Iar rochii, iar frivolitati

Ma dau eu pe-aici sensibila si emotionala, in realitate sunt superficiala si cheltuitoare…sau in completare, sa nu fiu autocritica rau. Ma rog, trecand cu eleganta peste acest moment autoevaluator, voi ajunge la ce ma apasa…adica la rochii. Iar! Da, stiu ca aveam o lista anul trecut, am una si anul asta. Una scurta, doar cu vreo 2-3, problema nu este insa lista, ci faptul ca pe una de pe lista nu o gasesc.

Toti avem in cap clisee, ne imaginam cu acuratete cum o sa ne ducem la altar cu rochia de printesa sau o sa defilam pe plaja cu pareo si palarie cu boruri mari…ma rog, dau niste exemple, nu am avut rochie de printesa si nici nu prea imi plac. Si, cand suntem superficiali si naivi, ca mine, avem uneori senzatia ca viata e brusc mai frumoasa atunci cand punem pe noi materialul ala croit exact dupa visele noastre. Ei, problema apare…as putea sa zic „atunci cand viata e la fel si iti dsi seama ca visele nu se compun din materiale, ci din trairi”, dar nu zic, ca am zis ca sunt superficiala, iar postul asta nu e unul filozofico-emotional…deci, cum spuneam, problema apare cand ai o obsesie, sa zicem legata de un anume model de rochie, pe care nu reusesti sa o satisfaci nicicum. Doamne, am vazut rochia asta, aproape in forma care imi bantuie mintea, in aeroport cand am plecat in Viena la inceputul lui septembrie 2017. Nici nu mai stiu cum arata duduia care o purta. Aveam eu alte preocupari, de-aia nu am stat prea mult pe ganduri, dar nici din cap nu mi-a iesit rochita aia care intruchipa lejeritatea mediteraneana, spiritul boem frantuzesc si feminitatea opulenta italieneasca…striga VACANTA…si nu orice vacanta, ACEA VACANTA!

Acum ca am stabilit ca am „nevoie” cu adevarat de rochia aia (indiferent ca o sa o port pe plaje italienesti sau prin praful din Rahova, gasitul ei se dovedeste o epopee. Asta pentru ca, evident de frustrant, nu o gasesc. Nu o gasesc nici pe ea, nici pe vreo ruda de-ale ei.

Pun aici niste surori bune, sa vedeti la ce ma refer.

Ca sa intelegeti, rochia visurilor este o combinatie intre aia alba, ultima, si aia cu dungi la care nu imi plac cupele, dar imi place largimea fustei. Ar trebui sa aiba buzunare ca aia marsala si pe aia cu maneci lungi am pus-o ca e frumoasa, nah!

Ce tot incerc eu sa zic aici e ca, daca vedeti ceva similar vreodata, scrieti un mesaj aici sau oriunde. Imi veti implini un vis, superficial, dar tot implinit se cheama. :)))))))

Reclame

O reteta de supa-crema by me, for me

Acesta este un nou episod din povestea „o supa crema excelenta pe care eu o ador si copiii abia o gusta”. De fapt, problema e ca mie chiar imi plac supele si ciorbele si supele crema de orice fel. Daca as avea voie sa ma hranesc doar cu ele as fi foarte fericita. Si tot mie imi place broccoli doar selectiv. Sotat e degeaba, in mancare nu prea ma atrage iar pane e bun, dar greu de facut si, de cand eram gravida cu Ivab si cu greturi aferente, nu prea il mai vad cu ochi buni. Asadar, de foarte mult timp imi doresc sa descopar o supa crema cu broccoli care sa imi faca fericite papilele gustative. Am incercat eu cateva retete de pe bloguri culinare celebre, unele au fost rezonabile, altele aproape bune, niciuna nu m-a convins sa o refac. Pana azi cand am decis sa fiu creativa si sa combin ce mai stiam eu de la unul, de la altul. Acum, nu va imaginati ca supa de broccoli=sanatos si cu putine calorii. In aceasta situatie este complet fals…dar gustul, oh, Doamne, gustul. Prin urmare:

