Protest! 

Sunt o persoana civilizata de felul meu, impulsiva, da, dar ma controlez la nevoie. Am zilele astea niste trairi de imi vine sa sar la bataie. Sa va zic de ce. 

Cazul 1. Pe grupul de copii cu probleme renale este o mamica. Are un baietel de cateva luni, sub 3 luni, si copilul are ceva malformatie renala si e suspect de reflux. Acum cateva zile a descoperit o infectie urinara. A mers la Sanador unde s-a inceput tratament cu Cefort. Apoi a fost lasat acasa. La cateva zile a venit urocultura, iar bacteria e rezistenta la cefalosporine. A mers la Budimex in ideea unui nou antibiotic. Acolo, a fost intrenata la pediatrie unde un domn sef de sectie (pe care personal il detest deja fara sa il cunosc) a decis sa intrerupa tratamentul pentru ca in opinia lui medicala (desi toate analizele aratau altceva) era o balanita, nu o infectie urinara, asa ca a oprit antibioticul. Desi parintii au cerut ca medicul nefrolog din acelasi spital sa fie informat, nu a facut-o, desi a spus ca o va face. Dupa doua zile in care copilul nu a fost tratat decat local cu unguent, urina a inceput iar sa miroasa si acest „don’ doctor) a cerut din nou analize. A bagat din nou copilul pe Cefort (da, da, toti suntem uimiti) ca sa „il protejeze ca are probleme renale”…probleme pe care le avea si inainte si pentru care nu a considerat ca e cazul sa anunte medicul nefrolog. Apoi, pentru ca mama a vazut firisoare de sange in scaun, a decis sa ii dea Smecta, ca sa curete colonul…doar ca bebele nu are diaree, ba dimpotriva si sangele (rosu) putea insemna si zgarieturi sau intolerante…ceea ce a constatat ulterior, dupa cateva doze administrate. 

Acum, dupa 4 zile de internare, cu analizele care aratau clar o infectie urinara de la inceput, il suspecteaza, in sfarsit de o infectie urinara si au cerut analize, doar ca baiatul a fost alternativ pe Cefort…deci acuratetea acestor analize….mda, discutabil. 

Ca si cand nu ar fi suficiente toate astea, mama nu poate merge cu bebele la medicul nefrolog din acelasi spital pentru ca nu i e da voie sa iasa din salon cu el, iar medicul nu vine pe sectie pentru ca nu e sectia lui si celalalt medic nu l-a chemat pentru ca nu a considerat ca e cazul. Sa reamintesc ca e un bebe cu probleme renale in evidenta, ca era suspect de infectie urinara, ca in cel mai bun caz are o infectie locala a preputului (care il poate afecta in cazul unei malformatii renale), ca il suspecteaza de reflux (chiar medicul groazei a spus-o….)….

Dincolo de conduita medicala prntru care eu i-as retrage licenta de a profesa si dincolo de atitudinea fata de parinti care incalca legea (DA, DOMN’LE, EXISTA O LEGE A PACIENTULUI!!!!!!), eu as vrea sa inteleg de unde a aparut aceasta idee ca medicii si asistentii sunt stapani absoluti si dispun de viata mea (ca pacient sau apartinator) dupa bunul plac!!!! Reamintesc pe aceasta cale ca EXISTA O LEGE!!!!!!!care imi da mie, pacientului, anumite drepturi, iar unul dintre ele este acela de a nu ma simti la spital ca la inchisoare….

Si ajung la Cazul numarul 2: soacra-mea. S-a internat la renumitul CF2 pentru o problema la genunci si a avut nevoie de o interventie cu anestezie. Prin urmare a stat o noapte in rezerva la terapie intensiva, ca sa ii treaca anestezia. In tot acest timp i-a fost interzis sa tina cu ea telefonul mobil. Pentru ca, desigur, asistentele de pe sectie sunt dumnezei si trebuie venerate ca atare. Nu, nu a contat ca telefonul nu facea niciun zgomot si ca familia nu putea fi informata de nimic, conta ca o regula interna (ilegala in opinia mea) le da voie asistentelor (ilegal din nou) sa abuzeze de un om vulnerabil si care nu are cum riposta. 

