De gandit 

Ciudati suntem noi oamenii… tanjim dupa aprobare si ne luptam cu noi insine pentru a ne fi noua credinciosi. Nu imi plac cuvintele mari, ma oboseste poezia, ma enerveaza lirismul, ma frustreaza intoleranta…nu stiu cum m-am construit pe mine asa cum sunt…nu stiu daca am vreun merit ca pendulez mereu intre ce am inauntru si ce las sa ies afar, introvertit-extravertita. Cand eram mica imi placea sa cant, sa spun poezii, sa pictez si sa primesc aplauze…ai fi zis ca sunt nascuta pentru scena, de cateva ori am si urcat pe ea. M-a coplesit mereu responsabilitatea si convingerea ca daca nu fac perfect, nu merita efortul….ca locul doi nu inseamna nimic. Perfectionism stupid, in plus…cine sunt eu si de ce merit sa fiu acolo, de ce sa ma las privita si de ce sa ma tranaform in etalon, mai ales ca am atatea pete. Si un inauntru atat de tulburat si intunecat uneori, de imi e teama si mie… Nici acum nu stiu ce sa fac cu tot ce e acolo…nu vreau, nu pot, imi e greu. Fac exercitiul asta al deschiderii de ceva timp si inca nu stiu cum sa fac sa nu mai fug, sa nu imi mai fie frica de dezamagirea si dezaprobarea celorlalti, sa deschid usa sau fereastra fara teama ca o sa iasa monstrul pe strazi, in plina lumina….Nu stiu ce nume poarta nevroza mea, nu stiu daca dragonul e un amarat de cameleon…

Nici cum a pornit nu mai stiu, nu stiu daca e de vina tata care a plecat si m-a lasat sa cred ca sunt de vina ca nu ma iubeste, ca nu fac suficiente pentru ca el sa vrea sa ma vada. Nu stiu daca nu cumva ma bucuram prea mult, ma agatam pre mult de dovezile fizice ale existentei lui si l-am facut sa creada ca iubesc ce primesc, nu pe el. Nu stiu daca nu cumva e de vina ca ma lasa sa simt asta, ca trebuia sa ii cersesc iubirea si prezenta si ca nu am primit pe niciuna.  Nu stiu daca sunt de vina oamenii care isi fereau copiii de mine pentru ca „ii invat prostii” si sunt prea zvapaiata, daca sunt de vina copiii care ma priveau cu ura ca vorbesc „prea mult” si vreau sa ies in evidenta si sunt ciudata, sau cei care nu voiau sa se joace cu mine ca sunt „prea baietoasa” pentru o fata si „prea” fata pentru o gasca de baieti. 

Nu stiu daca au fost de vina educatorii care nu m-au primit la gradinita ca nu stateam smirna si deranjam sau profesorii care ma puneau doar pe mine sa stau cu mainile la spate in clasa a 5-a ca ma foiam. 

Nu stiu daca au fost rudele care spuneau mereu „ce cuminte e Luli”, „ce ascultatoare e”, „ce bine invata, Luli”, in timp ce Irina „nu statea locului, nu tacea din gura, nu avea stare, nu asculta”  sau mama care desi ma sustinea si ma iubea era mereu pnicata si imi spunea ca „o dezamagesc”. 

 Nu imi mai aduc aminte cand nu mi-a mai pasat si nici cand mi-am asumat ca oricum nu sunt ce trebuia sa fiu. Nu stiu nici acum de ce imi e atat de greu sa fiu eu, de ce imi e greu sa accept agresivitatea si cuvintele grele, ca si cand ele m-ar defini…

Stiu cata greutate au vorbele si faptele oamenilor din jur. Citeam deunazi ca orice spune un parinte sau un adult important din viata unui copil poate deveni „vocea nevrozei viitorului adult”, cuvintele grele pe care sabotorul interior i le va repeta la nesfarsit. Stiu asta pentru ca traiesc asta si am mai citit si o carte care s-a mulat manusa.

Mai greu e ca acum sunt si de partea cealalta si stiu cat de greu e sa nu spui „dar mai taci”, „nu mai pot”, „ma exasperezi”, „de ce faci asa ceva” sau, mai rau, „sunt dezamagita”….

Reclame

Ciorbe si supe pentru micul tartor

Era firesc ca lui Ivan sa nu ii placa nimic din ce mananca Sasha…era, nu!? Da, era! Pentru ca nemernicul ala de Murphy a avut grija de asta…

Si pentru ca Sasha nu pune gura pe sosuri cu branza, lui Ivan ii plac pastele numai cu sos alb, pentru ca Sasha abia mananca putina ciorba ocazional, Ivan rade tot ce inseamna supe/ciorbe. Asa ca am inceput sa fac ciorbe si supe zilnic. Nu supa crema, aia imi place mie, deci nu place niciunuia, supa de galusti si ciorbe de tot felul se mananca insa. Acum, eu sunt sigura ca retetele astea le-a mai scris cineva, dar poate eu pun un condiment altfel, o chestie diferit si ies mai bune, asa ca o sa scriu ultimele doua „succesuri” rasunatoare: ciorba de perisoare si ciorba de pui a la grec. 