Se ia o ceapa mica, un morcov mic si vreo 3-4 cartofi albi fainosi potriviti ca marime si se calesc in putin ulei de masline. Se pune apoi peste cam un litru de supa de legume si se lasa legumele sa moara lent in oala, la foc potrivit. Separat se spala o capatana de broccoli si se taie bucatele mici. Eu am aruncat cotoarele, desi cred ca se pot pune la nevoie. Cand morcovii sunt aproape fierti se pun in oala bucatelele de broccoli si se fierb pana se inmoaie si ele. Asta dureaza cam 10 minute. La final, se paseaza cu blenderul si se adauga smantana dulce si vreo 150-200 de grame de cheddar ras. Totul se amesteca pana se topeste branza, se potriveste supa de sare si piper si se mai lasa pe foc sa se ingroase putin. Daca nu e suficient de groasa se poate adauga o lingura de amidon sau faina. Cat supa e fierbinte, se prajeste pe teflon, fara ulei, o felie de bacon taiata marunt si cand devine crocanta, se presara deasupra supei cu putin parmezan ras alaturi…cum spunea o fata care mi-e draga, curcubeu pe cerul gurii. Sigur, poate fi mancata cu crutoane sau goala, cu paine prajita sau cu ciabata proaspata…eu abia astept sa mai mananc o portie diseara ;))))

Si mai mult ca sigur copiilor nu o sa le placa, desi Ivan a gustat si s-a aratat incantat…dar, hey, uneori mama gateste si pentru ea…cel putin in familia asta! :))))

Sasha, teroristul culinar

Sunt la capatul puterilor cu fitele culinare ale lui Sasha. Ma chinuiesc sa imi vars frustrarea asta de cateva zile bune, dar nu imi revin. Pe modelul speranta moare ultima, asa si eu trag nadejde zilnic ca a trecut greul si ca Sasha al meu mancacios si curios se intoarce. Dar nu! Copilul care manca aproape orice, nu se ferea de gusturi si arome noi, manca mult si variat, sanatos cu exceptia dulciurilor ocazionale, a fost inlocuit intr-un moment nesesizat de tipul asta cu alura de adolescent si ifose de print,m. E simpatic, frumusel si destept tanarul Sasha, dar exasperant si un veritabil terorist culinar. Asta pentru ca are principii (asa le zicem, sunt de fapt fixatii) alimentare din care nu iese si care imi fac mie viata grea. Branza nu este mancare, ouale au albus, pastele sunt „so pasee”, cu vinetele si ciupercile e certat iremediabil, pateul de ficat (facut in casa) nu ii place, supele crema sunt degeaba, ciorbele sunt okish, dar nu mai mult de un polonic, salatele sunt exotice si doar pentru mine si tot asa. Sigur, la pranz mai gasim cateva optiuni satisfacatoare, nu multe, dar merge… insa dimineata si seara sunt cosmar. Cereale cu lapte nu vrea, lapte cu orez/gris/ovaz ocazional cateva lingurite, ou am zis deja ca e cah-bleah, mezelurile ii plac, dar refuz eu sa ii dau continuu (desi de doua-trei ori pe saptamana tot mananca spre disperarea mea), branzeturile nu sunt mancare (stiu, redundanta din nou, dar fix asa e si viata mea) si asa mai departe. Seara e cosmarul suprem: cum nu pot repeta ce a mancat la pranz, dar nici sa ii dau chestii ca de dimineata (nu ca as avea scrupule, dar imi dispar optiunile si asa putine), sunt intr-o vesnica pana de idei si un perpetuu atac de panica. Nu, serios, cam ce sa fac eu cu copilul asta sa nu mai faca ifose la masa?!

Ca poate as trece peste faptul ca nu mananca, daca macar ar avea bunul simt sa nu ma puna sa fac/comand diverse chestii pe care apoi ajung sa le arunc sau le mananc eu (nu stiu care e cel mai rau caz aici, ca asa voiam sa ma exprim initial).

Revenind la macare, tin degetele incrucisate ca si atunci cand mananca jenant, adica mai putin decat Ivan, rontaie inca de buna voie fructe si legume crude si uneori gustari mai mult sau mai putin sanatoase. (Aici intra descoperirea noastra recenta, ciocolata vegana de la Dantia care e dementiala-eu sunt fana pralinelor cu trandafiri, dar el mananca orice, plus biscuiti, covrigei si alte minuni luate cand avem timp si noroc din Tei, cand nu avem timp si noroc de la market Mega…e despre echilibru, am mai zis, am zis si ca nu sunt mama anului asa ca nu ma intereseaza lectii de nutritie, in caz ca vin cuiva idei sa imi explice ca il otravesc cu croisant sau tortillas).

Hai ca, acum ca scriu, parca nu mi se mai pare ca e iminenta moartea de inanitie, dar idei pentru mic dejun si cina tot nu am suficiente. Deci va rog….ajutor!