Bai, oameni buni, dupa ce am trait, dupa ce observ si dupa ce am citit prin ce trec parinti ca Magda Vasiliu, as vrea sa vad ca se lucreaza cumva ca situatii si medici sau asistenti de genul asta sa nu mai existe in sistem. Ne plangem, ne dam cu capul de podele, dar toleram toate mizeriile pentru ca legea e ambigua sau nu spune clar care ne sunt drepturile. Dam peste tot de personal irascibil si medici „prea importanti” ca sa isi faca meseria ca la carte si sa respecte pacientul. Vedem la tot pasul domni si doamne care se cred „dr. House”, dar se comporta ca Mengele. Intalnim pretutindeni asistente (asistenti) si  infirmiere mult mai preocupate de spaga sau de a arata „cine e seful” decat de a-si face corect meseria. Si noi nu sanctionam asta. Sau daca avem curaj sa o facem suntem „nebuni recalcitranti”, „apartinatori agresivi”, „parinti revoltati”, nu suntem oameni cu drepturi carora li se incalca drepturi si care nu sunt protejati de nimeni. Am avut astazi curiozitatea sa citesc legea 46/2003 care arata drepturile pacientului. Nu scrie nicaieri acolo ca familia nu poate lua legatura cu bolnavul, ba chiar opusul. Nu scrie nicaieri ca asistentii sau medicii sunt stapanii tai, ba dimpotriva…si nu, nu scrie nicaieri ca nu ai voie telefon, vizite, sprijin, comportament uman…uite aici. Deci cum si de ce permitem si ce putem face sa ni se respecte anumite drepturi? 

Nu imi spuneti ca nu se poate, ca se poate, am vazut eu acolo…dincolo de granita. 

Reclame

Una cu de toate…

Ma apucasem eu sa scriu frumos despre duduite de 15-20 de ani care imi fac sufletul batran sa se acreasca, ridurile sa se adanceasca, inima sa se miceasca (licenta poetica, na!) si imi scot la iveala sentimente mici si meschine de care stiu ca sunt capabila, dar m-a lovit realitatea peste ochi de nu imi revin…realitatea mea de mama celulitica si cu 3 straturi de burti, cu apetit pentru zece si riduri pentru inca vreo doua ca mine asa, cu vocatie de soacra si soarta de martir (pe altarul bolilor nervoase ocd-ist, paranoid, isterice). Asa, acum ca am imbogatit vocabularul omenirii cu vreo doua cuvinte si mi-am potolit vag logoreea nevrotica, sa va zic ca iar am avut o zi cu Ivan mofturos care nu a mancat mai nimic si eu cu nervii pe masura am tipat si l-am certat si am certat si copilul mare ca am mereu de ce, si dupa ce ei s-au smiorcait si eu am facut un dus cu usa inchisa in stil fronda-adolescentina (ca oi avea eu riduri, dar minte deloc) am ajuns la concluzia….what a news! ….ca sunt o mama execrabila. 

Serios! Mai nou sunt un ghem continuu de nervi, furie, frustrare, vina, iar nervi, iar furie, iar frustrare, iar vina…imi vine sa plang cu vorbe si sughituri cand vad ca vitelul asta mic nu mananca nimic, iar ala mare e chitit sa imi impinga limitele pana Dumnezeu stie unde. 