Ciorba de perisoare 

Se toaca vreo 4 pulpe dezosate si despielitate de pui crescut lent si carnea se amesteca in blender cu o ceapa mica, un catel de usturoi, jumatate de morcov, cimbru si putin patrunjel, sare si piper. La final, se adauga albusul si se omogenizeazs cu doua limguri de orez oparit si scurs bine. (Fara orez ies niste chiftelute excelente in caz ca ati facut mai multa compozitie). 

Ciorba se face clasic: se pun doi-trei morcovi, doi pastarnaci, o bucata zdravana de telina, un ardei gras rosu mic, o ceapa si se taie marunt ( daca sunt mari se pot taia jumatate, jumatate se lasa intregi si se scot inainte sa puneti perisoarele). Se pun in oala cu o lingurita cu varf de cimbru si inca una de tarhon. Cantitatile se pot ajusta dupa gust. Se fierb bine, cand sunt gata se pun perisoarele, si niste legume de-alea deshidratate de la plafar (se poate si fara, dar dau aroma), niste sare, niscaiva piper. Apoi niste suc de rosii si borsul. La final de tot eu pun galbenusul cu smantana frecate bine si subtiate cu zeama de la ciorba. Si cand inchid focul,  patrunjel proaspat. Ivan a mancat ca un purcelus inclusiv perisoarele…oh, yeah! 

Da, stiu, e o reteta banala, dar condimentele fac diferenta…serios! 

Asa si la ciorba de pui a la grec. Eu am gasit reteta simpla, doar cu marar sau patrunjel. Eu am facut asa. 

Am fiert carnea (un piept mare de pui crescut lent) cu o telina mica (un ou de curca ar fi etalonul) si doi pastarnaci, patru morcovi, o ceapa. Morcovii si un pastarnac mare i-am taiat cubulete, restul am lasat asa si am scos dupa ce s-au fiert. Aici am fiert bine tot, cand carnea cade de pe os se scoate si se suviteaza. Legumele lasate intregi se arunca. Restul se mai fierb putin cu niste foi de dafin, cimbru si legume deshidratate, plus sare si piper dupa gust. Cand are un gust ok, se opreste focul si se lasa asa. Separat se amesteca zeama de la o lamaie cu 100 ml de smantana acrisoara si grasa si trei galbenusuri. Se subtiaza usor cu zeama calda (nu fierbinte, deci sa fi trecut un sfert de ora de cand s-a oprit ciorba) apoi se toarna in oala si amesteca. Se da drumul la foc si se mai fierbe vreo 5 minute si gata. Ivan a mancat si asta ca porcul. Doamne ajuta! Reteta originala avea si orez, dar eu nu am pus. Reteta originala avea si patrunjel sau marar verde, am uitat sa pun. Cred ca e de ajuns cu cimbru si dafin uscate, dar ar putea fi ok si patrunjel verde. E de incercat.

Ah, si o supa altfel pentru variatie. Luni astia se simteau naspa si am zis sa fac o supa de pui, dar abia terminasem una. Asa ca: 

Am fiert separat pui de tara cu toate legumele din frigider. Cand au fiert toate, am taiat jumatate de piept cuburi. Am taiat marunt si trei tije de telina, doi morcovi si o ceapa mica. Am pus totul in oala cu cimbru si chimen macinat, am fiert bine in zeama de supa si la final am facut un soi de galusti foarte mici si am pus patrunjel verde. A iesit o supa extrem de aglomerata, ceva la granita dintre supa si tocana, dar a fost foarte apreciata de ambii copii, asa ca mai fac. 

Pofta buna in caz ca va inspira! 

Codul bunelor (?!) viroze

Sunt raciti amandoi. Cand copiii racesc sau se virozeaza, in casa noastra „se dezlantuie iadul”. Fara de gres se vor intampla urmatoarele: 

– Sasha va urla ca din gura de sarpe ca: il doare gura, il doare nasul, de ce curg mucii, de ce nu se opresc mucii, de ce, de ce, de ce….(insert whatever)

– Ivan va urla de oboseala ca are nasul infundat/curge si nu poate dormi calumea

– Bataile pe jucarii vor deveni epice

– Se vor iubi cu nabadai, deci bataile in general vor deveni epice

– Eu nu voi sti daca sunt ragusita de la viroza sau pentru ca urlu non-stop: gata, lasa-l, opreste-te, opriti-va, va pedepsesc, va bat, sa mor io ca va bat, nu mai pot, Doamne, da-mi putere, si altele asemenea

– Ma va durea si pe mine burta, capul, amandoua, de voi plange pe ascuns asteptand sa isi faca efectul Nurofenul Forte

– Nu vor vrea sa ia fix medicamentele pe care trebuie mai abitir sa le ia si pe care in mod normal vor sa le ia si fara motiv ca…dulci si gust de fructe.

– Amandoi constipati de fel, vor face kk de 100 de ori, simultan si alternativ, ca zaharul din siropuri are efecte nedorite…mda! Nu, nu se sterge niciunul singur la fund, noroc ca mi-a disparut si mie mirosul. 

– Nu voi avea mancare gatita, deci va trebui sa gatesc in timp ce copiii vor stramba din nas la orice, dar se vor….ghiciti, da, bate, pe acadelele de gat/tuse

– Vor darama/imprastia toate jucariile de o mie de ori (ma rog, asta fac zilnic)

– Nu voi apuca sa fac dus pana la pranz, nici pipi, nici nimic, pentru ca nu voi putea sta 5 minute legate pe buda fara ca anima…pardon….copiii sa nu se ude, firesc, cu apa rece….

– Imi voi impleti insa parul nespalat si imi voi da cu rimel ca, deh, prioritatile….

Acestea fiind zise, ma duc sa termin de facut supa…o zi buna, va uram! 

Sindromul „importantei”

Vorbeam cu o prietena despre vietile noastre boring, aspiratiile noastre boring, realizarile noastre average…si isi cerea scuze, ca si cand ar fi fost ceva rau. Si atunci, cum zice americanul, „it hit me”… ce e domn’le rau cu boringul, cu average-ul, adica obisnuitul, banalul, plictisitorul… cand am devenit atat de obsedati de adrenalina sau, mai rau, de o viata deosebita, speciala… cand si cum am ajuns sa fim convinsi ca toti meritam un destin deosebit, ca suntem daruri divine pentru omenire si ca e rau sa ne „multumim cu putin”?…

In ultimul an, eu personal am inteles ca banal, plictisitor, normal, lipsit de adrenalina este „perfect” pentru mine. Nu o sa uit niciodata cuvintele anestezistului lui Ivan care, printre aparatele de la terapie intensiva, mi-a spus „poate ca suna rau ce va spun, dar nu este, va promit ca e cel mai bine posibil, dar in sala a fost teribil de plictisitor”….si asa e. Suntem tentati sa uitam ca sanatatea, viata lunga, familia intreaga, un job stabil, un salariu ok, copii normali si chinuiti doar de cate o viroza banala, apartamentul ala cu 2-3 camere in bloc vechi, dar caruia ii poti plati ratele, o pereche de cizme mai scumpe, dar nicio sansa pentru o pereche de Jimmy, nu e neaparat rau…e bine, e foarte bine si inseamna exact „si au trait fericiti pana la adanci batraneti”…ori eu asta vreau. Nu vreau un destin exceptional, stiu care sunt costurile…

Cat despre pantofii aia, poate niste Charlotte Olympia or fi candva…desi asta e un target pentru alta perioada. Acum vreau doar sa fim sanatosi si sa ne bucuram de asta! 

Curatenia de toamna

Nu stiu alte mame cum simt treaba asta, dar eu, cand schimb sezonul si impaturesc pentru dat hainele lui Ivan, am o strangere de inima sora cu depresia. Imi aduc aminte fiecare hainuta, cand a fost cumparata, cum a fost purtata, uneori, de cele mai multe ori, de amandoi, alte dati de toti 3, adica si de Andrei, si acum le dau stiind, fiind sigura ca nu o sa mai atinga piele de bebelus personal. E un gust dulce-amar, ma bucur ca vor ajunge la oameni dragi si ca vor fi pretuite, ma doare ca pentru noi atat a fost, ma bucur ca ei cresc si sunt sanatosi si ai mei, e cumva trist ca sunt sigura inauntrul meu ca „al treilea” nu mai e o optiune pentru noi. Poate ca e astenia de toamna, poate ca e depresia post-evenimentetipsugativaemotionala, poate e doar un pms mai chinuitor…nu stiu, chiar nu imi dau seama, cert este ca asta simt. 

Ca un paradox ciudat, acum m-a apucat si cotrobaitul in dulapuri si sortatul hainelor, desi asta ma tine de vreo 2 sezoane…

Sashisme 

Sasha e in faza in care scoate o perla la cateva minute, e greu sa tin pasul cu ele, mai ales ca trebuie sa alerg dupa Ivan si nu am timp sa le scriu pe toate. Insa orice dialog este ceva de genul…

– Sasha, atentie la unghia mea! Nu e. Continuu….Sashaaaaa, unghiaaaaa, ma doare!? 

– De ce? 

– Pentru ca e vanata! 

– Cum? 

-Uite, vanata…si doare! 

– Cat!? 

Ce incerc sa spun este ca orice discutie este pierduta din start. Are acel dar nativ de a te lasa fara replica, fie intreband excesiv, fie raspunzand aiurea, fie schimvand discutia. Are doua preocupari de tip motiv recurent: tzatzele (si organele sexuale) si moartea. Cu ultima inca nu reusesc sa ma impac, mai ales cand imi spune adolescentin: Vreau sa mori! sau Vreau sa mor! sau Vreau sa moara Ivan!, dar discutiile cu tzatze dau nastere unor situatii hilare. Povesteam deunazi una: 

Sasha vine romantic si ma prinde de sutien: 

– Tzatzele tale sunt ca niste munti! 

– ….. (partial pentru ca sunt in stare de soc, partial pentru ca nu stiu ce naiba sa ii spun: ca ma simt flatata..?!)

– …. Muntii Valeni…

Huh, m-am linistit, copilul vede bine dimensiunile modeste. 

– Mami, la Valeni sunt dealuri, podisuri, e ok…
…..

– Mami, ai o tzatza ca un drajeu! (observam tema recurenta) 

– Da, mami, esti din ce in ce mai aproape de adevar! 

Discutiile se intampla de cele mai multe ori cand ne pregatim de somn si el ma pipaie. Acum vreo doua zile, cum stateam eu asa, a venit cu o girafa de cauciuc si a inceput sa o topaie pe burta mea…

– Burta ta este ca o trambulina! 

Nu am stiut si nu stiu inca daca sa ma bucur ca e suficient de elastica sau sa ma intristez ca e suficient de laxa….Oricum, imi e atat de clar ca baiatul asta al meu a venit pe lume ca sa ma invete sa nu ma iau prea in serios. 

Imi place maxim ca deja are simtul umorului si face glume gandite si jocuri de cuvinte pe care eu, la varsta lui, nici macar nu reuseam sa le inteleg, d’apoi sa le fac. De exemplu, noi mai radem cu melodia de mare impact „Buzele tale, doua petale”…iar Sasha creeaza pe tema:

„Buzele tale pe doua pedale”

„Tzatzele tale, doua petale”

„Tzatzele tale pe doua pedale” 

Si cate si mai cate. In plus, stima de sine face ca apucaturile de tip „Baba nu aude, dar le potriveste” sa fie desavarsite. Ca in weekend cand ne-am certat. 

– Sasha, esti un magar! spun furibunda

– Un margaritar?! raspunde sugubatz

Da, omul e bine de tot cu stima de sine si exceptional cu auzul selectiv. In plus stie perfect ce butoane sa apese ca sa obtina ce vrea, fie ca asta inseamna furie, fie ca asta inseamna dezarmare si capitulare. Uneori il privesc si imi dau seama ca ma cunoaste mai bine decat eu pe el si ca stie mult mai bine cum functionez decat reusesc eu sa inteleg despre mine. Cat despre el, o, Doamne, as vrea atat de mult sa il pot cunoaste si intelege asa cum face el cu mine…din pacate doar intuitia ma mai salveaza. 

In relatia cu Ivan, e o combinatie uimitoare, spontana si inconstanta de „il iubesc” si „vreau sa moara”. Din gesturile lui se vede clar ca il iubeste, ii simte lipsa si vrea sa se joace si sa relationeze cu el, dar si furia sau frustrarea, dorinta de a-i face rau atunci cand se simte respins, cand intra in conflicte si trebuie sa cedeze sau cand Ivan ii ia ceva (afectiune, in general). Eu il inteleg, desi de multe ori reactionez isteric, dar incerc sa nu uit ca desi are 117 cm, 22 de kilograme si masura 30, are doar 4 ani si 4 luni. 

Altfel, daca tot fac un profil al golanului la acest moment, nu as vrea sa uit ca este foarte curios, are o memorie fabuloasa, recunoaste steaguri si limbi, ii place sa citeasca si sa rasfoiasca atlase, il preocupa corpul uman, animalele (am fost la Antipa si s-a comportat exemplar) si trenurile/metrourile sau orice mijloc de transport. 

A, si am uitat, da, dupa ani de zile in care l-am inbracat cum mi s-a parut mie mai ok si el nu s-a sinchisit sa isi dea cu parerea, anul asta si-a ales cateva haine singur…si cu o siguranta de sine unica, in ciuda insistentelor mele: avem asa, niste tenisi bleumarin, niste sandale bleumarin, o camasa alba cu chitare si fulgere, o geaca „mustara” si o camasa neagra cu mansete gri. 

Cu ce se joaca ai mei

… cu orice mai putin jucarii (Sasha)

…. cu orice (Ivan) 

Am o prietena virtuala cu un bebelus de cateva luni si i-am promis solemn ca voi face o lista cu jucariile noastre, pe grupe de varsta. Mentionez, inca de aici, ca nu sunt specialist in tehnici de dezvoltare a copilului si ca la noi, oricum, cele doua experiente au fost complet diferite, deci nu exista reguli. Acum, pana in 6 luni, amandoi copiii mei s-au multumit cu cateva zornaitoare colorate, o paturica de activitati si sticle de plastic goale…yessss, funnnyyyyyy! In plus, nimic nu li se parea mai amuzant decat eu scalambaindu-ma deasupra lor in fel si chip. In cada, chestii colorate pe care sa le apuce si arunce… cam atat. 

Dupa 6 luni, de fapt dupa ce au inceput sa se deplaseze, amandoi au inceput sa fie tentati de cuburi colorate de lemn sau plus, de forme colorate si de carti cu poze simple. Ivan a fost instant atras de masinute pe care le plimba (si inca le plimba) prin toata casa mergand in patru labe. Mie personal imi plac cele de lemn de la Ikea, cele de la Lego Duplo si mai avem cateva camioanr urilitare: pompieri, salvare, politie, samd  (pe care se bat in fiecare zi). Dupa 6 luni, Sasha a continuat cu sticlele lui si cu ruptul revistelor si ziarelor care ii picau in mana. A apreciat deosebit si etichetele o perioada, cu cat mai multe, cu atat mai distractiv de rasfoit. Nisipul si formele de nisip vara, jucatul in apa, plusurile ocazional. Plus cartile simple cu animale, fructe, etc. Pe la un an si jumatate i-am luat animalute figurine de cauciuc sau plastic, i-au placut, inca ii plac. Si lui Ivan ii plac si le ia si le plimba, insira, pune in pat. Daca ar fi sa ii compar, lui Ivan ii plac mult mai mult jucariile, e curios, isi face de lucru cu ele, e creativ. Sasha era mai degraba analitic. Statea, le studia, le invartea putin, trecea la urmatoarea. Prin urmare s-a jucat cu masini, ca Ivan acum, abia dupa 3 ani.

Amandurora le-au placut chitarele, orga, masina, premergatorul si orice vorbeste si canta si taraboi. Da, groaznic, dar adevarat! 

O mare pasiune a avut Sasha, pe la 2 ani, 2 ani si jumatate pentru o tabla de scris cu creta/carioca de la Ikea. Asa a invatat literele si cifrele. Apoi a avut o perioada in care a apreciat pictura abstracta si plastilina. Inca ii plac, desi mai rar cu ele acum din cauza lui Ivan. Sasha se joaca in scenarii si scenete: isi face un film in cap si il pune in scena cu jucarii, dialoguri si replici. Daca il intreb, imi spune sa nu mai vorbesc cu el, ca vorbeste singur! Haha! 

Tot Sasha iubeste cartile, dar are perioade in care sta si buchiseste ore intregi, si saptamani in care nu ar citi nimic. 

A avut si perioada Elsa in care isi purta papusa cu acest nume peste tot, cu el, chiar si la somn/in oras/la spital. A avut si perioada in care voia plusuri din desene animate, si le culca pe toate cu noi. A avut perioada tableta, de care am scapat pentru ca „s-a stricat”. 

Acum ce pot spune eu cu superioritatea celei care are doi copii extrem de diferiti, doi nepoti foarte diferiti si intre ei si fata de verii lor, multe prietene cu copii: 

1. Nu cumparati multe jucarii, oricum vor primi exagerat de multe si unele inutile. Mai bine asteptati sa vedeti ce le atrage atentia. 

2. Pentru bebelusi un plus colorat si zornaitor sau cantator, cateva figurine de dentitie ieftine si o salteluta de activitati cu chestii suspendate ar trebui sa ajunga pana aproape de un an. 

3. Spuneti-mi snoaba, dar cartile cartonate pentru bebelusi, sunt minunate si pot ajuta la orice. Apoi cartile cu povesti simple si scurte gen Mog, minunate si usor de citit. Apoi cele mai complexe de tip Alice in Tara Minunilor. Ideal e sa le citeasca parintele, povesteasca in viu grai si apoi adaugata in schema cartea. Cel putin la noi asa a functionat.

4. Jucariile de cauciuc pentru baie sunt fun fun fun si pot fi folosite si „pe uscat”, in plus pot fi roase si chitaite. Am avut-o pe Sofica Girafa, care e minunata, dar tot o jucarie de cauciuc e…adica ii pot face treaba si jucariile mult mai ieftine. 

5. O chestie care „vorbeste cu tine”, un premergator, un catelus Burtica, un pian, o chitara, ceva de genul asta e minunat pentru ei, ingrozitor pentru tine, dar il poate tine pe micul terorist ocupat cat tu faci curat, strangi a o mia oara jucarii, faci mancare, de-astea. 

6. Jucariile de constructie, jucariile creative tip Lego, cuburile de lemn, puzzleurile de lemn cu figuri simple, trenuletele de lemn cu sina construibila, mie personal mi se par minunate ca pot fi folosite si refolosite si reinterpretate si reutilizate si integrate in jocuri de la 1 an la 35 de ani 🙂 

7. Tot din categoria de mai sus fac parte si figurinele animale, masinutele simple, papusile. Desigur, asta nu inseamna ca trebuie cumparata toata libraria. 

8. Inutile si mai mult de decor sunt plusurile (avem  o mie din cauza mea). 

9. Pe masura ce cresc, copiilor incepe sa le placa sa imite ce fav parintii, asa ca noi am cumparat niste tigai, o matura, un aragaz…sunt dragute si ii amuza, dar le trece vremea destul de repede, asa ca nu recomand o bucatarie de 200 de euro. 

10. Ar mai fi jucariile creative, plastilina, creioane colorate, acuarele, sunt faine dupa 2-3 ani, dar necesita supraveghere. Am incercat si nisipul kinetic…e fun, dar tot trebuie atentie si curatenie temeinica dupa :)))

11. Jucariile outdoor: ok, aici treaba e complicata, ca sunt multe si unele extrem de scumpe. Cel mai bine e sa urmariti ce vrea el sa faca, spre ce se indreapta cand sunt alti copii in jur, ba chiar lasat sa testeze. Noi am dat un car de bani pe o tricicleta pe care am folosit-o putin de tot. Am avut noroc ca nu am dat bani pe bicicleta, caci Sasha nu stie sa pedaleze in fata si nici nu vrea sa invete. Bicicleta fara pedale a avut succes doar in casa. Cu sania e o relatie de dragoste si ura, ca Sasha urla ca omorat daca pica in zapada sau il bate vantul in fata. Incerc sa spun ca nu trebuie cumparate musai si, cu atat mai mult, nu trebuie cumparate inainte sa fiti siguri ca proprietarul chiar le-ar folosi. 

12. Animalele vii nu sunt jucarii, asa ca le cumparam abia cand copiii cresc suficient cat sa inteleaga asta. As zice eu 3 ani sau chiar 4, mai devreme trebuie supravegheati atent in jurul lor. Pe de alta parte, chiar cred ca un animal viu va fi un prieten unic pentru copil si imi doresc si pentru ai mei unul. 

Cam atat, sugestii, reclamatii!? Ok, le astept! 

 

O dimineata banala

O zi minunata incepe cu un somn bun…pentru ca mi-am nuantat parul si am luat claritine am dormit lemn azi-noapte! Lemn! Asa incat, pe la 5 cand l-a apucat pe Ivan revolutia de lapte, am plans usor in suflet. Doar usor, mai ales ca apoi m-a trezit apoi regulat la 6 si la 7.48. In final, si-a luat fizicul superb si s-a carat. In sufra, singur, eu beat/chiauna dupa el…deh, mama …stati ca am uitat ce voiam sa scriu…. Ma rog, who cares, deci ala a plecat, eu am reusit sa ajung cu chiu cu vai pe canapea unde am esuat si, din varful celor aproape doua kilograme dobandite (da, stiu, sunt obsesiva, nah…), am urat-o usor pe Flavia aia de la tv. Si cum statem eu asa, observ ca odrasla, care si-a smuls ieri bandajele de pe operatie (altfel trebuia sa o fac eu, deci tot e bine), a disparut ca porcu’n ceata. Acum aveti urmatoarele variante de raspuns: a) s-a intors la somn (varianta ideala, ca nu am apucat sa beau cafea), 2) face ceva rau (varianta horrorr si cea mai intalnita), 3) a gasit el ce sa faca, numai cuminte sa nu sta….in realitate era o combinatie din cele trei


Mai exact facuse kk, isi luase o perna si se instalase cum il vedeti…asta l-a inspirat si pe Sasha care s-a adaugat si el. Cum nu am reusit timp de 5 minute sa ii conving sa se ridice, am plecat si i-am lasat acolo. Au mai stat nitel si au venit ca se plictiseau daca eu nu ma rugam de ei. 

Asta a durut usor, mai ales ca visam sa mananc niste inghetata la micul dejun pe furis …da, sunt responsabila si mananc sanatos, de-aia ma si plang de kilograme in plus, doar nu pentru ca sunt intr-o pasa asa de puturoasa ca imi e lene si sa ma uit la sport…ceea ce evident nu am mai putut ca ar fi vrut si ei.

Care ei acum se joaca impreuna cu jucarii zornaitoare, intr-o armonie ceva de vis, iar eu tanjesc usor dupa alea 20 de minute de liniste pe care le aveam in spital cand beam cafeaua si mancam micul dejun. A nu se intege ca mai vreau acolo, dar era reconfortant sa imi pot pune creierii in ordine cateva minute pe zi. Am zis ca mi-e somn, nu!? Am zis si ca mi-am colorat parul, nu!? Sunt o zana, de la culoarea gandacului de bucatarie am ajuns la o superba nuanta de saten-mediu-natural…poezie! Copiii se iubesc cu nabadai, iar eu sunt stresata sa nu il pocneasca in operatie pe micul printisor. 

E o operatie clasica, la nivelul lui bebelusesc, comparabila cu cezariana mea ca dimensiuni si aratare, si azi are doua saptamani, deci nu as vrea sa risc, desi ma uimeste ce capacitate de regenerare au copiii, eu la doua saptamani abia ma taram cu 3 kile in brate, el escaladeaza, alearga, muta jucarii si abia il tin sa nu incalece tricileta si sa o impinga prin casa. Nu mai zic ca acum doua zile a adus o sticla de doi litri din dormitor…el are tot vreo 10 kile…mdeah! 

Asa, deci spuneam ca e o dimineata minunata in care copiii se incaiera, mi-a luat sora-mea adidasi ca ai nepoata-mi (ceea ce spune extrem de mult despre mine) si eu ma bucur de parul meu inchis la culoare…yey!

Asta e culoarea 


Si sunt mai happy cu ea decat par in poza :)))

It’s a neeew daaaay, it’s a newwww hospitaaaal

Stiti ca va spuneam ca atunci cand vi se pare ca viata va da lamai, faceti o vizita aici si va dati seama ca limonada e buna … desigur! Ne-am intors joi de la Linz, a fost frumos cat a fost, ieri Sasha a decretat ca vrea pizza, mama ca vrea la tata la cimitir, prin urmare am mancat pizza, a dormit o ora Sasha si am plecat voiosi cu tramvaiul 1 (unde p… m…merge tramvaiul 1, ala) spre Bellu. Am luat si un ghiveci, doua candele, frumos, romantic…cand am coborat din tramvai, copilul meu pana atunci entuziasmat a inceput sa se planga de burta: 

– De ce ma doare burta, nu vreau sa ma doara! 

Acum, ultima vizita la Belu a fost cu scandal, asa ca m-am gandit ca e la fel….

– Ma doare burta, rau ma doare, nu vreau sa ma doara! 

Si asa ne-am tarat pret de o statie de tramvai cu promisiunea ca acasa ii dau Debridat, Espumisan, ceva-ceva doar i-o trece. Cand ajungem in fata intrarii la Bellu….bai, dar fix in poarta, copilul meu apuca sa zica doar „vomit!”…si da-i! E lesne de inteles ca timp de jumatate de ora pana a venit taica-su sa ne ia, a mai vomitat de 4 ori. Eu ca un cetatean civilizat am incercat sa sterg pe jos cu servetele dezinfectante, dar inutil…ma rog, acasa inca de cateva ori, nu am putut sa ii dau niciun medicament, asa ca hop-tzop, la Gomoiu. Acolo doctorita noastra isi pregatise colegii asa ca i-au pus repede perfuzie cu antivomitiv si de hidratare si asa, cei doi S ai vietii mele, au stat o noapte la spital. Ne-sm externat azi pe proprie raspundere si cu acordul medicului, cu un Sasha voios…asteptam sa vedem ce naiba a fost: virus, toxiinfectie, criza de colecist!? 

Acum, daca e virus, am o singura angoasa: Ivan….ca mie mi-ar trebui un mic regim la cata poama m-am facut! Dar sa nu provocam norocul ca stim ca se poate. 

Cum a fost, ce as vrea sa fi stiut

Filmele din cap pot fi mai rele sau mai putin rele decat realitatea, in cazul asta au fost mult mult mult mai rele. Poate ca asteptarile nefericite veneau din faptul ca am avut in martie cosmarul numit „Alexandrescu”, poate ca nu, habar nu am, dar sa va zic exact cum au fost lucrurile la Ordena Klinkum din Linz.

In prima zi, camera aia mare si frumoasa mi s-a parut ca o colivie aurita. Adica dincolo de metafora, ma gandeam cu groaza la ce urmeaza asa ca nici asistenta draguta, nici medicii, nimic nu ma putea face sa ma simt bine. Imi era dor de Sasha, imi era frica de operatie, de post-operatie, de tot…

Ce mi-a placut a fost ca si doctorita si medicii anestezisti ne-au chemat si au stat cu noi cate o ora. Ne-au spus in detaliu cum urma sa se desfasoare ziua urmatoare, ce urma sa facem, ce riscuri sunt, ce sanse de reusita are operatia, ce avantje si dezavantaje sunt pentru ce se va face, cum se va simti el, care e evolutia normala, samd. Ne-au spus astea fara sa ii intrebam, au raspuns la toate nelamuririle noastre, ne-au incurajat, ne-au sustinut. In spital a fost mult calm, multe jucarii, o atitudine complet optimista si pozitiva. Pana si riscurile nu ni s-au prezentat ca un capat de lume, fara sanse de rezolvare. Riscul aspiratiei produselor digestive care mie, inainte de ceza mi s-a spus ca ma poate ucide, a fost descris ca un risc major, dar pentru care vor gasi o solutie la nevoie….asa ca in ciuda emotiilor, noaptea a trecut simplu si a venit ziua cea mare. 

In dimineata cu pricina lucrurile au fost fix asa cum mi se spusese: ne-am trezit, a fost sedat, l-am dus in brate in sala de operatii, a ramas razand in bratele asistentei frumoase. Medicul anestezist nu a preluat copilul pana nu s-a asigurat ca este el, ca stim exact ce i se va face (nu va fi operat in stanga cand problema e in dreapta, cum s-a mai intamplat) si ne-a asigurat ca totul va fi bine. Ni s-a dat un telefon si ni s-a zis ca vom fi chemati cand se termina operatia in sala de terapie sa se trezeasca acolo langa noi. 

Timp de 3 ore si jumatate si mai bine m-am invartit ca un leu in cusca, dar in acelasi timp am avut o liniste ciudata, cu cat se apropia momentul, cu atat am simtit ca imi creste nivelul de paranoia si emotie…cand m-a sunat doctorul si mi-a zis ca este foarte bine si ca operatia a mers perfect, am rasuflat…cateva zeci de minute mai tarziu nu eram pregatita pentru reactia lui, desi stiam ca e posibil sa fie agitat. Din somnul lui de poveste s-a trezit isteric, nelinistit, speriat, s-a zbatut, a plans, dar asistentele si doctorii m-au ajutat sa il calmez, ne-am leganat in balansoar si cand doctorul a considerat ca e ok, am plecat in camera. Momentul de groaza a fost cand, in plina criza de plans, asistentelor de pe pediatrie li s-a parut ca nu respira corect. Ele au stat si l-au supravegheat cu mine. Atunci au venit 3 medici de la pediatrie si au decis sa mergem iar la terapie. Pentru mine a fost un moment de vise urate. Nu stiam ce sa fac, am inceput sa plang, ei mi-au spus ca este ok, ca se intampla, ca va fi bine si ca de-aia sunt ei acolo, ca daca ar fi copilul lor ar simti la fel, dar ca nu am motive de neliniste. Jos la terapie au fost minunati, l-au lasat chiar si pe Sorin sa stea cu noi, medicii au venit de doua ori si abia apoi am urcat. Sorin a stat cu noi peste noapte. 

Primele zile au fost cumplite. A stat cu pungile atasate de tuburile de drena, unul din ele din ureter, celalalt din vezica, nu avea voie sa se miste, nu avea voie sa faca efort, se se intoarca, a fost greu, ne-am trezit des ca sa il vrtificam, a primit multe medicamente pentru durere, chiar si asa a fost agitat si a plans. Ciudat e ca a mancat bine, ni s-au adus multe variante de mancare doar-doar ii place si i-a placut, a baut mult lapte, putina apa, si a fost verificat si rasverificat de asistente. Doctorul sau ceilalti de pe sectia de urologie au venit de doua ori pe zi, inca o data cei de la pediatrie, asistentele veneau continuu…daca va intrebati daca am oferit ceva…nu, exclus, nimic, iar atitudinea a fost mai ceva ca a prietenilor de acasa. Nici macar o data nu am vazut stranbaturi dib nas, nu am avut senzatia ca deranjez chiar daca era 3 noaptea, au venit prompt si au facut tot posibilul sa ne ajute si sa rezolve problema. 

In general cam tot ce a zis doctorul, inclusiv evolutia lui, s-au intamplat la zi…cu mici exceptii, ultimul tub l-am scos chiar in ultima zi, dar a fost bine. A facut niste spasme ale vezicii si a avut nevoie de anti-spastice. A facut niste chegulete din cauza carora a facut crize de plans, dar a fost ok in final. 

Asa se face ca la pecare am simtit ca las acolo oameni dragi, nu medici si asistente. Am suferit un fel de sindromul puscariasului in prima zi afara, imi venea sa ma intorc „just in case”. 

La externare, deja hidronefroza de grad 5 la internare a inceput sa se reduca, la fel si megaureterul, valva ureterala a fost indepartata, rezultatele concrete le vom vedea in timp, evolutia in 3 luni, vom merge tot la Dr. Oswald. Sunt bucuroasa ca am mers acolo pentru ca lucrurile au fost asa si nu altfel. A fost mai bine decat speram, categoric. A fost totusi cea mai grea experienta de pana acum: clar si asa sper sa ramana, inima mea nu stiu daca duce mai mult. Sunt fericita ca s-a terminat: inca nu realizez si cred ca imi va lua ceva timp sa inteleg ca e bine, ca e un copil normal si sanatos, ca gata…inca ma astept sa faca o infectie, ceva, e greu sa te dezobisnuiesti de frica. 

Am facut operatia acolo cu ajutorul prietenilor de la Fundatie si chiar cred ca asta le-a semnat in inima noastra un cec in alb, categoric nu am fi putut fara ei si fara toti oamenii buni si dragi care ne-au fost alaturi din toate punctele de vedere. Love you all! 

Dar, suntem acasa si e bine!