Despre noi

Si acum cand ma gandesc, mi se strange injma si imi dau lacrimile. Imi amintesc perfect Craciunul ala cand eram suficient de mare si am insistat ca vreau brad frumos, cand am mers amandoua sa ne uitam si ne luptam pentru unul cu femei si barbati, cam toti in cuplu…noi eram doar noi, o femeie si o copila, singure. Am reusit sa il luam, sa il caram asa mare cum era, sa il facem frumos. Sora-mea se ocupa pe atunci cu impodobitul, eu nu prea stiam cum sta treaba cu simetria, dar o ajutam. Imi placea. Dar imi aduc aminte si cat de greu sufla ea cand il cara, singura, pana sus la 3. Cum ne chinuiam sa il cioplim, cu bunica speriata „sa nu se taie”. Imi aduc aminte bucuria, dar si tristetea, singuratatea.

Si sunt momente acum cand eu nu mai pot, cand ma simt singura, cand fac singura lucruri care ar trebui facute in doi, cand ma zbat si ma agit din cauza si pentru ei, dar eu stiu mereu ca asta e alegerea mea. Ca nu trebuie decat putina rabdare sau un telefon sau un mesaj si acolo e cineva, ca singuratatea mea este doar de conjunctura. Ea nu putea alege atunci, la ea era doar singuratate si eu simteam si nu pot sa uit. O simt si acum in momentele mele de deznadejde, atunci stiu ca undeva candva mi-am dorit un tata mai mult pentru ea, decat pentru mine. Nu stiam, nu stiu nici acum daca ar fi putut cineva vindeca zgarieturile lasate pe sufletul meu de el, dar ea ar fi trebuit sa aiba o sansa. As fi vrut sa stie ce inseamna sa nu duci singura greul, sa ai mai mult si mai bine decat a avut parte. Dar nu a fost asa, iar eu acum ii inteleg durerea, ii inteleg angoasele si panica pe care o uram, anxietatea si fricile pe care mi le-a dat si mie cumva.

Acum stiu ca desi nu mi se parea, ea a fost puternica, eu nu cred ca vreau sa stiu daca sunt sau sa fiu.

Reclame

It’s a keeper

Hai ca am tot facut aici pe atotstiutoarea in materie de copii, o sa fac si pe aia in materie de „dad material”, ca deh, am avut un tata doar cu numele, dar deocamdata copiii au parte de unul ok (inca nu am ajuns la criza de 40 de ani sau la „terrible 50’s), asa ca….de ce nu:

1. autoironia. E sfanta pentru orice barbat bun de luat. Se crede important, semizeu si sufera de sine…mwelll, e drept ca ar fi un spectacol cand il umple plodul de caca pe camasa sau il uda feciorul drept pe obrajorii atent rasi, dar nu…lasati, nu merita efortul pentru o distractie atat de scurta.

2. stima de sine. Aici e cu schepsis treaba, ca nici prea-prea nu e bine, nici foarte-foarte nu e tocmai ok. Adica daca e low, e nasol, te deprima, te destabilizeaza, e usor de momit/amagit in momente nepotrivire de persoane nepotrivite. Daca e prea sus, nimic din ce faci nu e bine, te destabilizeaza, te deprima, iar cand hormonata si nedormita o sa ii zici ca e un cretin, o sa te creada o dezaxata care nu merita bagata in seama. Deci aici vom merge pe calea moderatiei. Clar? Clar!

3. Bunul simt. Da, adica sa nu jigneasca, sa nu injure ca un birjar (daca tot o face, macar sa fie creativ, sa nu se repete, sa dovedeasca un vocabular bogat) si sa stie reguli de comportament social gen: plateste (sau macar se ofera sa o faca in ciuda protestelor tale feministe) la restaurant/cafenea/whatever, stie cand sa tina usa, in ce locuri intra el primul si in care intri tu prima (nu va ganditi la tampenii), iti deschide usa la masina, nimicuri de-astea care arata respectul, atentia, grija, si nu, nu sunt fitze de domnisoara. Daca i se pare ca astea il injosesc, e un dobitoc sau un needucat, ceea ce pe termen lung, e nasol. Nu vreti un copil sa semene cu el, poate doar daca arata ca Brad Pitt in tinerete…zic si io!