Nu e de ajuns ca am ajuns sa zic ca o moara stricata si ragusita de 159 de ori pe zi (da, cifra e aleatorie, atat de ocd-ista nu sunt) „Sasha, nu il mai musca!”, „Sasha, nu il mai apasa pe burta!”, ” Sasha, nu il mai lovi!”, „Sasha, lasa-i jucaria sau lasa-l in pace!”, trebuie sa ma adun si sa imi tin nervii in frau cand Ivan nu vrea ou dimineata, nu vrea paine, nu vrea branza, morfole 2-3 masline si atat, apoi mananca cu chiu cu vai nitica paine furata si faramitata prin toata casa si o lingura de cereale cu para, apoi la pranz nu vrea paste cu branza si unt, paste cu rosii, carne de pui, branza perlute, dar bea niste apa si se tavaleste pe jos a victima cand incerc (recunosc, abuziva) sa ii indes macar o lingurita de mancare in gura. Nu am mai putut azi, cu toate picaturile, ceaiurile si mantra „Doamne, da-mi putere si nervi tari!” spusa obsesiv, nu mi-a iesit si pace! Am strigat la el, am vrut sa il fortez sa manance branza si cand mi-am dat seama ca o iau razna, m-am inchis in baie si am facut un dus. As fi plans daca nu se auzea el smiorcaindu-se in carucior (nu am curajul sa il las liber in astfel de situatii) si Sasha nu ar fi intrat si iesit ca picatura chinezeasca intreband continuu si ranjind: 

– Esti suparata? Pe cine esti suparata? Esti suparata pe Ivan? De ce esti suparata pe Ivan!?

…..

– Esti suparata? De ce esti suparata? ….

– Sasha, scuteste-ma si iesi! 

– Te scutesc! Uite, shhhhh, shhhhh, ti-am pus un scutec! 

…….

Da, rasu’-plansu’ cu smiorcaieli frustrate si nemancate in final. 

Acum, stau spalata si mirosind a orhidee (cum bine a constatat Sasha), ei dorm si ma doare stomacul pentru ca Ivan nu a mancat, pentru ca Sasha mi-a cerut sa il tin in brate si eram prea nervoasa sa o fac, pentru ca am tipat la ei, pentru ca ma comport uneori ca o maniacala nemedicata, in loc sa fiu mama blanda, intelegatoare, senina, relaxata (probabil pastilata!!!) de care cred ca ar avea nevoie. Mda, ma cam simt castigatoarea „mamei anului”, nu-i asa!?

In alta ordine de idei, desi sunt putini oameni care intra pe aici, ma bucura tare cand schimb, in bine, chiar si starea unui om cu ce povestesc aici. Dincolo de exercitiul meu de a scrie, scopul locului astuia este acela de a arata si fata mai putin glamour si idealizata a vietii cu copii. Ca, da, sunt iubirea si viata, dar si tortura si balamucul meu zilnic. Ferice mamele care nu trec prin asta zi de zi. 

Si pentru ca deja am devenit specialista in postari de tipul „shaorma cu de toate”, trebuie sa zic ca am tot umblat cu tramvaie si metrouri ca sa imi fac fericita odrasla mare si sa mai ies din casa, dar nu in parcuri ca le detest, si am tot vazut fete de-astea „de-o varsta cu pedeapsa”, dar care ma fac sa cred ca a trecut viata si fashionul pe langa mine.

 Mai, dar au asa o stima de sine afisata, o relaxare si asumare a hainelor pe care nu am avut-o niciodata! 

Era aseara aceasta Pocahontas in 25, de m-a facut sa imi adun mandibula de pe jos de cateva ori. Bruneta (evident), silfida, bronzata, cu trasaturi ca ale celebrului personaj, cu un trup mai degraba androgin si musculos acoperit de cea mai decoltata si delicata rochita furou culoarea trandafirului ars….bah, dar niciun pic de complex, niciun stres legat de lipsa (aproape totala) a sanilor, de lungimea (sensibil indecenta) a rochiei…dar mi-a placut. Serios mi-a placut asumarea ei, frumusetea neconventionala, impacarea cu ea insasi, muschii aia definitibatat cat trebuie sau poate un pic prea mult, dar cam tot….daca as fi fost un fotograf priceput mi-ar fi placut sa ii surprind spiritul. Acum stiu ca sunt o baba senila si fac abstractie voit de modul im care toti ne lustruim pana la perfectiune aparentele, dar fata asta mi-a placut tare pentru ca spargea un tipar, chiar daca tot ea crea altul. Pentru ca era ea, altfel…

Pe cealalta, din metrou, am detestat-o miseleste pentru maieul decoltat in spate (da, il vreau de 3 sezoane, nu, nu l-am cumparat inca) si relaxarea cu care isi pusese hainele alea pe ea. Sa zicem ca nu am nici curajul, nici stilul, nici vointa, nici putinta si, ma tem, nici corpul sa o mai fac. 

