Un tort ca anul care a trecut

Al doilea tort este de fapt rezultatul unei improvizatii si a unei greseli si a unei improvizatii iarasi. Aveam niste galbenusuri ramase de la Pavlova si nu prea stiam ce sa fac cu ele. Prietenul Pinterest mi-a aratat acest „sponge cake” de la Nigella:

3-4 galbenusuri

4 linguri de apa

1 cup zahar

1 cup faina + un praf de copt

4 linguri lapte

1 praf de sare

1 lingurita vanilie

M-am apucat sa fac frumos dupa reteta. Am batut galbenusurile cu zahar si vanilie pana s-au albit, apoi am pus in paralel faina si laptele/apa. In paralel, trebuia si treptat, de fapt le-am turnat cu totul, intai faina, apoi laptele, pentru ca eram preocupata sa il adun pe Ivan care se urca peste tot, scotea tot, imprastia tot…evident ca fix din acelasi motiv am confundat cele 4 linguri de lapte cu un cup plin. Noroc ca nu pusesem apa, dar tot a iesit o supa. Cand am vazut isprava, am vrut mult sa plang tare. Dar ca o barbata ce sunt am zis: ce poti face sa repari porcaria asta, Irina? Pui faina, am raspuns mie insami! Si am pus, si am pus si am mai pus putin, pana s-a transformat intr-o supa crema (imi aduceam eu aminte de la niste briose ca ar putea fi ok) asa ca am bagat la cuptor cu „Doamne ajuta!”. Si a ajutat, ca a iesit un blat pufos si inaltut. Nu as putea spune insa exact cantitatile ingredientelor, deci puteti lua modelul Nigellei sau orice alt blat de vanilie tip „sponge cake” sau romanescul, pandispan.

Crema am facut-o dupa aceasta reteta simpla, gasita pe undeva prin fundurile internetului.

100 g zahar brun (am pus doar 50)

100 g ciocolata (am adunat toata ciocolata copiilor ramasa de la Craciun, putin peste 100 g in realitate)

100 ml apa

200 g unt

Se pun pe foc primele trei ingrediente la foc mic si se topeste incet ciocolata. Siropul- crema rezultat se fierbe vreo 5 minute, nu mai mult. Apoi se raceste pana ajunge la temperatura camerei (am scos in balcon). Untul se bate sa se spumeze si apoi cu o lingura de lemn se inglobeaza usor toata crema de ciocolata. Puteti pune acum si putin coniac sau lichior de portocale. Eu am pus esenta de vanilie ;)))

Siropul: zeama de la 2 -3 mandarine cu putina apa, zahar si (optional) ceva alcool se fierb pana scade si se ingroasa putin de tot.

Separat se fac portocalele confiate dupa reteta clasica (spalate bine, tinute nitel in apa cu otet, iar spalate, feliate, fierte in apa cu zahar (250/100/portocala) pana coaja se inmoaie si devine usor transparenta (cam o ora acoperite la foc mic, se verifica din cand in cand), apoi scoase pe hartie de pergament si lasate sa se raceasca). Vreo doua felii se taie marunt si se pun peste blatul insiropat si jumatate de crema. Apoi se pune iar blat insiropat, apoi iar crema (cealalta jumatate) si decorezi cu restul de portocala. Sau poti face cum vrei, pui toata portocala inauntru si deasupra ce vrei tu. :))) Siropul sa fie la temperatura camerei. La fel si blatul. Ca sa fie mai bun e bine sa stea o zi sa se combine aromele.

Done! Pofta buna si la asta 🙂 Sunt sigura ca e mai bun cu alcool, dar nah, am copii!

Acum, ca sa termin comparatia din titlu, fix asa a fost anul asta 2017 pentru noi, cu aparente esecuri si nenorociri care s-au dovedit doar calea spre ceva mai bun, mai bine…sa traim si sa fim sanatosi! La multi ani! 2018, fii bland si bun, avem nevoie, fa-ne sa nu ne fie dor de nonconformistul 2017!

Reclame

Pavlova mea ;)

Ca m-am laudat pe facebook cu torturile mele, o sa il scriu repejor pe al mai aratos. Promit sa revin si cu celalalt (sau cealalta, reteta adica). Bun, deci prajitura mai usor de facut decat Pavlova asta nu exista pe lume. Cu putin noroc ii iese si lui Sasha, jur! Eu am combinat mai multe retete si a iest asa….

Am folosit dupa cum urmeaza. Pentru bezea:

5 albusuri (erau ok si 4)

250 g zahar pudra din comert (sa aiba amidon) cernut

1 lingurita de otet de mere/suc de lamaie

1 praf de sare

Pentru crema

O cutie de mascarpone

O cutie de 200 ml de smanana de frisca

Doua-trei linguri zahar pudra din comert

Esenta de vanilie sau seminte de vanilie

Fructe de care vrei si poti

O lingura sirop din dulceata de fructe de padure, eu am avut de coacaze

Bezeaua se face simplu, eu am folosit reteta Jamillei, dar e aceeasi peste tot. Se bat albusurile lasate cam o ora la temperatura camerei pana se fac spuma. Apoi pui otetul si sarea si incepi sa pui treptat zaharul pudra. Dupa ce il pui tot mai lasi mixerul sa bata vreo 5 minute sa fie tare bezeaua. La final, cu o lingura, formezi cercuri de marimea dorita pe o tava acoperita cu hartie de copt. Grosimea sa fie cam ca la un blat normal. Le pui la cea mai mica temperatura a cuptorului cu usa vag crapata pana se coc. Cam o ora or so. La final sunt crocante si usor crapate si moi cleioase inauntru.

Crema se face simplu. Bati (mixerul, nu tu) smantana de frisca cu zaharul si vanilia pana se intareste. O pazesti sa nu se taie. Smantana trebuie tinuta la rece o zi inainte. Apoi cu o lingura sau un tel incorporezi frisca in mascarponele scos din frigider si freca usor ca sa se inmoaie putin. Incorporezi tot si trebuie sa ai o crema fina pufoasa putin dulce, cu gust de lapte.

La final pui bezea, crema, fructe, putin sirop de dulceata (o lingurita) si tot asa pana termini straturile.

Sa va fie de bine!

Revin si cu cel de ciocolata cu portocale confiate ca miroase genial ;)))

Cuvantul meu

De cateva saptamani tot ma gandesc ce cuvant ar fi bun pentru anul care vine si, oricat de tare ma sperie, e unul care imi vine in minte si suflet recurent…eliberare. A fost un an greu, un an in care nu a fost nimic mai greu decat sa imi respect promisiunea si sa ma mentin in prezent si sa simt. Nu mai e o surpriza pentru nimeni ca mi-a fost teama, ca am facut proiectii, ca am fugit, pe rand, in trecut si in viitor, ca m-am intrebat si am cautat si uneori m-am ascuns cu buna stiinta de mine si de sentimentele mele…m-am temut pentru Ivan, mi s-a rupt inima pentru Sasha, am fost ingrozita de efectele asupra lui Sorin sau a mea si m-am temut pentru fiecare dintre noi. Am uitat sa traiesc si sa respir, sa simt si sa iubesc plin , totul din cauza fricii, de teama „ca daca”, am incercat sa ma protejez cum am putut si stiut mai bine…dar am invatat ca exista minuni si ca dincolo de ce se intampla in suflet, e viata si sunt momente minunate.

Nu stiu ce inseamna „eliberare”…horoscopul meu arata tragi-comic, premisele nu sunt roz, dar eu sper ca 2018 va veni cu liniste, cu incredere, cu bine, cu eliberarea de tot balastul care nu imi da voie sa fiu mama care vreau, nevasta care vreau, omul care sunt….eliberare de mine si fricile mele, de superstitii sau de spaime concrete….va fi anul in care ma voi elibera si ma voi impaca. Asa sa fie! La multi ani!

Craciunul meu

A fost un Craciun minunat. De vreo doi ani asa e…am senzatia ca timpul sta in loc si ca lucrurile se misca pe langa mine atat de incet incat apuc sa ma detasez, sa ne privesc ca intr-o fotografie si sa imi dau seama ca e perfect, ca nu as schimba nimic, ca am tot si asta ma inspaimanta groaznic. Invat sa ma bucur si incerc sa ma bucur fara frica de toate si tot, dar inca gasesc suficiente motive sa ma tem…nu e ca si cand lumea ar duce lipsa de rele sau rau. Dar in seara de Ajun si in ziua de Craciun a fost altfel…am reusit sa fiu zen (apropos de asta, m-am intalnit ieri cu un cersetor betib care s-a ridicat cand am trecut si m-a salutat inclinandu-se cu mainile impreunate „Namaste!”), am reusit sa ma bucur, sa nu ma mai gandesc, sa cred in miracole…e atat de ciudat, dar anul asta care trece si pe care l-am urat si hulit mi-a adus cateva minuni. Minuni, ca toate minunile, neasteptate si imbracate in intamplari nefericit-fericite, greseli intamplator-imbucuratoare, oameni care m-au invatat, oameni care m-au cautat, oameni care au incredere in mine. A dost anul in care am reusit sa fac un strop de bine, anul in care am reusit sa ma tin de promisiuni si anul in care am incercat sa nu ma mai cramponez, sa las cliseele din cap si sa ies putin din cubul meu, anul in care m-am deschis…

Inchei anul asta fara sa stiu daca voi plange dupa el sau ma voi bucura ca a trecut. E anul in care am trecut prin momente cumplite, dar anul care ne-a adus si liniste, vindecare, impacare. Inchei anul asta fara sa stiu exact cum sunt eu cu mine, dar am incredere ca tot ce mi se intampla acum e „raul cel mai mic” si ca va fi bine. Am plans, am avut momente in care am crezut ca frica o sa imi ia mintile si refuz sa imi pierd din nou credinta. Incep sa cred, in mod ciudat, ca pana si cele mai urate momente din trecut au fost lectii si cred ca datorita lor sunt si am ce am azi…totul. Stiu ca voi mai cadea, ca increderea mea nu va fi mereu cum trebuie sa fie, dar acum, de acest Craciun eu aleg sa cred si asta e tot ce conteaza!

Sa fim sanatosi si sa fim…Craciun fericit!

Egoistul altruist- eu sau cum sa faci cadouri frumoase

Imi place sa fac cadouri si imi place sa gasesc cadourile pe care oamenii sa le foloseasca/poarte cu drag. Cand inca mergeam la serviciu, adica eram tanara si fara obligatii (a se intelege copii), colegii ma puneau mereu sa cumpar eu cadourile pentru sarbatoriti. Iar satisfactia mea cea mai mare era sa nimeresc exact ce isi doreau sau macar ceva ce li se potrivea perfect. Mi se parea asa, aproape un test de evaluare psihologica (a talentelor mele si personalitatii lor) sa descopar ce pasiuni au, ce si-ar dori, ce nu isi cumpara singuri si le place mult, ce fel de cadouri le displac, ce as putea eu sa pun in punguta, cutiuta, hartia de ambalaj si sa ii bucure, sa ii faca sa simta ca sunt importanti si conteaza. Si imi iesea, si bucuria lor era fericirea mea. Iar cand imi ziceau ca am nimerit cadoul „perfect” eram mai bucuroasa ca sarbatoritul. Ok, ok, eram egoista si un pic egocentrica, stiu asta…. dar in perioada aceea am inteles niste principii esentiale pentru a face „cadoul” chiar si atunci cand bugetul e limitat si timpul redus si cadorisitul un ciudat. Iar regulile sunt simple si putine si nu tin deloc de filozofie, ci de atentie:

1. cadoul nu trebuie sa fie pe placul/gustul/im stilul tau, ci al sarbatoritului. Ce incerc sa zic este ca degeaba ii iei prietenei rochia aia scurta trasnet cu paiete care stii ca i-ar sta demential daca ea nu poarta nici rochii, nici paiete, nici scurt. Sau bezele (I looove bezele) amicei care nu mananca zahar. Sau pijamale iubitului care doarme in boxeri sau papusi nepoticai de 13 ani (care ar prefera rochia aia scurta) ….ma rog, ati prins ideea, conteaza deci placerile omului, nu ale tale. Daca ii place Star Wars, baga ceva legat de asta, daca e mai boem, ceva handmade sau de nisa (e plin netul), daca e bookworm, o carte clasica intr-o editie altfel sau ceva ce stii sigur ca nu a citit inca.

2. Scump nu inseamna neaparat misto, ieftin nu inseamna chiar orice. Ok, nu trebuie sa dai o avere pe cadou, dar un ruj frumos, un lac de unghii, un tricou, un accesoriu, o carte, o cana, o crema de corp sau maini, o caciula, sosete, un gem bun, o rama foto, un lego, o husa de telefon, o perna, o lenjerie de pat, un prosop pufos, turta dulce, decoratiuni de brad, un joc, o pusculita, un vin, un cadou hand-made, o revista, un pachet de cafea/ceai buna/bun, o agenda, un pix/stilou, o fotocarte…pot fi cumparate si cu mai putin de 50 de lei. Si, cred sincer, ca nu exista om care sa nu gaseasca lucrurile din lista asta ok, exceptand barbatii care nu folosesc ruj, dar ei sunt alta categorie :)))). Bine, gluma, gluma, dar sunt sute de lucruri care fac placere, nu aglomereaza casa inutil si pe care prietenul, fratele, sora, nepoata se vor bucura sa le aiba. Nu ii lua sapun sau gel de dus, parfum, lenjerie intima, decoratiuni pentru casa, fond de ten, creme si tratamente de fata, abonamente sau sedinte de masaj/spa/fitness, incaltaminte, decat daca stii exact ce vrea si foloseste si esti suficient de apropiat cat sa nu se simta jignit, sa nimeresti masura/culoarea, sa fii sigur ca nu faci omul sa se simta gras, imputit, neingrijit, etc….

3. Cadourile scumpe nu trebuie sa oblige pe celalalt in niciun fel. Adica daca tu te hotarasti sa iti rupi bugetul in doua pentru sot, copil, frate, nepot, nu te uita urat daca „victima” nu cheltuieste la fel pentru cadoul tau. Ce cadou cumperi si cat dai pe el este strict o optiune personala, iar gandul bun, interesul de a alege ceva potrivit, conteaza mai mult decat suma cheltuita.

4. Nu toata lumea trebuie sa primeasca daruri. Ok, bun, eu personal mi-as dori sa cadorisesc pe toti cei pe care ii iubesc…dar cum asta nu este fezabil, ramai la traditionala cutie de bomboane sau cozonac in cazul celor cu care te vezi rar spre deloc sau in cazul celor cu care nu te intalnesti in ziua de Craciun sau in perioada Sarbatorilor.

5. Ca reguli minore: nu iti face asteptari in privinta cadourilor, nu te bosumfla daca altii nu sunt priceputi ca tine (si aici conteaza gestul), nu face lucrurile „din obligatie”, nu da cadourile „mai departe” (decat daca sunt bomboane si tu esti diabetic), nu lua ceva pe fuga „sa fie”, incearca sa le impachetezi frumos, sa personalizezi ambalajul, daca se poate pune si o felicitare mica sau scrie trei cuvinte pe hartia in care il imbraci….

Cam atat si sa aveti sarbatori frumoase!

Traditionala smiorcaiala de sarbatori

Luna asta e mereu un carusel emotional pentru mine. Poate pentru ca se face bilantul, poate pentru ca se fac planuri, se stabilesc obiective, se spun visuri. Poate pentru ca e luna in care s-a nascut mama, poate pentru ca e cea in care a murit tata… in fiecare an e ca un examen pe care imi e teama ca daca nu il trec, nu o sa reusesc nici anul care vine sa fiu bine. Iau prea in serios proba „1 ianuarie” si ma ambitionez sa cred ca daca e bine, sigur e o intamplare, daca e rau, asa o sa fie…sau nu asta era?!

Nu reusesc sa imi fiu prietena nici in a 12 a luna, asta e cert. Ma straduiesc sa ii fac pe altii fericiti ca sa imi rascumpar greselile doar de mine stiute, ma fac luntre si punte ca totul sa fie perfect, doar-doar s-o convinge si viata ca trebuie sa fie ca in peliculele de Craciun, dar stau prost cu credinta. Anul asta voiam sa tin post, dar mi-am dat seama ce forma fara fond sunt de fapt…cum incerc sa inlocuiesc credinta profunda cu ritualul. Dar oare unde sa o gasesc pe ea, pe speranta, pe incredere, pe iubire…in mine e cert ca e bine ingropata. Sunt de un prozaism feroce si nici piata de Craciun din Viena, nici ingerasii grasi din Linz, nici „ingerul” copilului meu tot de acolo, nu reusesc sa ma extraga din cofa aia de melancolie frustrata si frustranta. Vorbesc in dodii, cand de fapt e simplu si e redundant, mi-e frica nu de un an mai rau, ci de unul bun in care eu sa ma simt la fel de rau.

Christmasing pe aici

Am cam terminat cumparaturile de Craciun, am bifat si vestitele piete din Viena, si pe aia din Linz, pe asta locala nu inca, si la cum isi trage iar Sasha nasul, ma tem ca bifam o a doua viroza inaintea pietei…nah, asta e, nu e ca si cand poti sa te feresti. Eu nu sunt chiar in forma de sarbatori, nici nu stiu de ce, am o stare odioasa despre care nici chef sa vorbesc nu am. Nu stiu daca, de fapt, e tot cumulul de evenimente nasoale sau faptul ca se implinesc niste ani de cand a murit tata, hormonii sau pur si simplu mintea mea defecta. Nu stiu daca nu e cumva frica si dezamagirea ca mai trebuie sa treaca doi ani ca sa fim siguri ca Ivan e ok si asa va ramane. Sigur ca la control am primit vesti bune, ca doctorul era multumit de evolutie si ca ne asteptam la inca un control, dar cumva, in capul meu chinuit de frici si indoieli nu vad confirmarile, vad doar riscul ca lucrurile sa nu fie cum trebuie inca un an sau doi. Si am obosit! Am obosit de mine, am obosit de mintea mea, am obosit sa ma lupt cu frica.

Uneori stau si ma intreb cum as putea sa redevin eu…am senzatia ca de cativa ani imi e din ce in ce mai greu sa cred. Nu e ceva ce spui cu usurinta, mai ales in apropierea unei sarbatori mari, dar uneori am impresia ca mi-a disparut exact prifunzimea increderii in bine. Sunt minunata la teorie, dedicata in practica la nevoie, dar inauntrul meu imi pierd reperul ala care in trecut ma facea sa ma ridic usor peste orice. Nu vreau sa fiu patetica, simt ca ma mint singura cand ma declar crestina, si nu pentru ca nu cred ca exista, ci pentru ca nu mai reusesc sa inteleg ratiunile divine. Si chiar incerc sa o fac, dar e greu, si cum cinica nu pot fi, naiva nu mai sunt, incerc sa inteleg si nu pot. Lucrez la asta. Si la impachetat cadouri 🙂

Inca un pas spre victorie

Ne-am intors de la Viena si Linz si, ca sa il citez pe doctorul Oswald, putem sa incepem sa „uitam” ca avem un copil cu probleme renale. Sigur ca mai sunt niste hopuri de trecut. Urmatorul in august-septembrie, la un an de la operatie, al doilea, la doi ani de la operatie. Atunci o sa facem o noua scintigrafie si atunci o sa fim siguri ca operatia a reusit si ca suntem bine, avem un copil sanatos care poate face sport, poate duce o viata perfect normala, dar trebuie sa bea lichide si sa nu fumeze :)))….am ras destul de mult cand ne-a zis doctorul asta, mai ales ca Sorin e un impatimit. Oricum ar fi, suntem ok, ne place doctorul nostru, iar el ne-a declarat pentru a nustiucata oara ca il place pe Ivan. Nu stiu cat il place Ivan pe el, desi ii cam datoreaza binele :)))

Altfel zis, doi ani la rand facem „vacante” in Austria vrem nu vrem, si nu as putea sa zic ca nu imi place. De fapt, cred ca nu as fi fost sigura ca plec din tara daca nu era turismul asta medical. Acum, ajung la un subiect fierbinte tare. Noi am mers in Austria pe cont propriu, sponsorizati de fundatie si de prieteni, dar am platit tot. Copilul meu a avut megaureter, obstructie si valva ureterala posterioara. Am spus si o repet, diagnosticul pus in tara a fost altul, daca era operat si se facea doar reducerea de ureter si reimplantarea, probabil ajungeam iar la operatie. Vina este, cred eu, atat a medicului care a facut cistografia si nu a vazut semnele evidente de valva ueterala, cat si a chirurgului care nu numai ca nu a banuit ca ar putea fi, dar nici nu a avut buna intentie de a ne trimite la un specialist, pe un subiect care il dapasea. Nefrologul care ne-a vazut a fost putin mai aproape de adevar, dar nici el nu a intuit lucruri care tin de „urologie pediatrica”, nu de nefrologie. Cu toate acestea, daca nu reuseam sa gasim banii necesari, deloc putini (14.000 de euro numai operatia), copilul nostru ar fi fost operat gresit, am fi suferit ani la randul alaturi de el, functia lui renala s-ar fi degradat in continuare, iar statul roman ar fi refuzat sa ne trimita afara cu formularul 112, pentru ca niciun medic roman, nefrolog sau chirurg pediatric, nu ar fi avut demnitatea sa accepte ca sunt cazuri care il depasesc si care au nevoie de medici care nu sunt, deocamdata, in tara. Ma doare sufletul pentru sutele de copii si de parinti care trebuie sa suporte mizeriile unui sistem care functioneaza, ca un pantofar de cartier, pe modelul peticim cum putem si daca nu tine….ghinion!

Eu stiu ca sunt atat de multe lucruri care nu merg la noi, incat problema asta pare insignifianta, dar nu ar fi rau daca am putea sa facem ceva sa schimbam ce se intampla cu sistemul nostru medical. Si am putea incepe cu criteriile acordarii nenorocitului astuia de formular.

Vine, vine, dar cand vine?

Eu il astept, in fiecare an il astept, il astept si inca am emotii cand trec pe langa ghete. Uneori ma astept sa gasesc acolo ceva neasteptat, ceva lasat de adevaratul, ceva care sa ma faca sa cred ca magia nu e doar in suflet, ca praful de stele exista, ca renii si saniile zburatoare sunt posibile, ca exista minunatiile alea care ne fac copilaria cea mai frumoasa perioada a vietii. Si uneori cred atat de tare incat tresar si mi se pare ca ar fi ceva acolo. Ceva fabulos si nesperat, ca e o poarta spre o alta lume, una unde totul este posibil, unde binele e palpabil, unde problemele nu sunt bolile si rautatea, acolo unde poti sa traversezi tari si lumi in cateva ore si sa aduci fericire pura. Fabulos si nesperat este in fiecare an faptul ca eu continuu sa cred, continuu sa sper, continuu sa privesc ghetele cu emotie.

Anul asta nu mai trec doar eu cu emotie pe langa ghete, mai verifica cineva din jumatate in jumatate de minut daca „a venit”…

Va urma…..

Later edit:

– Sasha a intrebat continuu „cand vine”. Pe la 9.58, cand s-a lamurit ca nu a venit imca a decis solemn si plin de incredere:

– O sa vina la ora 22.

– Esti sigur?

– Da, vine la 22, sigur!

Si a avut dreptate. A venit. Nu inainte ca Sasha sa isi faca ghetele. Din exces de zel sa le faca si pe ale lui Sorin. A se intelege ca l-am oprit la timp, se pregateasa manjeasca ghetele maron cu crema neagra. Ivan s-a prins si el ca e rost de castig, a luat peria de par si a inceput sa frece pantofii. Am reusit sa fac aceste poze destul de putin expresive

Apoi a venit Mosul. Sasha a descoperit asta in timp ce mergea sa duca masca de aerosoli in chiuveta. Ne-am dat seama ca se intampla ceva dupa linistea suspecta din hol si pentru ca Sasha nu mai venea inapoi. Dupa ce a contemplat asta

Sasha a intrebat:

– Dar de ce Mosul lasa un maldar de jucarii?

Ivan nu se mai lasa dus, Sasha si-a luat cadoul si se chinuia sa il duca in sufragerie:

– E greu, sunt mic, ajutati-ma sa il duc…..e greu, ajutati-ma!

A reusit singur pana la urma pentru ca avea determinare. Asa e in viata, cand iti doresti ceva cu adevarat :))))

Noua Mosul ne-a adus mult mult ras, putini nervi (deh, orice prilej e bun pentru batai intre frati, refuzul somnului samd), dar si chef de joaca.

Sasha a adormit dupa 12, deh, Mosul a adus si dulciuri, si desi a mancat doar putin, a fost de ajuns. S-a trezit pe la 7, la 8 urla deja din sufragerie sa ne trezim sa ii facem pista pentru tren. Ocazie cu care trebuie sa va zic ca jucariile de la Lidl sunt minunate. Nu fac reclama, sunt atat de neinsemnata in aceasta lume virtuala incat nu primesc bani pentru nimic, d’apoi pentru jucarii si alte minuni, dar nici nu imi pasa…nu cred ca as scrie vreodata ceva ce nu cred. Deci, revenind, jucariile de la Lidl sunt minunate, un fel de Wonderland personal, cu lemn si culori frumoase, cu figurine ca in jocurile si visurile copilariei. Cand am fost sa aleg pentru Mos, m-am simtit ca Alice, fara partea intunecata a povestii. Nu, serios acum, minunat! Iar preturile sunt geniale, chiar sunt foarte ok pentru calitatea lor. Noi am dat pe minunatia de pista de tren 99 de lei, pe Calendarul lui Ivan 49 si pe avionul pe care il va aduce Mos Craciun lui Ivan la fel. Sasha vrea un tren de la Lego Duplo care costa, si nu exagerez, de 10 ori mai mult.

Acum se joaca, se bat, mananca turta dulce, se incaiera, mai construieste Sasha, Ivan mai darama, Sasha ia toate jucariile, Ivan fuge cu cate o bucata de pista, face firimituri de turta e jos si eu beau cafea cu o migrena de nesomn in timp ce il boscorodesc pe Munteanu care inca sforaie. Dar e o zi buna, sa fim sanatosi!

Inca o viroza banala

Creierul meu e in staza de cateva zile. Pe modelul „de ce ti-e frica, nu scapi” si in ciuda faptului ca am evitat cu incapatanare toate locurile aglomerate si potential aducatoare de viroze, astia doi s-au imbolnavit urat de tot. Primele 4 zile au fost cu febra si raguseala, de vreo doua tuse si tuse si tuse. Cu Ivan am ajuns si la urgente ca, din cauza laringitei, a facut insuficienta respiratorie. Cu Sasha stam si ne luptam cu tusea care nu cedeaza nici la siropuri, nici la aerosoli cu ventolin, nici la rugaminti si rugaciuni…

Ma doare capul de griji, tensiune si nesomn. Gandul ca de azi in 5 zile o sa fiu in Viena nu ma bucura, ma sperie ingrozitor. Nu am chef de nimic! Nu sunt nici o mama moderna, nici echilibrata, nici atotstiutoare. Am in cap teoria si o derulez ca pe o mantra: fiecare raceala adauga o caramida la constructia imunitatii, va fi bine, febra e semnul ca organismul lupta, tusea e inofensiva atata timp cat nu are semne de patologie, bla bla bla bla….sa o ia dracul de teorie. Cand vezi copiii blegi, cu cearcane cat fata, fara chef de joaca, sufocati de tuse sau tusind pana vomita si putina mancare de la pranz, cand ii vezi toptiti si plangand ca nu mai suporta starea de rau si tu trebuie sa fii calma si sa le spui ca va fi bine, ca o sa treaca si ca, oricat ai vrea, nu poti sa ii ajuti mai mult decat o faci deja, atunci teoria aia nici nu mai conteaza.

Ma doare capul desi am luat deja 3 pastile, ma chinui sa ma imbarbatez cu gandul ca maine vine Mosul si va fi veselie, chiar si asa, cu tuse si muci. Dar tot mi se rupe inima, tot imi vine sa plang amar cand aud „nu msi vreau sa fie tuse si raceala”, cand ma intreaba cu ochii tristi „de ce m-am imbolnavit” si cand plange de neputinta. Si as vrea sa fiu puternica pentru ei, sa fiu mama care le da echilibru si curaj si nu se teme de nimic. Dar nu sunt si fiecare viroza nenorocita imi aduce aminte de asta.