Nu este un post sponsorizat de nimeni, desi la ultima comanda, Carmen a umplut punguta de cadouri dulci. ;))))

P.S.: Dar cat e de frumos si cum pare el de 14, nu de (aproape) 5 ani.

O poveste cu final fericit

Am vrut din tot sufletul sa nasc natural. Nu m-am gandit nicio clipa ca nu pot. Aveam in minte experientele mamei care ne-a nascut pe amandoua repede si cam devreme (30 si 36 de saptamani) si pe ale sora-mi care a nascut tot de doua ori, tot destul de usor (sau macar in grafic). Chiar daca, in cazul meu, afectiunile asociate sugerau ca ar putea fi nevoie de cezariana (trombofilia si tratamentul ei cu anticoagulante, uterul contractil si diabetul gestational, in final restrictiile de crestere ale lui Sasha), medicul meu nu m-a descurajat nici macar o clipa. Il stiam avocat al nasterii naturale, asa ca in momentul in care mi-a programat cezariana am dorit din tot sufletul sa incerc totusi o nastere naturala, dar am acceptat faptul ca nu se poate. Cu o zi inaintea datei programate, baiatul meu cu personalitate a dat semne ca este pregatit sa vina si mi s-au rupt membranele. Ajunsa la spital cu contractii usoare, medicul meu a intrebat daca mai vreau sa nasc natural. Voiam, asa ca am stat in travaliu cateva ore sub monitorizare atenta. Cand dupa 4 ore nu progresasem mai deloc, au pus oxitocina, in doze din ce in ce mai mari. Am reusit sa ajung la dilatatia maxima, dar durerile erau cumplite si nici vorba de vestita senzatie ca iti vine sa impingi…eu simteam ca ma rup. Dupa inca niste injectii pentru relaxarea colului care era rigid si incurajari din partea tuturor, mi-am dat seama ca sunt la capatul puterilor. Eram la 10 ore de la inceputul travaliului si Sasha incepuse sa sufere (bataile inimii ii scadeau puternic pe fiecare contractie). Imi aduc aminte cum Badiu m-a privit in ochi peste patul de care ma tineam plangand si mi-a zis ca Sasha trebuie sa iasa repede si ca, daca nu mai pot, trebuie sa facem ceva. Nu m-am mai gandit in secundele alea decat ca il vreau sanatos si am intrat in operatie fara sa ma mai gandesc la altceva. Pentru ca era tarziu, mi s-a facut anestezie generala. Mi-am vazut copilul cateva ore mai tarziu la terapie intensiva. Luni intregi m-am condamnat si intrebat, am simtit nasterea lui ca pe un mare esec personal. M-am invinovatit, am plans pentru ca „nu am fost acolo”, am plans pentru ca mi s-a parut ca am cedat si „nu am fost in stare”. Nu m-au ajutat nici tonele de mizerii pro-nastere naturala care subliniau ca totul ar tine de alegere, nici blogeritele cunoscute care se aliniau curentului, nici problemele cu alaptarea pentru care credeam ca eu sunt de vina, totul cumulat ma facea sa ma simt ca si cand as fi ratat ceva maret in relatia cu copilul meu.

Cand am ramas insarcinata cu Ivan am crezut ca este sansa mea sa „ma vindec” si am vrut din tot sufletul sa incerc NVDC (nastere vaginala dupa cezariana) sau VABC (varianta in engleza). Eram cu mintile luate de hormoni, frustrari, propaganda facuta de bloggerite, moda si nestiinta. Cand i-am spus doctorului meu, mi-a spus sec „eu nu fac asta si nu va sfatuiesc sa o faceti nici dumneavoastra!” . Apoi, metodic, mi-a explicat ce inseamna ruptura uterina, cat de periculoasa este, cat de mari sunt riscurile pentru mine si copil chiar si intr-un spital, cum sunt minute care pot face diferenta intre viata si moarte si cum, in ciuda riscului minor statistic, exista posibilitatea ca eu sau copilul meu sa murim. A fost suficient cat sa imi asum faptul ca nu voi naste natural nici acum, dar undeva in mintea mea inca imi doream asta. Visam ca o sa se declanseze travaliul si ca doctorul va ajunge cand Ivan va fi deja angajat si voi naste, intamplator, natural. Pana la un punct, debutul travaliului cu el asa a fost. Membranele mi s-au rupt seara, la nici jumatate de ora dupa ce facusem anticoagulantul si, pana sa vina doctorul, eram la dilatatie 8. Ma gandeam ca soarta imi este alaturi. Dar cand am vazut ca se grabesc cu mine in sala, desi doctorul nu ajunsese inca, mi-am dat seama ca nu e chiar asa. A venit pe ultima suta de metri si am fost linistita ca eate el cel care face operatia. Chiar si asa, am intrat in operatie, cu anestezie generala si teama ca pot muri din cauza riscului de aspiratie a mancarii (mancasem cu cateva ore inainte, lucru interzis in cazul anesteziei generale)….nu m-am gandit nicio clipa ca rugamintea „Doamne, ajuta-ma sa ma trezesc!” spusa inainte sa adorm va fi ascultata acolo sus. Imi era frica sa nu mor, dar nu credeam ca riscurile sunt atat de mari. In timpul operatiei, medicul meu a descoperit ceea ce banuia din timpul sarcinii (erau aspecte la ecografie care ii sugerau asta) ca placenta mea inserata anterior aderase la vechea cicatrice (placenta accreta) si, evident, in momentul extragerii a pornit hemoragia alimentata si de anticoagulantul facut recent. Am avut noroc ca eram deschisa deja si ca eram in sala de operatii si am noroc acum ca uterul meu e la locul lui. Am avut noroc ca doctorul meu s-a dovedit a fi, nu doar ingerul copiilor mei, ci si al meu…

Cateva ore mai tarziu, la terapie intensiva, cu senzatia ca am fost calcata de un buldozer, nu intelegeam de ce ma simt infinit mai rau decat dupa prima nastere…

Cand Badiu a venit obosit si s-a asezat pe marginea patului am inteles ca s-a intamplat ceva. M-a privit iar in ochi si mi-a zis, in stilul lui, jumatate glumind, jumatate serios:

– Va rog, opriti-va la doi, daca mai faceti un copil eu fug…abia am reusit sa va salvez uterul.

Cateva zile mai tarziu, in timp ce ma chinuiam inca sa stau in picioare fara sa lesin am aflat ca aveam hemoglobina 7 si ca lucrurile fusesera ceva mai grave decat crezusem. Am inteles atunci ca Dumnezeu, Universul, providenta, norocul, cineva acolo sus a vrut ca eu sa ma bucur de copiii mei si mi-a ascultat rugamintea. Stiu, azi, vazand un caz identic cu al meu la televizor ca ii datorez doctorului meu viata mea. Stiu ca faptul ca el a fost echilibrat si responsabil, ca nu a ales „moda” in detrimentul profesionalismului, ca a cantarit corect cazul meu si vazut clar riscurile, ma face azi sa ma bucur de Sasha, iar pe Ivan sa se bucure de mine.

Sunt multe femei si medici, care orbiti de exemple de succes si de moda, uita ca riscurile sunt reale si ca unele lucruri nu merita asumarea niciunui risc.

Sunt multi oameni care uita ca progresele medicinei sunt cele care ne fac astazi sa traim mult mai mult decat in trecut. Si uita ca pentru femei, nasterea este oricum un risc major, care nu trebuie dublat de hazard. Sigur ca fiecare decide pentru el, iar femeile care aleg sa nasca natural dupa cezariana o fac pentru ca simt ca pentru ele este mai bine, dar ar trebui sa stie ca acele cazuri in care mamele sau pruncii mor din cauza alegerilor gresite exista. Exista in egala masura in care exista povestile de succes pe care ele le citesc si, din pacate, nu stii niciodata cum o sa sune povestea ta.

Later edit:

1. am nascut intr-un spital de stat. Stiam ce riscuri sunt si pentru mine si pentru bebe (daca se nastea prematur, iar la mine asta a fost mereu amenintarea) si am considerat ca niciun spital privat nu se putea ocupa corect de complicatii.

2. Sasha a avut nota 7 la nastere si apnee respiratorie. Asta inseamna ca era usor vinetiu si nu a plans instant, iar asta inseamna in continuare a daca mai statea mult putea suferi de o afectare a creierului permanenta (asta daca cineva o sa considere ca 10 ore de travaliu sunt putine si se putea mai mult).

Ivanel cel rusinel

Are un an si 9 luni, azi, si de cateva luni, personalitatea lui creste intr-o zi ca altora in 10. Nu, nu vorbeste inca decat in onomatopee (sau ca sa fiu corecta, majoritar in onomatopee, fara vreo 10 cuvinte toate), dar compenseaza cu expresivitate, incapatanare si temperament …si, Doamne, ce diferit de Sasha este. E ca si cand toate trasaturile mele, care nu se regasesc la Sasha, s-au pastrat pentru el si la fel ale lui Sorin. Daca primul nascut e un fluturas social temperamental ca Sorin, talentat cu vorbele tot ca el, dar cu memoria si sentimentalismele (extreme) ce imi apartin …Ivan e opusul. E linistit si cuminte, rabdator si tenace, timid si rusinos, coleric si artist…acum, cine cunoaste parintii stie exact de unde le are pe fiecare si ce e de la el.