Cam atat! 

Diverse

Cand ai copii iti dai seama ca vorbesti din ce in ce mai mult singura.  Nu ca nu ai avea interlocutori, ci pentru ca pe acestia din urma ii doare unde nu ajunge soarele de ce zici tu. De exemplu, tu spui: 

– Sasha, te rog nu calca in gunoi! 

Sasha va calca de 3 ori fix in maldarul de gunoi imprastiindu-l pana ce tu vei urla isterica sa nu mai faca asta ca nu raspunxi de reactia ta. El te va privi invingator si va intreba daca te-ai suparat. Daca zici da, vine ca o pisica si spune miorlaitor „Dar nu vreau sa te supaaaaar!”, daca zici nu, te pregatesti psihic sa mai calce o data-de doua ori in acelasi gunoi. Practic, nu ai cum sa castigi si se reitereaza faptul ca el e seful tau. Asta daca mai aveai indoieli. (Nu stiu de ce scriu la persoana a 2-a, dar continuu). 

Sigur ca viata asta cu copii are si partile ei minunat pozitive. Exista cateva momente pe zi cand copiii sunt relativ cooperanti si se joaca frumos (5 secunde) si tu stai ca proasta pe canapea cu cafeaua in mana si aproape lacrimezi de placere si bucurie. Ba chiar visezi ca ar putea fi posibil ca undeva, candva, astia doi sa se si inteleaga bine. Sigur ca apoi Sasha incepe sa il traga pe Ivan de maini, picioare, sa il apese pe burta sau sa il muste, in timp ce declara cu emfaza ca il iubeste si te gandesti, cu durere, ca te-ai cam pripit cu presupunerile. Sau poate ca e adevarata povestea cu „dragoste cu nabadai” si la frati.  

Apoi vine curierul cu tenisii cumparati la reduceri pentru anul viitor.

( Da, stiu, ma hazardez, dar daca nu ii vor fi buni, gasesc oricand copii sarmani sa ii donez si toti cipicii astia cumparati cu anticipatie m-au salvat de la a da sume exorbitante pe incaltari la momentul nevoii stringente. In plus am calculat asa…daca anul asta i-a crescut piciorul cu doua numere, macar cu doua ii creste si anul care vine. Iar daca ii creste doar cu unul, ii vor fi buni peste doi ani, iar tenisii bensimon si converse nu cred ca se demodeaza. Hai ca am logica. Ocazie cu care pot sa zic ca am incalcat pactul necumparaturilor. Am rezistat o saptamana si jumatate, tot e bine. Data viitoare o sa fie mai mult.)

Revenind, si vine curierul si te uiti la incaltari si iti dai seama ca „Omg, ce mari sunt, adica ii sunt inca mari, dar sunt sanse ca in curand sa ii fie buni, un an, maxim doi, un fleac”… si iar te apuca anxietatea ca trece timpul, ca e atat de imprevizibil, ca tot te doare coasta si pieptul strivit de barbat la dans si incepi sa devii ipohondra-ocdist-anxioasa. Ca oare de ce, ca daca….

Noroc ca nu ai timp sa te gandesti prea mult. De ce? Exemplu, un metru mai incolo:

Seful meu, Sasha, si celalalt sef al meu, Ivan, sunt absolut geniali in sefia lor. Eu nu am vazut fiinte atat de manipulatoare nativ. Serios, iar eu ma las dusa de nas cu o placere sora cu masochismul. 

– Sasha, lasa-l sa doarma! 

– Il las! Ma uitam la ochiul lui! 

– Am zis sa il lasi sa doarma!

– Il las, il las, spune in timp ce apasa pe burtica frumosului adormit, are burta moale!

-Sashaaaaaaas! (Nu, nu se trezeste la urlete)

Vine chicotind:

– Te iubeeeesc! Pupa-ma!

– Nu! 

– De ce? Esti suparata!? 

– Nu am chef! 