4. Grija de sine. Asta trebuie sa fie ca si stima, nici prea-prea…..stiti continuarea. Adica, nu ma intelegeti gresit, musai trebuie sa fie spalat, parfumat, unghii taiate, curate, ras pe unde e cazul (as lasa totusi barba aia in pace, nah, fetisurile), dar astea sunt chestii care tin de igirna si de gustul fiecareia…dar cand pomezile din baie le depasesc pe ale tale, unghiile lucesc a lac/manichiura, isi albeste dintii cu religiozitate si nu renunta la ora de fitness nici macar pentru…tine….e nasol, e fugi, te rog, mancand pamantul (presupunand ca nu e gay, caz in care….nu inteleg de ce e considerat „dad material”, dar e posibil sa fiu limitata)…pe bune, cu un asa Adonis ramai singura cu cearcane si copilul mic in brate mai repede decat ti se pare acum imposibil.

5. Mama soacra. Stiti ca se spune, pe buna dreptate, ca asa cum e cu ma-sa (cu tot respectul, doamna!), asa va fi cu tine. E clingy cu ea, va fi la fel cu tine. Crede ca ma-sa e o „hartless bitch”, asa va crede si despre tine, doar nu crezi ca te-a ales pentru sanii fermi si ochii galesi….neah! Freud stia ce stie si, in general, alegem parteneri care ne amintesc (prin fizic sau atitudine) de fiintele primordiale ale vietii noastre…maimute, ce vrei!? Deci daca o respecta, e de treaba cu ea, dar nu o suna cand isi ia sosete, e perfect…you go girl!

6. Jason Momoa. Ok, bine, bine, poate fi si altul, chiar si Blake Sheldon (daca ati votat pentru People)….dar omul tau trebuie sa fie capabil sa priveasca linistit, cu un pic de umor si multa detasare cum te uiti gales (a se observa si saliva din coltul gurii. Aia care nu este de la floricele, sa ne intelegem) in timp ce il privest iesind/ intrand din/in apa in Justice League. Desigur, filmul (desi slabutz), ar putea sa ii placa si lui, ca nici Gal Gadot nu e rea, deci e valabil si pentru tine…nu ii da o smetie peste ochi…enjoy! Sau poate iti place baiatul ala cu fatza conformista care este Superman, oricum ar fi…e de bine, mergeti la film si evaluati personajul. De langa, nu de pe ecran ;)))))

Acestea fiind zise, inchei ducandu-ma la sala, ca eu am fost cu my keeper la film si, dupa ce am vazut anazoanele, simt nevoia.

Acest material este un pamflet inspirat de discutiile mele cu prietena mea desteapta si frumoasa, stie ea care este (hint, hint, asa sunt toate ;)))) ).

Unul sau doi sau amandoi

Am mai bine de un an si jumatate de cand sunt mama de doi golani si ma simt in stare sa dau verdicte si sfaturi…nu de parenting, aici sunt praf, ci de ce ar trebui sa va asteptati si cand sa faceti al doilea copil (v-am surprins, ha?!).

In primul rand, daca nu aveti nervii tari, stati, stati pana va dispare cheful sau, treaca de la mine, pana cand primul copil ajunge la o varsta la care sa nu va mai solicite acut atentia. Ideal ar fi in adolescenta lui, cand urla oricum sa dispari din viata si camera. Sau poate cand pleaca la facultate. Sau cand are copiii lui, hai ca e amuzant. Desi atunci va trebui sa va faceti datoria de bunici si sa prestati din nou, deci nu e afacere. Deci sa zicem, atunci, macar cand primul are vreo 8 ani.

Acum, daca vreti, ca noi, copii apropiati la varsta, care sa se joace impreuna si sa creasca frumos amandoi (blablablabla)….visati in continuare. Dar nu mai mult de un an, calculand noua luni de sarcina plus vreo 2-3 dupa ce vine bebe. Apoi, treptat, veti auzi „nu il vreau”, „arunca-l la gunoi” si altele asemenea. Da, stiu, nu toti copiii sunt la fel, si ai vostri nu o sa fie sigur (deh, ai vostri, deci speciali, cu stea in frunte), dar daca sunt. In plus, serios acum, de ce face lumea copii daca e asa nasol…mmmmmmpentru ca uita si pentru ca micii teroristi sunt minunati in felul lor, de-aia. Iar eu nu scriu ce scriu ca sa sperii (dar, vai, ce imi place), ci pentru ca eu cred ca trebuie sa avem cu totii asteptari realiste. Da, domn’le, e minunat, dar e greu ca dracul, si oricum ai lua lucrurile, tot greu ca dracul ramane. Daca nu ai ajutor permanent (si noaptea!!!!!) e si mai greu, daca ai, e greu dar macar nu mori de epuizare si mai ai timp sa mergi la sala sau sa faci o baie cu spuma ocazional (sau ce naiba iti place!!!).

Nu va asteptati sa ii iubiti la fel si sa aveti relatii si trairi identice…e pur si simplu utopic. Nu va ganditi nici ca asa cum il iubiti pe primul nu o sa mai iubiti pe nimeni sau ca o sa il iubiti pe ala mai mic, ca e mai mic. Neaaaah…o sa ii iubiti la fel de mult, dar cu totul altfel, o sa aveti legaturi cu totul diferite, dar la fel de profunde, o sa va legati de ei in feluri distincte, dar unice si minunate, o sa descoperiti lucruri noi despre voi insiva cu fiecare dintre ei, iar relatia dintre copii va va imbogati inima. Dar conflictele cu si intre ei, doamne, conflictele o sa va secatuiasca de viata. Cand o sa ragusiti urland „lasa-l”, ” jucati-va frumos”, „nu va bateti”, „nu il impinge”, „nu il musca”, „nu ii strica jocul”, o sa va spuneti soptit in gand „de ce kkt nu oi fi asteptat inca 5 ani sau 10”. Da, stiu, sunt redundanta, dar trebuie sa cream asteptari realiste, iar realitatea e ca oricate carti de parenting citesti, oricat de corect incerci sa fii, oricat il pregatesti pe cel mare si il antrenezi pe cel mic, e in firea lucrurilor ca ei sa intre in conflict pentru resurse (a se intelege iubire, jucarii, atentie, mancare) si oricat de echilibrata e balanta, tot felia celuilalt e mai mare, buna, interesanta, iar tu o sa clachezi. Poate nu azi, poate nu maine, dar o sa o faci…iti promit! Asta daca nu cumva ai ajutor permanent (da, chiar si noaptea!!!), caz in care te urasc sincer, oricine ai fi

Acestea fiind zise si pentru ca ajutorul meu ocazional dezmiarda odraslele, ma duc sa fac baia aia cu spuma!

Motivationala de weekend

M-am uitat astazi la un film pentru a 10 oara (e o cifra aleatorie, dar nu m-ar mira sa fie adevarata). Nu e genul de film „A clase” cu actori celebri si review-uri de 9 pe imdb, e mai degraba un film de duminica, usurel si motivational. „Finding Gracie” se numeste si este despre o adolescenta din anii 70 care se chinuie sa intre intr-o echipa de fotbal masculin, dupa ce fratele ei, un fel de as al echipei, moare intr-un accident. Evident ca are happy end, desi evident ca parcursul este nedrept de greu. Insa dincolo de povestea feminista si de cliseele genului, mie ceva-ceva mi-a ramas acolo adanc in inima…cateva concluzii, cateva intrebari. Dupa cum urmeaza:

– orice drum e greu, orice lucru, chiar si ala „pentru care esti nascut” cere efort, perseverenta, sacrificiu. Nimic nu iti vine ca un cadou de Craciun (pana si ala e platit cu munca, zbaterea, efortul altora)…deci, si aici e mesaj catre mine si cine s-o mai simti cu musca pe caciula, misca fundul ala odata!!!! Pentru unii e mai usor, pentru unii e mai greu. Uneori sunt de vina demonii interiori, alteori societatea si ideile ei preconcepute, alteori oamenii din jur…ideea e ca daca iti doresti ceva, nu lasi pe nimeni sa te dea inapoi. Altfel vinovatul nu e in exterior, esti tu…da, e frustrant ca dracu’, dar e adevarat!

– oamenii nu pot fi schimbati din exterior, dar tu, pe tine, te poti modela pe ici, pe colo (nu, nu ma refer la botox si silicoane). Poti fi cea mai buna versiune a ta (ce cliseu de rahat, nu?! Dar nu degeaba o scrie toata lumea), iar cea mai buna versiune nu este cea pe care o vrea mama, sotul, copilul, ci acel tu care te face sa te simti impacat cu sine. Nu poti fi pe placul tuturor si nu poti fi perfect, dar atata timp cat asta nu omoara pe nimeni si nici pe tine, e ok. Daca unii vor pleca, vor veni sigur altii care merita sa iti fie aproape (iar pe asta am trait-o in repetate randuri pe pielea mea, pe bune).

– atunci cand iti vine sa renunti, atunci cand ai senzatia ca nimic nu are rost, esti mai aproape decat crezi de momentul ala pe care il astepti de mult. Asta nu are argumente logice (sau nu le stiu eu), dar asa e in filme si am vazut eu ca si in viata de zi cu zi, deci un motiv o fi…sa zicem ca e „legea compensatiei”. Ah, sa nu ne amagim cu gandul ca nu o sa mai dam cu capul de prag, dar macar invatam sa ne ridicam mai repede…este si asta un exercitiu bun pentru gluteu si minte ;)))) si deci un castig. Si, in final, si impacarea dintre creier si inima este ceva bun.

Lasand la o parte motivationalele de weekend (cum frumos le-am numit in titlu) si pentru ca, probabil, scriu acelasi lucru scris de altii sub forme aproape plagiate, o sa trec la rubrica de dileme si intrebari.

Imi plac filmele americane feministe si imi plac si alea despre sexism si rasism si oameni care schimba lumea, dar nu pot sa nu vad si partea intunecata a curentelor astora, extremismul de stanga, daca vreti. Iar partea asta ma sperie cand ma uit in jur. Imi place feminismul, dar mi se pare inspaimantator ca un barbat nu mai poate face un compliment decent fara ca o suta de muieri frustrate (am vazut si in viata de zi cu zi, si in lumea virtuala) sa o considere ofensa sexuala. Ma sperie ca totul se reduce la un raport nesanatos, o lupta surda si urata, intre femei si barbati, o lupta din care toti pierdem. Am baieti si ma ingrozeste faptul ca, daca ii va da o floare unei fete, aia ar putea crede ca o hartuieste, ca daca ii zice ca e frumoasa si incearca sa o ia de mana, e abuz, ca daca ii scrie o scrisoare, e un obsedat si un pradator, ca daca ii zambeste si o invita la o cafea, e un ciudat si un dobitoc…nu, asta nu are cum sa fie bine, si nu pot sa vad cum, din dorinta de a egaliza, ajungem sa dezechilibram ce functiona bine.

Si ma mai gandesc la povestile astea de abuz din ultima vreme. Am spus atunci ca #metoo pentru ca asa este si pentru ca societatea e nedreapra cu femeile (dar nu ar trebui sa devina cu barbatii, ci scopul e echitatea), dar de la asta pana la oameni pusi la stalpul infamiei pentru ca o duduie sau un nene a stat (ca s-a simtit fortat de imprejurari, ca voia un rol, ca era prea beat) si apoi i-a parut rau, iar acum infiereaza pentru ca femei sau barbati cu adevarat puternici si demni au avut curajul sa denunte gesturi nelalocul lor sau fapte reprobabile, sa isi asume consecinte, sa nu se teama ca nu o sa li se mai vada talentul din cauza scandalului, mi se pare la fel de mizerabil ca abuzul in sine. Stiu insa, si imi asum, ca la fel ca in cazul oricarui subiect discutabil, lucrurile nu pot fi judecate global, ci in functie de particularitatile fiecarui caz. Si nu trebuie sa o fac eu.

Azi:

Am urlat ca nebuna la Ivan care mananca varul de pe pereti si plastilina lipita de frate-su, la care eu nu ajung sa o scot…prin urmare il vanez sa ii scot din gura pietricele de tencuiala si bucatele de plastilina galbena.

…….

M-am certat cu Sasha la Mega pentru ca l-am rugat sa isi puna geaca in timp ce pun produsele in sacosa, iar el a inceput:

– Nu pot!

– Ba poti, incearca! Esti baietel mare.

– Nuuuuu poooooot! Ce sa fac daca nu m-a invatat nimeeeeeni! Eu nu sunt inalt sa stiu, sunt miiiiic! Am doar patru aaaaani!

– Sasha, potoleste-te si tine geaca macar.

– Nu poooot, nu stiiiiiu, sunt miiiiiic!

……

M-am certat cu Sasha la legume si fructe pentru ca urla sa nu iau struguri doar pentru Lili, sa ii iau si luuuuuuui! In plus:

– Ce e aglomeratia asta aici. Nu mai intrati, nu mai e loc! (Asta in timp ce bloca usa magazinului sa nu intre oameni)

…….

M-am certat cu Sasha la plafar. Voia musai un baton, desi ii spusesem clar ca nu ii cumpar nimic pentru ca nu asculta si ca daca ii cumpar mananca dupa masa. El:

– Dar de ce nu vrei sa imi dai sa manaaaaanc, de ceeeeee?!

– Sasha, iti dau dupa masa!

– Dar eu vreau sa manaaaaanc! De ce nu imi daaaaai?!

Noroc ca ne cunoaste vanzatoarea, altfel paream o mama denaturata.

…….

M-am certat cu amandoi ca nu vor sa doarma. Nu dorm nici acum, dupa 2 ore.

……

M-am certat cu Sasha care vrea sa stea toata ziua la televizor.

…..

Ma cert cu Ivan care cere apa si apoi uda mobila si parchetul. Sau, in cel mai bun caz, pe el insusi.

…….

M-am certat cu una pe facebook…..

It’s a good day, sau cum?!

O seara normala, la cumparaturi

O excursie la Lidl este mereu ceva epic. Astazi am decis sa mergem scurt, seara, pentru cumparaturi rapide. Seara, copiii nedormiti si oameni care nu isi vad de treaba = combinatia perfecta pentru spectacol de circ cu animale salbatice. Totul a mers lin, suav, pana cand copilul mare a inceput sa urle in stilul care il carcterizeaza pentru ca Sorin nu l-a dus la geluri de dus:

– Dar de ceeeeeeee, dar eu nu vreau la case, de ce au venit oamenii astia aici? Sa nu mai veniti la Lidl! Sa nu mai veniti niciodata! Plecati! Plecati, oameni!

In tot acest timp noi ne chinuiam sa calmam fiara. Fiara:

– Dar eu vreau sa vad cioburi, imi plac cioburile, vreau sa sparg sticlele alea cu cosul (asta pentru ca nu era lasat liber sa impinga singur cosul cu care lovise deja cateva rafturi). Vreau la geluri de dus, de ce nu mergem la geluri de dus?!

In timpul acesta noi ne chinuiam sa calmam fiara:

– Vreau jucarie, vreau shopings, vreau omulet, vreau rulada asta cu ciocolata, de ce nu imi iei jucarie? Promit ca daca imi iei sunt cuminte si nu mai cer nimic. (Darama un raft cu leduri). De ce nu imi ieeeeei?!

Si noi continuam sa mimam calmul si sa incercam sa imblanzim fiara ramanand fermi (stiti mizeria aia de teorie conform careia nu cedezi oricat urla si se zbate).

Siiiiii….ca si cand nu era suficient ca Sasha facea ca toate visele urate si ii condamna la o viata trista fara copii pe toti cei prezenti care nu avusesera ghinionul sa ii aiba pe ai lor inca, o homelessa alcoolica si usor retardata incepe:

– Asta (pentru ca daca are par lung si pantaloni oranj e fata clar) e ca fii-mea! O sa ajunga sa va bata! Bateti-o acum, nu o lasati, ca altfel va bate de va nenoroceste. Mie asa mi-a facut. Vai de capul meu! …..(and going and going and going)

Deja pantalonii lui Sasha mi se pareau visinii. Nu mai eram doar noi si restul lumii, se trezise si clovnul regal, nebunul satului sau cum vreti sa ii ziceti, sa ne tina isonul. Bai, si am stat asa, la coada, pret de cateva persoane, cu mamaie si berea ei la pet care ne propovaduia un viitor in sange daca nu il batem acum mar pe Sasha, cu Sasha care urla din varii motive si uneori intreba cat sa se auda pana in fund, la taxatoare:

– De ce vorbeste cu noi doamna aia, de ce nu tace? ….si cand credeam ca, in sfarsit, suntem pe calea cea buna….dar de ce nu pot sa platesc eeeeeu cu caaaarduuuuuul!

Iar Ivan a inceput si el, ca fara ison, viata e grea si pustie si fratele la nevoie se cunoaste, sangele apa nu se face si ce naiba mai era, ca eu drept nu mai judecam, asa ca i-am imbracat cu ultimele puteri si am iesit sa urle si in parcare, si in masina, sa nu fim egoisti, sa dam la toata lumea.

Inca nu stiu daca privirile celor din jur erau de ura sau de mila, dar nici nu cred ca vreau sa aflu. Asta ca tot ma laudam ca fac lucruri bune, sunt sigura ca 99% din cei prezenti m-ar contrazice pasional. Restul de 1% fiind noi, dar nici noi prea convinsi.

Mda, asta a fost seara noastra. Voi va simtiti bine in rest?

Ce cred eu ca facem bine

Acum ca e aproape decembrie si m-a apucat cheful de facut curatenie si decorat casa, ma apuca evident si anxietatea cand ma gandesc cate vreau sa fac si nu o sa apuc, si nu am chef, energie, mood…daaaaaar, pentru ca e si perioada recenziilor si pentru ca eu sunt in cautarea unui cuvant pentru anul viitor, m-am pus pe observat si auto-observat. Si printre cele o mie de „asa nu”-uri pe care le vad zi de zi la mine, sunt vreo doua-trei chestii de care sunt mandra. Si o sa le scriu aici, sa nu le uit.

1. Incerc sa ii cresc pe Sasha si Ivan liberi, iar prin asta nu inteleg sa nu spun „nu” sau sa nu explic de ce cred eu asa sau altfel, dar mereu incerc sa ii explic lui Sasha, de exemplu, ca este ok sa fie, sa ii placa, sa se exprime, sa gandeasca asa cum crede el ca e bine. Nu imi iese mereu, dar il vad constient de el si de parerile lui si cred ca e bine. La Ivan e greu de inteles, e inca mic, dar sper sa functioneze si la junior… ceea ce ma duce la numarul…

2. Incerc sa le explic si sa ii raspund la intrebari lui Sasha ( doar el le pune deocamdata) Aproape mereu, uneori de nenumarate ori, dar raspund si este scopul meu in viata sa nu ii las fara raspunsuri. Vreau sa stie mereu ca ii aud, ca nu le cer lucruri degeaba, ca nu le impun chestii doar pentru ca asa am eu chef, ca aproape orice are o explicatie. Mai putin starile mele de indispozitie (haha) pe care le explic repetitiv, pentru ca nu vreau sa aiba senzatia ca e vina lor sau ca sunt responsabili pentru binele meu. Nici asta nu imi iese mereu, dar as vrea sa cred ca o sa inteleaga, pana la urma.

3. Incerc sa nu ii fortez sa invete lucruri, ii las in ritmul si in stilul lor. E drept ca Sasha mi-a depasit mult asteptarile, dar nu stiu cum as putea sa ii mentin pasiunile si interesul pentru lucruri presandu-l. Asa ca il las, sunt atenta la ce ii place si plusez uneori acolo. Ca atunci cand i-am luat atlas anatomic si geografic cand l-am vazut curios, dar cam atat.

La Ivan, incerc sa nu ma panichez ca are deja 19 luni si zice doar cateva cuvibte si pe alea rar. Ma uit la el si vad lucrurile bune: curiozitate, imaginatie cand se joaca, dorinta de a canta, urechea muzicala, veselie, faptul ca e sociabil si timid in acelasi timp, entuziasmul si rabdarea in a urmari povesti, desene sau a se juca singur. Imi place ca nu e ca o bomba cu efect intarziat ca Sasha la varsta lui, mai degraba o artificie care bubuie, se aprinde si se consuma rapid si fara efecte catastrofale…ceea ce ma duce la numarul 4.

4. Incerc sa nu ii compar cu voce tare, incerc sa nu ii clasific pe grade, ci pe categorii. Vreau sa inteleaga ca este ok sa fie cum sunt si nu trebuie sa semene sau sa faca lucrurile la fel. Nu imi iese continuu, sunt impulsiva si uneori o ia gura inaintea mintii, dar ma straduiesc sa nu ii dau exemplu nici in bine, nici in rau, iar cand il laud pe unul, sa o fac si cu celalalt. Incerc sa nu stimulez competitia intre ei, incerc sa impart lucrurile egal, sa le ofer afectiune si timp deopotriva si conform nevoilor fiecaruia. Si uite asa ajung la ultimul punct …

5. Timp individual. A fost si este cel mai difici lucru, dar si eu si Sorin incercam sa petrecem timp cu fiecare in parte, fara celalalt, fara frate-su, un timp 1-1 care sa ne ajute sa ne regasim, sa comunicam, sa ne iubim un pic mai mult si mai bine. As vrea ca, in timp, sa nu mai simta ei nevoia acestor intalniri si sa prefere una in doi sau una doar ei doi, dar pana atunci (daca va fi vreodata, caci deocamdata e razboi) incercam sa le transmitem ca fiecare e special pentru noi si ca ocupa la fel de mult spatiu in inima. Si ca nu e nimic gresit in a fi un pic egoisti in iubire.

Ce voiam sa zic in incheiere e ca, desi nu la fel, toti facem ceva bun si ar fi bine sa fim constienti de asta. Plus ca, de acolo, de la bine, vin si imbunatatirile 🙂

Sarbatorile vin, sarbatorile vin…

Azi noapte, cretinul de la 6 a ascultat muzica tare pana la ora 2.48 cand, satul, amaratul de la 5 a chemat, cred eu, politia. Pentru ca peretii sunt subtiri si cretinii beti vorbesc tare, am auzit explicit cum ne injurau pe noi, „bulangii si muistii de la 7” (as vrea sa ii spun ca sunt sinonime si ca, dat fiind ca el e gay, nu prea ne jigneste…dar sa o lasam asa, ca de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere) si cum se vaicareau ca sunt neintesi, iar in final am ascultat cum apreciau ca „ce pula mea, traim in Romania si nu exista legi”. Chiar si asa, cand le-a batut Politia pe ritmuri de hip-hop cu injuraturi la adresa „gaborilor” la usa, s-au linistit instant si fara comentarii. Viata e ironica, stiu!

In tot acest timp, obosita, hormonata, vaidecapulmeu cum sunt, aveam un mic atac de panica pe modelul „dar daca” fara legatura cu ei, dar amplificat de faptul ca nu puteam dormi de galagie. Copiii, antrenati pentru scandal si cu minti linistite, dormeau cu sforaituri, ceea ce a facut lucrurile ceva mai relaxante. Eu am dormit execrabil, m-am trezit praf si, colac peste pupaza, Sasha a decis ca el nu doarme la pranz pentru ca vrea sa se uite la Bernard (da, ursul ala idiot)…care nu a mai fost, ca s-a terminat sau ceva si, in loc, ne-am holbat la alte porcarii printre care „Simon the cat”…Viata e ironica, stiu!

Apoi Ivan a mancat pranzul in 2 ore si, cam cand simteam ca imi cade inima din piept de oboseala, vecinii au decis ca e un moment bun sa dea cu FUCKIN’ BORMASINA…prelung. Sasha, a decis si el sa pluseze si sa verse jumatate de sticla de apa in pat si Ivan, pe el insusi, restul. Unii, de la care comandasem un cadou de Craciun, au decis ca nu pot face lucrurile cum trebuie, iar eu am decis sa cumpar totusi niste strampi pentru Sasha pentru ca am senzatia ca ii inghite masina odata cu sosetele, iar shoppingul e terapie sau ceva. Si cum ma uitam eu la strampi pe telefon, copilul a schimbat pe mizeria aia cu stil de pe Kanal D si mi-am dat seama ca am pretentii prea mari de la vecini si ca nici mutatul s-ar putea sa nu ma ajute. Viata e cum spuneam, stiu!

Acum, ma doare usor capul si am decis sa ma plang aici, ca doar de-aia mi-am facut blog!

Dar pentru ca in orice rau e si un bine, pentru ca au udat canapeaua si murdarit fotoliile, am fost nevoita sa schimb husele, prin urmare acum totul este in nuante sarbatoresti de rosu si grena. M-as apuca sa decorez de Craciun daca nu as avea si eu principii (contrazise de un studiu care zice ca cica esti mai putin depresiv) conform carora trebuie sa fie macar decembrie ca sa pun instalatii, desi, daca ninge saptamana viitoare, nu garantez ca ma abtin.

Un fel de recenzie de carte

Nu prea ma dau in vant dupa scriitorii romani contemporani. Marii literati ai vremurilor noastre mi s-au parut dezamagitori raportat la asteptari, la altii de prin alte mari si tari, asa ca, recunosc cu rusine, i-am cam ocolit. Sigur, am mai dat si peste cateva carti reusite, dar cine sunt eu sa fac statistici si clasificari? Eu doar constat si spun ce imi place si ce nu, ca la scoala. Anul asta chiar mi-am promis sa incep sa citesc romani, ca vorba ceia, nu poti spune ca strugurii sunt acri fara sa ii gusti. Si m-am apucat sa gust si am dat, fara sa vreau, de niste struguri cu gust de fructe exotice latin-americane. Na, cartea e frumusica, cursiva, placuta, „Blestemul talharului mustacios” (Irina Teodorescu) o cheama, dar cum am fost multa vreme fan al Veacului lui Marquez, nu pot sa trec peste asemanarile evidente si … cum sa zic sa nu sune a urat….ammmm….pe toate planurile. Temele, subiectul, stilul narativ, constructia personajelor, timpul, planurile…mi s-au parut frustrant de similare. Nu stiu cat a fost intentie si cat a fost amprenta fireasca pe care un scriitor de anvergura si-o pune asupra cuiva la inceput de drum, dar pentru mine, cititor curios si nesuferit de critic, a fost….ammmm….usor gretos (asta ca sa raman in zona culinara). Sigur ca scriitoarea romana de limba franceza este laudata si considerata originala de oameni mai cititi decat sunt eu, deci imi asum faptul ca pot fi subiectiva, neplacuta si ciufuta, dar nu sunt convinsa ca ma mai apropii de vreo carte de-a ei. Acum, pentru cine e mai putin fitos literar, snob si cu idei preconcepute decat mine, e o optiune de weekend usurica, relaxanta si placuta.

Lectura spornica va urez!

Sashism mic, de weekend

Ma chinuiesc sa ii adorm. Sunt aproape zen, tinand cont ca am fost la sala si mi-am facut o supa-crema de ciuperci dementiala. Ivan adoarme, ca de obicei, in 1…2…3…4…5…secunde. Sasha, ca de obicei, vorbeste, ma calareste, ma pune sa ii cant, povestesc, imi pune intrebari (aceleasi, de o mie de ori). La un moment dat, dupa ce ne ratoim unul la altul, ma intorc cu spatele cu indicatia precisa: DORMI! Si atunci, chiar atunci, in secunda in care copilul parea sa capituleze….o bormasina! O FUCKIN’ BORMASINA!

– Sa va frec! Am zis apasat, elegant ca o doamna, multumindu-mi in sine ca nu am zis celalalt cuvant cu „f”…

Si greu de redat in cuvinte, dar onomatopeele de ras galgaitor care au rabufnit din partea patului in care se afla Sasha…oh, Doamne! Imaginati-va ca asta radea de nu mai putea respira, cu chitaieli si grohaieli, rosu la fata, se freca singur cu palmele pe obraji, repetand sacadat inecat:

– Sa va frec! (Galgaieli) Sa va frec! (Si mai multe galgaieli) Sa va frec pana iese sangele! (Multe galgaieli, eu ochi cat cepele, uimita de creativitatea si imaginatia lui)…

No, pana la urma, ne calmam, ne adunam, eu reusesc sa nu rad isteric cu el…il iau in brate si ne culcam. Cand sa adoarma, in sfarsit, copilul: UN CLAXON! Un fuckin’ CLAXON prelung. Eu tac, Sasha susura semi-adormit:

– Sa va frec!

Apoi adoarme!

Noapte buna, copii! Eu mai rad infundat nitel :))))