Dar ca sa fiu concreta si mai putin melodramatica, o sa pun aici cateva „ispravi”. Nu de alta, dar merita sa le citim peste ani si ani.

Cum ar fi placerea de a tara pernele. Sunt copii care au o pasiune pentru paturica lor, Ivan are pentru perne: le ia si le taraste peste tot, prin sufragerie, prin bucatarie, le tranteste pe pantofii de la usa sau pe podeaua din hol. Pe cele cu nasturi le pune pe mana ca pe poseta si, recent, s-a prins ca le poate folosi ca desaga. Pune in elechestii care ii plac si pe care le cara cu el in casa. Nu trebuie sa mai spun cum gasesc suzete ascunse acolo sau jucarii…si, de asemenea, nu trebuie sa zic ca trebuie sa schimb patul des…ei, bine, da! :))))

Tot Ivan este campionul timiditatii. Cand spuneam ca Sasha este cel mai sociabil copil posibil, ca nu are frica si rusine si ca nu exista om pe lume sa il intimideze nu ma gandeam ca Ivan o sa fie atat de rusinos incat uneori va prefera sa se ascunda ca sa nu dea ochii cu oamenii. Este cumva selectiv si tind sa cred ca il intimideaza fetele frumoase si care ii plac. De exemplu, deunazi era sa lesine de emotie cand a vazut-o pe vara-sa Alexandra. Sau in market a stat jumatate de ora cu capul ascuns dupa ce a avut contact vizual cu o duduie draguta. Cand se uita la Frozen si incep fetitele sa cante „Hai afara la zapada” se inroseste pana la urechi. Uneori, am descoperit, e mai bine sa ii trag caciula peste ochi ca sa se simta in siguranta :))). Da, e teribi de amuzant, dar nu pot sa nu ma gandesc ca ii va fi oribil de greu cand va merge la gradi sau la scoala.

E incapatanat ca si Sasha, nu se lasa convins sa faca nimic din ce nu vrea, strategiile de distragere a atentiei nu functioneaza la el si face crize de isterie zgomotoase. Nu uita si se intoarce tenace la obiectul obsesiei. Crizele sunt insa de scurta durata si cedeaza atunci cand nu este bagat in seama. Asta nu inseamna ca nu avem sesiuni care imi inmultesc firele albe, cum a fost aseara cand eu faceam pizza si el: se urca pe masa, il dau jos, se urca iar, il dau jos, se urca iar, il duc in sufra, se duce la cuptor, il cert si il iau, se duce iar, iar cert si iau, iar se duce, il duc in sufra, se intoarce si varsa chibriturile, il cert si il duc si ma apuc sa le strang, vine si le imprastie iar….samd samd samd, pana cand, intr-un final, s-a facut pizza si a inceput sa manance si am putut strange pe acolo.

Se joaca foarte frumos si singur ceea ce, pana la el, nu am vazut ;)) Asta inseamna ca isi insira masinute, isi imprastie creioane cu care (surpriza!!!) vrea sa scrie, are rabdare sa se uite la desene animate lungi (frate-su nici acum), danseaza si canta, imita tot ce vede in jur si Sasha este idolul lui.

Insista sa manance singur si se catara peste tot, fara frica, fara limite…

Cam asta e Ivanel cel mititel acum. In mod sigur, va urma!

O supa de rosii banala

Dar in acest titlu, banal nu este egal cu fara gust, dimpotriva, este insa sinonim cu usor de facut, din ingrediente ieftine si extrem de buna la gust. Se iau asadar 2 conserve de rosii in bulion, eu am luat Cirio bucatele, se pot incerca si altele, dupa gust si plac, pot fi si intregi, dar oricum se paseaza cu blenderul la final. Se pun doi catei de usturoi mici, o bucata de 5 cm de praz taiat marunt si doua linguri de ulei de masline. Totul se pune la fiert cu niscaiva apa (cam 400 ml, mai adaugi daca vezi ca se ingroasa si nu s-a fiert prazul) si niste busuioc si oregano proaspete sau uscate. Se fierbe cam 20 de minute, e gata cand nu mai simti prazul, e fiert si moale si atunci se pun sare, piper si putina boia dulce. Toata minunea asta se paseaza cu blenderul si gata. E buna cu patrunjel proaspat sau busuioc proaspat pe deasupra la servire. Mie imi place de obicei cu smantana dulce, dar de data asta am zis sa fiu wilde si am pus branza de capra cremoasa….omg, omg omg…nu am mancat de mult ceva mai bun. Daca adaugi la ea si niste ciabata prajita si frecata cu usturoi e dementiala. Va urez pofta buna!

Hai cu Vodaphone-ul de pamant

Ma refer aici la telefon, desigur, pentru ca, desi nu eu, ci Ivan, ecranul a cedat deloc misterios pe gresia din bucatarie. Telefonul, mult mai rezistent decat auzisem eu ca sunt astea din familia lui, inca mergea si vedea excelent, dar pentru ca mi-am facut asigurare (exact in vederea unor astfel de nefericite evenimente) si pentru ca bateria incepuse sa se resimta dupa jumatate de an de folosire si incarcare intensa, am zis sa il dau si sa imi aduca altul inapoi. Lucrurile pareau simple, am sunat la firma de asigurari ca sa indeplinim formalitatile. Eu, de felul meu, sunt cam praf la telefoane, asa incat nu am stiut sa zic clar ce memorie are si ce culoare (deh, la ei negru si argintiu, tot urate sunt) asa ca am zis si eu ce imi aduceam aminte, nu inainte sa ii spun duduii ca nu garantez pentru informatia oferita. Nimeni nu a insistat sa caut datele corecte, eu nu le-am cautat, am dus telefonul in magazin si am asteptat. Pe foaie scrie ca in 15 zile lucratoare, deci ma inarmasem cu rabdare sa treaca de trei ori acea „cam o saptamana” despre care mi se vorbise la inceput. Dupa o saptamana si ceva am zis, totusi, sa le reamintesc ca exist, asa ca am trecut pe la magazin unde am primit, deja clasicul, „va sunam noi”. cam cand intram in a doua saptamana din cele trei scrise la contract, am zis ca nu ar fi rau sa sun in service, sa vad de ce naiba nu ajunge telefonul meu in magazin, cand aflu ca asteptau „foaia cu datele corecte” de la magazin. O duduie irascibila m-a anuntat ca am fost chiar si sunata, o data, cu cateva zile inainte si ca a fost trimis un mail catre magazin si ca, in lipsa, nu pot face nimic. Dupa ce m-am ratoit la ea cum ca „o data” po fi suficient la dumneei cand iese la intalnire, dar eu nu pazesc telefoane si, daca un numar necunoscut nu revine, ma gandesc ca a fost o greseala, si dupa ce ea a raspuns impertinent ca „are de sunat sute de oameni” (ca si cand ar fi vina mea ca ea are un job naspa) am sunat eu insami la asigurator unde o alta duduie mi-a zis ca lor nu le-a venit niciun mail cum ca ar fi gresite datele, dar ca oricum sa le mai dau eu o data, corecte…

Asta se intampla joi. Vinerea asta se fac cele 15 zile scrise in contract si, dat fiind ca acolo nu scrie ca eu as fi vinovata de intarzierile lor datorate incurcaturilor facute de ei, planuiesc sa iau masuri. Ca tot am vazut eu pe Facebook ca functioneaza.

Later edit: am zis sa verific statusul reparatiei aseara. Aparea ca expediat din depozit de pe 19. Am zis sa dau pe la magazin sa vad ce si cum. Initial au intrebat usor aroganti:

– Dar v-am trimis mesaj ca e la noi?

– Nu, dar nico ca nu sunt documentele in regula nu ati trimis, desi aveti mail din 12 si eu am rezolvat deja problema singura…deci…

…. evident ca era si totul a mers struna. Mda!

Un circ specific

M-am tot tinut sa povestesc aici un moment al zilei de ieri, extrem de edificator in ceea ce priveste existenta mea de zi cu zi…

Se facea ca veneam cu Sorin si odraslele preaiubite de la cumparaturi. Sacosele usurele, fata de alte dati, deh, abia a trecut Craciunul si inca ne geme congelatorul si frigiderul de hrana, multe baxuri de apa si doi copii infometati si isterici…viteaza cum sunt, decid ca doua sacose nu sunt prea multe pentru mine. La urma urmelor, fac zilnic cumparaturi cu Ivan si Sasha, Ivan adora sa mearga, Sasha imi e de mare ajutor, asa ca atunci cand Sorin intreaba daca „sigur” ma descurc, am zis convinsa:

– Sigur!

Si am plecat. Am luat Ivanul in brate, am chemat Sasha, Sorin a bagat sacosele in lift si am urcat. Evident, cand a plecat liftul, a inceput circul…Ivan a vrut sa deschida usile in mers. Cum nu i s-a dat voie a incercat sa se tranteasca in fund. Pentru ca liftul nostru este departe de imaginea idilica a lifturilor din filme, in care se poate sta pe jos, am incercat sa il ridic cu o mana. Pentru ca are 12 kilograme si era imbracat gros, eram inghesuita de sacose si de celalalt copil care striga ca vrea nu stiu ce, nu am reusit, asa ca am lasat sacosele si am incercat sa il ridic cu amandoua mainile. Am reusit cu greu pentru ca, deja, mezinul se zbatea si urla ca posedat. Ajunsi la etajul 7 mi-am dat seama ca trebuie sa deschid cumva usa, ceea ce am reusit, doar ca in timp ce eu trageam de usa, copilul tragea si el de mine si se zbatea, motiv pentru care i-am pocnit, involuntar, o usa in cap. Nu a facut cucui si nici macar vanatie, dar vinovata tot m-am simtit, vreo 20 de minute mai tarziu. Pe moment nu stiam daca sa trag de copil sau de sacosele care, or fi fost usoare pentru Sorin, dar pentru mine nu erau tocmai un fulg de nea (ca sa fiu in tema). In timpul asta copiii, care se aflau in fata usii liftului si ma priveau cum ma chinuiesc sa scot sacosele si sa tin usa (ca sa nu ii pocnesc din nou cu ea), contribuiau, care cum putea, la chinul meu. Cel mic se tavalea pe jos urland, ala mare tragea de el ca sa se ridice. Iesita, intr-un final, din lift, am zis eu in capul meu ca tot ce era mai greu a trecut. Asa ca, din nou cutezatoare, am zis sa duc sacosele la usa aflata la 3 metri de lift si, in cazul in care Ivan nu se decidea sa ma urmeze, sa ma intorc dupa el. Doar ca, vedeti voi, viata nu e usoara…Sasha care ramasese cu Ivan in fata liftului a inceput sa urle din gura de sarpe:

– Nu plecaaaaaa, nu ne lasa aici! Nu pot sa il iau, nu il lasa aici! Ce ma fac eu….nu pot sa il ridic…nu pleca, vino inapoi! Ia-l, ridica-l, nu il lasa…. Asta in timp ce eu eram la maxim 2 metri de ei, iar el, in incercarea disperata de a-l face sa se ridice, reusea sa il tarasca si tavaleasca pe cimentul din fata vestibulului. Ala, la randul lui, urla ca frate-su nu il lasa sa vina dupa mine, ca era tarat de gluga si ca mai devreme nu putuse sa traga de lift dupa bunul plac. Scara rasuna de zici ca venisera colindatorii, iar eu ma simteam ca la camera ascunsa si injuram in gand dupa cum urmeaza: „Ce kkt a fost in mintea mea cand am zis ca ma descurc. Mda, ma descurc, sigur! Sa il frec de feminism, sa il frec de lift, sa o frec de karma care s-a gandit ea ca taman azi sa il apuce tantrumurile pe Ivan si crizele fraterne pe Sasha”

Cand dupa 3-4 minute am reusit sa descui, sa bag copiii si sacosele in casa, si sa potolesc crizele de isterie…m-au apucat si vina, si remuscarile, si toate sentimentele pamantului, cu atat mai mult cu cat Ivan avea in frunte urma usii de la lift. M-am intrebat si cum a putut Sasha sa creada ca l-as lasa acolo, pe scara, cu atat mai mult cu cat nu sunt neaparat genul care ameninta cu „o sa te las aici daca nu vii”….deci de ce?! I-am explicat ca nu as face asta niciodata si ca, daca uneori ma departez, este pentru ca sunt sigura ca ma poate ajunge din urma si nu exista niciun pericol. Pentru ca am un copil mai destept si mai anxios decat mine, a tinut sa imi spuna ca „daca pica Ivan pe scari” in timp ce eu duceam sacosele. Asa ca, daca tot suntem cu totii praf la cap, cu mic cu mare, am decis sa ma duc la yoga, ca aici voiam sa ajung…

….adica daca e circ, sa fie circ, dar unul zen…

Cum m-am transformat in mama

Cu Ivan am devenit veterana. Imi aduc aminte prima iesire fara Sasha. Avea putin peste 2 luni si eu aveam program complex fara el, intai doctor, apoi concert, cadou de ziua mea. As fi zis ca va fi relaxant, reconfortant, dar stateam ca in filme, pe bancheta din spate a taxiului, si ma simteam goala si singura. Nu stiu daca era depresie post-partum, poate ca era, poate ca era anxietatea mea accentuata de hormoni, dar simteam atat de ascutit absenta lor, a celor doi S care formau inima mea atunci. Canta la radio Carla’s Dreams cu accentul lui de moldovean „dum dum merg singur pe drum” si eu nu stiam daca ma amuza accentul sau imi curge sangele din inima de dor…de dorul lor, lasati acasa pentru cateva ore, maxim 2-3.

La concert, cu jumatate de inima recuperata, am lacrimat si am cantat „afraaaiiid to shooot starngeeers”…niciodata nu m-au rascolit „batraneii” de la Iron Maden asa cum au facut-o atunci. Am scris si mesaje, nu catre bebele care dormea linistit si nepasator cu bunica, ci Cristinei de la care incercam sa aflu secretul supravietuirii fara jumatate de inima, sau chiar mai mult, ca ea avea mai multi decat mine. „Trece cu bere!” a zis ea incurajator si eu am ascultat partial si am mai baut o apa sau o cola, nici nu mai stiu. Ma temeam ca berea ar putea sa ma faca sa mor de dor sau ceva…ca stiam eu treaba aia cu „in vino veritas” cu varianta bere in cazul meu.

Alta data, alta premiera. Cateva luni mai tarziu mi-am pus rochie, basca, cizme cu toc si am mers la intalnire cu colegii. As fi zis ca ma voi simti ca acasa, deh, oameni cunoscuti de ani buni, oameni cu care am vorbit mult si mancat pe tastatura…m-am simtit ca un animal la zoo. Lumea si confortul meu disparusera undeva intre lunile lungi de stat in pat ca sa imi „clocesc” odorul si celelalte luni in care acelasi odor devenise universul insusi. Asa se face ca oameni, candva familiari, candva amuzanti si interesanti, devenisera, uimitor, oameni cu care abia gaseam lucruri in comun, oameni straini. Si nu ei functionau altfel, nu ei gandeau dupa alte coordonate, mintea mea era alta, sufletul meu se schimbase…inima aia care devenise brusc o arcuire de S-uri.

Ironic cu adevarat a fost momentul in care mi-am dat seama ca ma abtin cu greu, voit, sa nu vorbesc continuu despre Sasha, dar totul ma ducea acolo. Intrebari simple „ce faci?’, „cum te simti?” ma duceau la el, totul la el. Mi-am adus atunci aminte o discutie pe care o avusesem, candva, cu Bianca, si cum ne gandeam ca nu ar fi rau ca, mame ajunse, sa ne pastram obiectivitatea si sa nu „asasinam”oamenii cu povesti despre copiii nostri. Nu stiu ea, dar eu esuasem lamentabil. Asa ca am tacut si am ascultat nesfarsitele si acum plictisitoarele povesti despre „munca”…au zburat pe langa mine mai ceva ca gandurile si cliseul s-a adeverit, creierul meu de mama avea alte valori. iar inima nu mai voia nici paste, nici pizza, nici socializare cool, doar sa se intoarca la ochii aia ca aluna si sa invarta pe deget o bucla blonda.

Despre plecarea peste mari si tari am povestit deja, candva, e desuet sa mai zic ca am plans dupa carucioare zile intregi.

Cu Ivan a fost mai usor. Venirea lui m-a vindecat de dorul bolnavicios de Sasha, iar vindecarea de Sasha m-a ajutat sa nu ma imbolnavesc si de el. Si poate tocmai faptul ca inima mea facuta din S-uri si un I este deja atat de plina ma face ca, uneori, sa am nevoie de pauze mici. Pauze in care sa ma regasesc si sa ma gandesc si la I-ul de la Irina.

Cea mai usoara reteta de paste

Tin post vinerea si, cum fiecare copil voia altfel de sos la paste, si pentru mine nu mai era loc, am facut aceasta improvizatie magnific de gustoasa. Pate integrale fierte cum se firb, scurse bine, peste ele am pus asa: un avocado ciopartit cu furculita, cateva rosii cherry taiate sferturi, niste busuioc, un strop de ulei de masline (ar fi fost si mai bun cu aroma de chilly sau de usturoi), niste piper, sare, un praf de usturoi (daca nu suportati usturoiul crud, ca mine) si ….ta-daaaaaaaa….yummmyyyyyyyy! Enjoy!

Arata asa

paste