– Tsssssssss! (Se preface ca ma alimenteaza cu un furtun ca la benzinarie). Gata, ti-am dat chef! Pupa-ma! 

Pe Ivan il ajuta moaca si ochii galesi deocamdata. (Iar eu pendulez maestru sau psihotic, nu am decis inca, intre persoanele I si II). 

Am vazut desenul animat cu Kubo…am bocit asa un pic, suflet delicat si sensibil ce sunt! 

Am gatit, am mancat, mi-am luat wellies…lasati toamna sa vina la mine. Dar sa mai stea nitel, pana ne intoarcem de la Linz. Amr o saptamana pana plecam. 

Crazy mom moment si un chec de ciocolata 

Azi am zis sa fac un chec de ciocolata. De ce un chec de ciocolata cand Ivan nu are boie ciocolata poate fi explicat doar prin faptul ca sunt in acea perioada a lunii si nu gandesc decat prin prisma hormonilor. Revenind. Checul, o minunatie pe care am mai mancat-o acum vreo 20 de ani, reteta via Ani, matusa de peste mari si oceane, mi-a ramas in inima si amintirile gustative pana m-am incumetat sa ii cer reteta. Am zis ca o sa ii fac minunea lui Sorin de ziua lui, dar am pierdut din vedere doua aspecte: primul, nu prea are voie zahar, al doilea, mergeam la nunta si nu era cazul sa bucataresc inutil toata ziua. Am decis asadar sa il fac azi, ca sa impartim si cu altii. M-am pus pe treaba dar, evident, cu doua fiare care pandeau orice miscare, facutul checului a devenit un soi de tragi-comedie in trei acte: 

Primul: Pun crema de ciocolata la fiert, Sasha pandeste lingura sa o linga, eu pe el sa nu se friga, el sa bage un deget in oala, eu pe Ivan sa nu isi verse oala in cap. Pana la urma, urlu la Sasha sa plece din bucatarie, el la mine ca nu vrea si ca vrea sa se uite, eu la el sa plece ca altfel nu mai fac prajitura, Ivan fura o oala cu capac si o taraste cu zgomot pe gresie pana in sufeagerie. Eu simt cum imi creste tensiunea si ma apuca migrena, urlu iar, nici macar nu mai stiu ce zic, vreau doar sa plece sa ma lase sa fac prajitura vietii (cine naibii m-o fi pus sa o fac). Pun crema la racit si separ ouale. Liniste 5 minute…sau cate or fi fost. 

Desfasurarea actiunii: Ma apuc sa fac restul treburilor. Pun albusurile sa se bata spuma, praful de copt sa faca spuma, incep sa incorporez faina, galbenusurile si praful inspumat. Sasha stoarce restul de lamaie peste faina cazuta pe blat. Ivan linge cealalta jumatate de lamaie. Amandoi umbla la cuptor. Urlu sa plece. Ivan se duce la gunoi si incearca sa arunce una-alta. Mai bat nitel, mai fug dupa el, mai bat nitel (nu copiii, desi imi vine), mai tip la Sasha sa nu ia punga de faina, la Ivan sa nu traga bolul cu crema, la Sasha sa nu puna faina in albus, la Ivan sa nu traga de usa cuptorului….reusesc sa le amestec pe toate cu chiu cu vai, bag checul in cuptor si am revelatia…am uitat sa pastrez glazura. Ma apuca depresia si tip la Sasha care ma intreaba a 101-a oara de ce am aruncat coaja de lamaie. Daca ar tacea macar un pic si migrena mea ar fi mai usoara. Sau nu. 

Finalul neapoteotic: Acum ca astept de peste 15 ani sa mananc checul si nu are glazura, ma simt datoare sa improvizez. Am cumparat o frisca. Am pus si niste zmeura. Ma simt trista si nesatisfacuta. Macar checul e demential asa cum stiam ca e, chiar si fara glazura. Oricum ma cert cu copiii. Sasha nu ma asculta, Ivan urla din orice. Are un model bun, macar el nu are 35 de ani. Am facut curat, acum pe jos sunt hartii rupte, carti de joc, carti, jucarii, mancare…Astept sa vina S sa ma pun catatonica intr-un colt. 

Hai ca pana la urma nu a fost asa rau. Sa va dau reteta de chec zic. Sa il numim Checul minunat al lui Ani

Se ia o cana de aproximativ 250 de ml ca unitate de masura

Ingrediente

200 grame de unt

1/2 cana de lapte 

4-5 linguri cacao

2 cani zahar (eu am pus cam una si jumate de brun si tot mi se pare foarte dulce)

1 lamaie mare

3 oua

1 1/2 cani faina 

1 praf de copt 

Metoda fara tipete si perturbari

Se pune pe foc laptele, zaharul, cacaoa si untul si se fierb vreo 5 minute

Se lasa sa se raceasca, nu inainte sa pui deoparte 4 linguri pt glazurat. Eu am uitat!!!!!!

Se bat albusurile pana stau bat

Praful se pune in zeama lamaii si se lasa sa spumege

Cand crema se raceste, se incorporeaza cu un mixer sau batand viguros cu telul faina, spuma de praf de copt, galbenusurile. La final se amesteca incet de tot albusurile spuma. 

Se pune in tava de chec sau tort cu margini detasabile, unsa cu unt si cu hartie de copt sau fara (mai bine cu) si se coace la 180 grade celsius pana e gata. Stiti povestea cu scobitoarea. Vreo 40 de minute asa. Se scoate si se toarna glazura. 

Se lasa sa se raceasca putin. Caldut sau rece e excelent. Merge minunat cu zmeura si frisca, dar mai bine cu frisca de casa sau sos de vanilie….asta e adaugirea mea. Miaaam! 

Oda copilului care nu mananca

Bai, copilul mamicutei tale (ma-ti, adica), in acest caz eu, de ce bunicile bunicilor tale  nu mananci!?…ca fac cu neuronii aia putini de tot pe care ii mai am! Eu cand te aveam in burta, simteam asa ca tu o sa imi cam testezi limitele, dar serios, in felul asta? Asa devreme? Nu iti ajunge ca am ajuns prietena asistentelor si spitalelor? Chiar trebuie sa ma torturezi zi de zi cu mancatul tau selectiv si aproape inexistent? Nu, serios, eu chiar nu mai pot…nu mai pot sa imi screm creierii ore intregi pe zi intrebandu-ma „ce naiba sa mai gatesc ca sa manance Ivan”, nu mai pot sa stau cu stomacul ghem la fiecare inghitutura de teama sa nu o scuipi, presupunand ca ai avut buna-vointa sa o bagi in gura, nu mai pot sa ma intreb zi de zi cu ce niba traiesti, nu mai pot sa ma intreb de 10 ori pe zi unde gresesc de nu mananci aproape nimic!!! Cum sa iti explic ca trei felii de castravete, un piure de fructe si juma de covrig nu sunt alimentele ideale pentru varsta ta? Cum sa te fac sa intelegi ca trebuie, totusi, sa te hranesti normal ca sa cresti, mai ales ca te asteapta o operatie deloc usoara? Bai, iubirea mea, actual tortura mea personala, cu toata afectiunea ce-o nutresc, imi cam vine sa iti zic vreo doua urate si m-as duce in codru numai sa nu mai vad cum privesti impasibil orice iti pun in fata, cum te strambi scarbit la orice varianta de pranz iti propun, cum nu inghiti trei sferturi din mancarea care iti atinge buzele…nu glumesc, chiar nu mai pot sa strang mormane de mancare aruncate pe jos de tine, sa arunc meniuri intregi pentru ca tu nu vrei nici macar sa te uiti la ele! 

Nu stiu cu ce am gresit, daca este doar felul tau de a fi sau modul tau de a ma chinui si pedepsi pe mine, dar un lucru e clar, tortura asta este al dracului de eficienta!!! Niciodata nu mi-a venit sa mananc mai compulsiv sau nevrotic ca acum. Niciodata nu mi-a venit sa plang mai isteric si neputincios ca in zilele in care nu mananci (ma rog, ar mai fi cateva dati, totusi). Niciodata nu mi-a fost mai groaza ca ai putea avea ceva si eu sa nu vad/inteleg/observ ca atunci cand refuzi sa mananci din Dumnezeu stie ce motiv. Si niciodata nu am simtit lacrimile in gat ca acum, cand prin nu stiu ce miracol ocazional, mananci si tu aproape o cutie de perlute de branza. 

Eu stiu ca sunt parinti naivi in lumea asta care, norocosi posesori ai unor odrasle model Sasha, au senzatia ca nu exista asa ceva…bai, dar exista!!!! Va spune o mama care credea ca detine secretul alimentarii corecte a copilului, cand de fapt habar nu avea ca e exclusiv meritul fiului, nu al ei. Nu al tehnicilor, metodelor si talentului ei culinar exceptional, ci exclusiv al progeniturii nascute cu gena corecta…si mai stiu ca teoria aia cu „lasa-l pana ii e foame” nu este viabila. As vrea sa vad eu o mama normala la cap care poate sta relaxata cand „Soarele si Luna, Universul si Stelele” mananca, practic, nimic. 

Acestea fiind zise, si cum el a adormit fara sa termine biberonul cu lapte, ma duc sa mai rontai ceva. Ca eu sunt cuminte, mananc tot, si putin peste! 

 

Despre medicii romani, numai de bine

De cand am fost cu Ivan in Linz prima data, am tot vorbit cu parinti care au ales, ca si noi, sa plece pentru o „a doua opinie”. In ambele cazuri care au si ajuns acolo, era vorba despre copii sub un an, carora in tara li se dadeau prognosticuri dezastruoase si li se propuneau metode terapeutice tip tortura medievala. 

Unuia dintre copii, fetita, a carei problema fusese observata intrauterin, in tara nu au fost in stare sa ii puna un diagnostic clar. I-au spus ba ca are rinichi polichistic, ba ca are cancer, ba ca daca nu are face, ba ca are megaureter si hidronefroza, ba ca are ureter dublu, cate si mai cate. La 6 luni i-au recomandat cistografie, scintigrafie si operatie, fara sa stie macar rezultatul investigatiilor. Au speriat parintii ca e posibil „sa faca cancer” (scuzati cacofonia, si absurdul exprimarii, dar e citat). 

Au mers la Linz cu un copil care nu avea niciun semn clinic de boala si dupa investigatii au aflat ca, da, au un copil sanatos si fara probleme majore, nu unul in chinuri si pe moarte. 

Al doilea caz al unui bebelus care a fost diagnosticat intrauterin si apoi dupa urosonografie cu reflux bilateral de grad mare, rinichi displazic, care a facut doua infectii urinare discutabile, care a primit profilaxie abia dupa a doua, caruia medici celebri din tara i-au spus ca „singura solutie” este „scoaterea ureterelor la piele” pana la un an. 

La Linz li s-a zis ca nu are reflux pe ambele parti, rinichiul cel mai afectat functioneaza 14%, copilul raspunde bine la profilaxie, este exclusa scoaterea ureterelor pentru riscurile pe care le presupune (metoda e invechita, are efecte adverse cumplite, vezica nu este folosita pana la un an, o mizerie despre care e suficient sa citesti sa intelegi de ce in tarile civilizate nu se mai practica) si ca baietelul va fi urmarit si operat dupa un an. 

Ce incerc sa spun prin povestile astea, nici eu nu stiu. Nu pot inca si nu vreau inca sa cred ca vestita medicina romaneasca da astfel de „produse”, nu vreau sa accept ca asta e norma, pentru ca stiu oameni minunati si „oameni” in adevaratul sens al cuvantului, dar incepe sa imi fie sila dece se intampla. E o greata venita din frustrare si resemnare. Nu pot sa inteleg atata incompetenta si agresivitate decat prin lipsa de empatie si rautate individuala, autosuficienta si lipsa interesului de a evolua, si abia apoi lipsa dotarii si aparaturii. Si nu in ultimul rand, pot intelege ca acesti „medici” si-au vandut sufletul banilor si „celebritatii” si nu pot si nu vor sa accepte ca sunt depasiti. