nu inca, Ivan urla langa cuptor ca nu il las sa se friga. Apoi incepe sa arunce in mine cu borcanele de plastilina. Nu stiu inca daca ma uraste sau vrea doar sa i le deschid. Ma lamuresc cand, plin de tact, vine si tranteste pe jos o farfurie si paleta de intors chiftele. Apoi ma priveste sfidator. Imi vine sa il bat, il iau pe sus si il duc cu forta in sufragerie. Acolo urla ca posedat si se tavaleste pe jos. Eu profit sa intorc chiftelele. Mananc compulsiv o briosa arsa.

Vine si el in bucatarie cu acelasi chef de scandal, incepe sa tranteasca usa si sa umble la masina de spalat. Il iau si il duc. Iar urla. Iar imi vine sa ma tavalesc si eu urland ca si el. Sasha vrea diverse: ciocolata, acadea, propolis, eu ii spun continuu ca dupa ce mananca pranzul, el cere halva si se smiorcaie ca nu ii dau. Imi vine sa ma dau cu capul de aragaz.

Imi fac curaj sa ma duc la baie. Ivan intra peste mine si, repede, incepe sa deschida, pe rand, robinetele. Se bucura, se uda, desface geluri de dus, imprastie gelul meu de fata…e fericit. Eu tip zic sa plece, el ma ignora. Zambeste superior si continua. Il iau pe sus. Urla isteric si se tvaleste. Eu simt ca imi ii iau campii. El se potoleste vag, cam asa ….

Eu suspin.

Le iau mancarea de pe foc si incep sa ii hranesc. Se cearta pe rosii. Arunca pe jos cu porumb, Sasha se sterge pe perne, Ivan insista sa manance singur cu strecuratoarea pe post de lingura (am zis deja ca ploua cu porumb) si foloseste lingura sa scobeasca zidaria de la balcon. Macar nu tipa nimeni. Nici macar eu. Varul imi promite un wooper, iar eu ma bucur si ma rog sa rezist!

Doamne, da-mi putere ca nervi nu mai am!

Si cand te gandesti ca ii iubesc totusi.

Colectie spontana de ganduri razlete

Nu stiu cum si in ce context mi-am adus aminte cat de curajoasa eram ca adolescenta, cata personalitate, cat aplomb…stiti genul ala pe care nu il sperie aproape nimic, nici macar moartea fiindca se crede mai puternica decat ea? Eu eram! Sa fi avut vreo 13-14 ani cand stima de sine, curajul de a depasi limite si increderea in tot ce e bun imi atinsese cotele maxime…m-am ofilit apoi incet, incet si sigur, sigur, cu deosebita contributie a vietii, sortii, mortii si creierilor mei cam prea sifonati. Am fost dezamagita, inselata, parasita, mi-am vazut bunicul mort, colegi dusi si ei la cimitir prea devreme si am inteles ca nu sunt imuna nici la frica, nici la moarte, nici la rau, nici la singuratate…si am mai inteles si ca mintea mea nu e mereu de partea mea cum ar trebui sa fie.

Ei, bine, azi am mers la sala ca sa fug de ganduri si sa simt ca le sunt stapana iar. Am fost sa ma exorcizez pentru ca ieri m-am enervat pe oameni, m-am certat cu copilul, m-am temut si emotionat pentru alt copil care nici nu e al meu (dar caruia ii vreau la fel de mult bine), mi-am adus aminte de liceu si de oamenii de acolo (unul dintre ei s-a dus dincolo chiar weekendul care a trecut) si m-am gandit cat de fragili suntem si cat de puternici ne credem pana o luam atat de rau dupa ceafa de abia ne mai putem ridica (norocosii) si cum respiram fiind siguri ca mai avem zeci de veri pana o sa vedem cum arata de partea cealalta si, de fapt, nu stim niciodata care e ultimul fulg de zapada care ne cade pe geaca. Acum, as pleda pentru a face tot si a simti tot si a ne bucura de azi, dar stiu ca e utopie, ca e greu spre imposibil sa traiesti continuu ancorat in prezentul imediat, sa pui pret pe respiratia aia calda si regulata care ii ridica pieptul mic, pe mirosul si vocea aia de poveste care spune si verzi si uscate si creeaza cu imaginatia lumi pentru ca apoi sa te dea cu capul de concret printr-un epitet ca „proasta” sau „urata”. Sunt prada sigura a mintii ca un Anakin Skywalker feminin si in loc sa explic, sa iubesc, sa inteleg, ma amarasc de frica unui viitor care nu imi e accesibil deocamdata decat in vis si pe care nu stiu daca il voi atinge vreodata. Si uit sa am incredere in prezent. Stiu si inteleg cat e de greu sa nu las amaraciuni si dureri si frustrari sa ma intunece, cat e de greu sa nu judec si sa ma cred masura lucrurilor, imi doresc mult sa fiu om pana la capat si sa traiesc ca unul, nu ca o zeitate tradata si aruncata printre inferiori avand certitudinea permanentei. Nu, nu vreau sa fac greselile altora si sa ma cred mai mult decat sunt! Asa incepe sfarsitul! Nu vreau sa le fac pentru mine si nu vreau sa le fac de dragul alor mei care merita mult, totul, chiar si pe mine. Ah, as adauga la colectia de ganduri si dorinta unor noi tenisi cu flori, ar fi a 6-a pereche, dar cati sa mai numar sa simt ca sunt de ajuns. Hai ca vin zilele doamnelor si nu se stie niciodata cand ma dovedesc a fi una. :))))

Misiune imposibila

Ma uit lamine, la noi…suntem la fel si complet diferiti. Eu invat sa fiu eu, ei invata odata cu mine, lor pare uneori ca le iese perfect, mie asa si asa, ba le mai pun si bete in roate. Habar nu am cum am ajuns sa ma infurie la ei exact lucrurile care infuriau la mine…sunt om, mare dezamagire, si nici macar nu ies din tiparul consacrat. Ma vreau un om liber la suflet si minte si imi dovedesc, prin ei, cat de mult mi s-a ingustat campul vizual de ceva timp incoace. Dar ma tratez, promit. De-ar fi mai usor sa cresti copii cu valori solide si limite clare, afectiv sanatosi si corect autoevaluatori….simt ca mi se rupe inima la fiecare conflict cu Sasha pentru ca am senzatia ca nu mai stiu cum sa il apuc si de unde. Nu sunt un parinte agresiv, dar el este, incerc sa nu il pedepsesc cand isi recunoaste greseala, dar el minte, nu ma contrazic cu tatal lui, dar el incearca sa ne manipuleze pe fiecare in parte…stiu ca e un copil teribil, cu tot ce inseamna cuvantul asta, si tocmai aici ma impotmolesc. Ma intreb daca a decis corect ca eu sa ii fiu mama, sau are dreptate cand spune ca vrea pe altcineva. El e special, e diferit, e inteligent, e sensibil, e anticipativ si perspicace, dar e copil, e liber in imaginatie si limitat, de varsta, in intelegere…iar eu sunt doar un om care il iubeste asa teribil cum este si il vrea sanatos la minte si suflet si uneori se teme ca greseste si ca nu gaseste calea corecta catre inima lui.

As plange azi, nu pentru ca m-a durut cuvantul urat si jignirea pe care nu stiu cum sa i-o sanctionez, ci pentru ca simt, din nou, ca il pierd, ca il departez si nu stiu cum sa mi-l apropii. Pentru ca nu vreau sa il stric si nici sa il las sa se strice. Pentru ca nu pot fugi de fricile mele si nu stiu cum sa reactionez, in prezent, ca sa ii fie lui bine mereu.

Ma intorc catre celalalt care abia acum incepe sa isi testeze limitele si are un profesor „bun” si ma tem sa nu gresesc si la el. Mi-a disparut, undeva, candva, increderea in instinctul meu, convingerea ca fac bine…

Nu vreau de la ei nimic, imi doresc de la mine sa pot sa le cresc calitatile fara sa le ucid individualitatea, sa le ocrotesc imaginatia, dar sa ii tin in contact cu realitatea….si in momentul asta mi se pare o misiune imposibila. Una din care nu am cum sa evadez si pe care nu stiu cum sa o duc la capat.

Povesti de groaza

In ultimul an am auzit atatea povesti de groaza din spitalele noastre, incat ma intreb daca mai avem vreo sansa noi ca popor. Si uneori stau si ma intreb ce as putea face eu, jurnalist in pauza de crescut copii, ca sa schimb, daca mai pot, ceva…

Vorbeam aseara cu o mama de pe grupul meu de parinti ai caror copii au probleme renale si imi spunea povestea ei. Nu o sa ii dau numele, nu i-am cerut voie, dar o sa scriu esentialul. Mama asta a aflat cand bebele ei avea nici un an ca rinichiul lui e atacat de o tumoare canceroasa. A reusit sa se adune si sa mearga cu el la cei mai buni medici de la noi care, in loc sa intervina, sa caute solutii, au inceput sa se lupte in importanta si prestigiu, ignorand ca o viata depindea de ei. Ca si noi (desi simt ca in cazul asta comparatia nici nu se poate face cu adevarat), parintii astia au inteles ca nu se pot baza pe nimeni de aici si si-au gasit salvarea la medici de afara, oameni care au inteles cat de important este sa actioneze rapid, care au facut tot posibilul sa vindece, sa incurajeze, sa panseze suflete…

Am lacrimat cand mama asta mi-a zis cum doctorii turci ii asteptau pe hol cand au ajuns la consult, cum i-au imbratisat si incurajat si le-au promis ca va fi bine. Mi-am adus aminte cum m-au ridicat si pe mine medicii din Austria cand ma temeam ca as putea sa il pierd pe Ivan. Apoi, am aflat cu uimire cum medicii din Turcia le-au recomandat o clinica germana pentru tratamentul oncologic, pentru ca era cea mai buna…pentru ca le oferea mai mult decat puteau ei. M-am gandit la altruismul oamenilor astora si la antiteza cu medici romani care spun fara jena fraze ca „daca te operezi afara, sa nu mai vii la mine”, fara sa tina cont ca greselile, atitudinea si autosuficienta lor izgonesc.

M-am intrebat cum este posibil sa coexiste in acelasi sistem astfel de fiinte si ce poate fi in mintea si sufletul unui doctor care pune banii si orgoliul mai presus de om, care se uita la un copil bolnav si, in loc sa ii zica parintelui ca va da tot ce poate sa fie bine, ii spune ca „esti tanara, faci altul daca asta nu se face bine”….

Am stat si m-am intrebat ce pot sa fac eu, omul care a trait prin spitale de la noi si care a vazut cum poate fi in alte parti, ce pot face eu ca altii sa inteleaga ca se poate altfel.

Am stat si inca stau si ma intreb de unde trebuie sa inceapa schimbarea asta si cu cine…inca ma intreb.

Mama buna care sunt

Nu stiu daca mi-am declarat pe aici iubirea pentru Alain de Botton. L-am descoperit datorita Marei si de atunci l-am tot citit. M-a cucerit iremediabil cu modul in care explica viata in general si iubirea in particular. Dar, azi dimineata, am citit asta si, practic, sunt fana lui pentru vecie.

Adica nu numai ca spune ca este ok sa fie jale la mine in casa si ca e perfect ok ca Sasha sa debiteze toate enormitatile pe care le debiteaza, dar e chiar util si bine. Acuma, e lesne de inteles ca mai aveam putin si plesneam de euforie, ca eu vad scenarii sumbre si viior salbatic, iar el zice acolo ca o sa cresc adulti sanatosi la cap, ma rog, suflet, ceea ce….wow! Ar fi o premiera….una buna de tot. Si mai spune, indirect, ca faptul ca Sasha imi zice uneori ca sunt prostuta sau urata sau chiar urat mirositoare nu inseamna lipsa de respect, ci incredere si iubire. Caut acum citatul.

In Family Two the so-called bad child knows that things are robust. They feel they can tell their mother she’s a useless idiot because they know in their hearts that she loves them and that they love her and that a bout of irritated rudeness won’t destroy that. They know their father won’t fall apart or take revenge for being mocked. The environment is warm and strong enough to absorb the child’s aggression, anger, dirtiness or disappointment.

Citatul e din articolul de mai sus, The Book of Life ar fi locul.

Deci, ce mai tura-vura, sunt buna…am stabilit. Acum, Doamne ajuta cand oi merge cu ei in lume, dar asta e, viata e grea :))))

Si ca sa demonstrez teoria, aia cu viata grea, cat timp scriam asta, odorul mare a stranutat si a venit sa se stearga pe mine. Mi-a si zis, suav: „Ma sterg pe tine, mami!” ca nu cumva sa am dubii. Ala mic, ma pocneste cu afectiune in timp ce taraste perna, iar Sorin inca motaie cu melodia de fundal „Tati, trezeste-te la viata! Yabadabadabada….” Si intr-un final apoteotic, dupa ce au imprastiat biscuiti si i-au calcat cu masina, Sasha s-a gandit ca ar putea sa se cocoate cu picioarele pe pieptul lui Ivan care era intins pe jos. (A fost oprit la timp.)

O amintire frumoasa

Hai ca toata povestea asta cu Amalia Enache care a scris, a sters, dar degeaba a sters, ca oricum a vazut toata lumea si sunt printscreenuri peste tot, mi-a adus aminte de noi, in aeroport, la Viena, cu odraslele.

Acum, e posibil sa fi scris povestea si atunci, dar cred ca putinii care intra aici cat sa stie asta au inteles deja ca sunt senila si scriu acelasi lucru de 500 de ori in varii forme. Deci, mi-am adus aminte cum stateam noi si asteptam sa ne imbarcam, avionul intarziase deja cam o ora, si ne ascunsesem de oameni departe, sa nu interactionam…deh, antisociali, in plus chiar voiam sa evit sa alerg dupa copii ca nu cumva sa deranjeze lumea. Dar se apropie imbarcarea si, inevitabil, si noi de restul lumii.

Si cum ne apropiem noi sub priviri deja exasperate ca „la dracu, sunt copii in avion, o sa ne urle in cap”, Sasha, gaseste un sertar de lemn sa il trosneasca. Lumea care se uita urat se uita si mai urat. Eu ii zic sa vina, el nu asculta, eu il chem, lumea deja are grinasa ailalta, model „care nu ai fost capabila sa il educi”, el nu asculta in continuare, dar spune clar si raspicat:

– De ce p… mea nu se inchide sertarul asta!

Soc, groaza, simt privirile in ceafa, dar mimez elegant ca nu inteleg. Il privesc pe Sorin evitand contactul ocular cu impricinatul, asta sta sa lesine de ras, dar, asemeni mie, priveste inocent in jur. Copilul se simte ignorat in frustrarea lui si da sa repete:

– De ce ….

Simt pericolul si imi derulez un scenariu impotetic in minte. Unul in care ii zic anticipativ „…ce caciula mea nu se inchide sertarul”, salvez aparentele, iar Sasha urla in gura mare coercitiv: „Nu caciula, am zis p…..!”. Asa ca aleg sa inghit rasul isteric si sa fiu blanda. Desigur nutresc, cu o farama de speranta, ca toti sunt surzi ca mama care ma intreaba ce a zis. Nu ii zic pe moment, o las sa se creada doamna.

– Sasha, lasa sertarul si hai aici…spun ignorand cu desavarsire nestemata lingvistica gata sa se repete. Simt ochi importanti lipiti pe ceafa mea si etichete cu „parinti denaturati” atarnandu-mi de geaca kaki, dar zambesc ca o zambila si continuu sa ii vorbesc frumos lui Sasha, explicandu-i doct ca sertarul e stricat si ca trebuie sa ne imbarcam.

Baiatul de la desk nu stie romana asa ca ma priveste duios si imi explica domol cum dupa ce se imbarca domnii de la business (erau multi), urmeaza familiile cu copii. Doua dudui se ingramadesc in fata pe langa domnii cu costume. Noi stam cuminti, sperand sa urcam sa scapam de rusine. Noroc ca niste baieti simpatici incep sa faca glume cum ca ei nu sunt la business ca domnitele care se bulucesc sa urce primele. Sunt trimise frumos inapoi ca sa ne lase pe noi si inca niste domni cu costume sa trecem. Domnii ne fac elegant loc, ca deh, mai sunt si oameni educati pe lume (ce ironie, sa o zicem taman noi), iar duduile se inverzesc de ciuda si inrosesc de rusine ca o instalatie de Craciun. Noi ne bucuram, macar uita lumea de noi, si zburdam voiosi catre avion.

Acum, daca va intrebati care e legatura cu Amalia Enache….pai, nu e, dar rad si eu de ce imi aduc aminte. Eu nu vreau sa o judec pe doamna asta ca nu o cunosc, nici pe fata in roz pe care a crezut ca o face de rusine, ce pot eu sa zic este ca:

Da, e firesc sa crezi ca odrasla ta e centrul universului, doar ca nu e. Si cum nici Soarele nu place oricui…no!

Da, oricine are dreptul sa fie oricum, chiar si ciufut, si nu este obligat sa iti dea, sa iti faca, sa te placa. Nici tu pe el.

Nu, nu e frumos sa pui poze pe net, poti sa povestesti ce te deranjeaza si sa incerci sa faci bine tu, gen sa educi oamenii care nu au copii, sa le oferi o perspectiva empatica. Atat!

Acum, serios, nu-i asa ca Sasha e genial si ar trebui sa ii facem sitcom?! Doar intreb :))))

Dorinta de a “redeveni tu” si o pledoarie pentru palarie

Eu sunt constienta de redundanta mea, de ciclicitatea smiorcaielilor mele…nu imi e rusine de asta, decat poate un pic. As vrea determinarea si energia de „dupa” Sasha, as vrea sa vreau si sa pot sa imi demonstrez ca pot fi la fel „ca inainte”. A fost asa, ca o porunca pe care era musai sa o implinesc, sa fiu la fel, poate chiar mai bine…prin asta intelegeam ca nu trebuie sa ma gandesc continuu la copil, ca o sa fiu la fel de cool, ca o sa am preocupari intelectuale, ca nu o sa ma complac in „mom uniform” (colanti, tricou, motz in varful capului), ca o sa ies cu Sorin cat de des pot, ca nu o sa ii simt lipsa, ca nu o sa dorm cu bebe, ca o sa il las la bunici si o sa petrec salbatic, ca o sa fiu slaba si tonica si hot milf….bulshit!

Am reusit cumva sa fiu slaba, in rest…Dumnezeu cu mila! Am luptat cu toate puterile mele de om sa nu fiu asa cum sunt, ci asa cum voiam, dar am pierdut lamentabil. Iar acum, cu Ivan, am pierdut si ultima reduta: colantii, tricoul, corpul tonifiat si hot (la naiba, pe asta inca sper sa il mai am candva)…ciudat e ca nu ma mai lupt si nu imi mai pare rau. Ma uit la mine si, desi imi atarna pielea, am niste riduri noi si adanci intre ochi (oare botoxul merge ;)))) ) si abia am chef sa visez la sala, d’apoi sa merg, nu am mai tinut regim de cand eram gravida cu dgz si trebuia, ma simt multumita si nu vreau decat sa fim sanatosi. De fapt, stiu acum ca nu vreau sa fiu ca inainte, vreau sa fiu asa, dar cel mai bine posibil. Daca asta o sa insemne ca, la un moment dat, ma voi uita si nu ma vor enerva colaceii sau pielea de pe abdomen, e perfect, daca nu, e ok si asa…de-aia exista costume de baie intregi sau cu talie inalta si, oricum, la plaja nu prea am voie.

Cat despre copii…imi dau seama ca e absurd sa iti impui sa nu vorbesti despre viata ta, iar ei sunt viata…ce pot sa fac?! Invat sa traiesc si pentru mine, dar cu blandete si drag, nu haituindu-ma si urandu-ma pentru ca nu sunt conform „modelului” din cap. Invat sa nu ma mai simt vinovata nici ca ii iubesc „prea mult”, nici ca vreau sa evadez la un film cu omul. Incerc sa nu ma mai invinovatesc ca nu am curatat casa cum a dat lumina sau ca uneori nu sunt nevasta model…stiu, toate spunem la fel, dar oare nu toate ne credem altfel inainte sa ajungem aici?!

In alta ordine de idei, vreau sa port palarii, nu doar la plaja, de cativa ani deja vreau. Am mai scris ca le ador, dar cumva nu imi fac curaj. Poate anul asta ;)))

Mitul perfectiunii: eroare

Inspirata de Alina si blogul ei, am zis sa scriu pe-aici ce mai fac ai mei cand sunt impreuna, ca sa nu uitam. Nu de alta, dar de-aia am inceput blogul asta, nu ca sa ma lamentez eu si sa scriu despre rochii. D

Pentru inceput, e bine de stiut ca baietoii mei sunt foarte departe de imaginea idilica a fratilor buni. Degeaba i-am nascut eu cat de aproape am putut (fix 3 ani, bine, bine, fara vreo 2 saptamani)…relatia aia perfecta pe care o visam a ramas la stadiul de utopie. In asa hal incat nici macar nu imi vine sa cred cand aud cazuri reale de armonie fraterna, mi se pare asaaaaa…un soi de castig la loto al cuiva din Negrilesti (habar nu am daca localitatea asta exista, Sasha zice ca da).

Cu toate aceste inconveniente, copiii mei chiar se iubesc, pe cuvant…sunt sigura de asta. E ceva ce se vede in ochii lor cand sunt amandoi, cand se revad sau cand au nevoie unul de altul (rar, extrem de rar). Dincolo de asta sunt tampeniile pe care le fac impreuna si in care se incurajeaza reciproc: catarat, sarit in pat, alergat besmetic prin casa, aruncat cu jucarii. Sasha se simte valorizat de istericalele vesele ale lui Ivan, Ivan incearca sa il imite. Cand Ivan face lucruri nepermise din nestiinta, Sasha sta si chicoteste si spune (stie ca trebuie), dar abia dupa ce s-a infaptuit…aici nu m-am prins daca e solidaritate sau deliciu personal (de exemplu cand Ivan varsa apa, imprastie mancare pe jos sau stiu eu ce alta pacoste aflu dupa ce e deja mocirla pe jos). Nu se intampla asta cand se lupta pentru jucarii, de exemplu.

Cand intra in conflict pentru exact acea jucarie dintr-o suta, des, de cateva ori pe zi, Sasha reactioneaza imediat si, daca nu sunt atenta, devine brutal. Ivan nu se lasa, iar cand nu face fata, devine pur si simplu isteric. Nu cedeaza niciunul si, ca o mama model, ii cert pe amandoi si le iau jucaria. Ca sa fiu sincera, Sasha mai cedeaza, chiar daca nu ii convine si se vede ca ii poarta pica, Ivan insa nu face asta niciodata. Daca e un lucru pe care il au in comun, singurul, acesta este incapatanarea. Proverbiala, jur! Se manifesta diferit, dar e acolo, la amandoi.

De jucat, nu prea se joaca impreuna. Sunt vagi tentative, dar au si preocupari diferite si pasiuni diferite, e greu spre imposibil. Ivan mai incearca sa ii dea jucarii lui Sasha, dar pentru ca nu intelege mare lucru din jocurile lui, mai mult il incurca. Sasha nu are rabdare cu Ivan, deci nu il antreneaza nicodata si pe el. Uneori se joaca in paralel cu aceleasi jucarii (Lego, trenuri si piste) pana ajung sa se incaiere pe ele.

Dar interactioneaza, cum spuneam, la culcare si cand alearga, sar in pat sau se catara. Deci rar, nici macar prin parc nu sunt prieteni. Ivan alearga de colo-colo, Sasha e tot timpul pe sus.

Doar cand dorm sunt frati. Atunci e un circ sa ii tin departe unul de altul, mai ales ca Sasha vrea sa stea sa il smotoceasca pe Ivan. Ivan se bucura de asta, chiar daca numai de somn nu ii arde atunci si aici apare problema. Primul se simte incurajat si eu trebuie sa ma ratoiesc la amandoi. Cand dorm stau uneori imbratisati sau incalecati sau in posturi simetrice…e o armonie de nu iti vine sa crezi. Sunt momentele in care mie imi vine sa plang de drag…da, chiar fac asta. Imi mai vine sa plang si cand, din senin, Sasha il pupa pe Ivan sau il imbratiseaza…e socant dupa luni si ani de circ si jale.

Daca se trezeste vreunul inaintea celuilalt, cel mai adesea primul e Sasha, trebuie rapid scos din camera pentru ca placerea cea mai mare este sa il incalece pe celalalt si sa il jumuleasca pana se trezeste. Ivan poate fi ciufut, dar Sasha nu cedeaza si il calareste pana il ridica de acolo. E o manifestare a afectiunii, sunt sigura. De altfel, discutia de azi rezuma exact ce se intampla:

– Sasha, tu il iubesti pe Ivan?

– Da!

– Mult?

– Da, zice cu maxima sinceritate!

– Ce iti place sa faci cu el cel mai tare?

– Sa il chinui….

Chinuit = gadilat, calarit, tras de maini, picioare, muscat, pupat. Nu toate sunt odioase, iar chinuitul sta uneori ca o matza la mangaiat. Desigur, excesul de zel strica treaba, dar asta nu face lucrurile mai putin dragalase.

Sunt sigura ca se iubesc si ca o sa se iubeasca din ce in ce mai mult. O vad in privirea afectuoasa a lui Sasha. In ochii aia sinceri care arata atat iubirea cat si furia, frustrarea si afectiunea care se amesteca in el. O vad si la Ivan care il priveste ca pe idolul lui, care se lumineaza cand il vede si care se bucura si chicoteste ca la nimeni altcineva. Si ca sa rezum, din nou, relatia lor, pun declaratia asta, tot de azi, din masina:

– Mami, imi vine sa ii rup mana de drag! .

Daca Sasha isi musca mainile cand ii e ciuda, la propriu, Ivan vine si trage de el si tipa cu mesajul clar: ce cauta asta la voi in brate si pe mine de ce nu ma ia nimeni. Se cam crede buricul lumii juniorul, e cert, iar perioadele de „copil unic” prin spitale si-au pus mai mult amprenta decat cei 3 ani pe Sasha…e fioros cand il apuca.

Eu incerc sa fiu echidistanta, sa le dau la fel si calitativ si cantitativ. Uneori cred ca nu reusesc si de-aia sunt asa, alteori ma iert pentru ca stiu ca fac tot ce pot. Fac tot posibilul sa nu ii compar, sa nu ii responsabilizez unul fata de altul si sa ii las sa isi creasca iubirea si relatia singuri. In ultima vreme am semne, mici de tot, ca reusesc. Dar nicio carte, niciun film, nicio poveste nu m-a pregatit pentru asta si, da, sunt invidioasa pe cei la care iubirea asta vine lin…dar, vorba pediatrei, sunt ai nostri, cu cine sa semene. Nici macar relatia mea cu tatal lor nu a inceput lin si eram niste copii, doar cu vreo 10-12 ani mai mari decat ei ;)))))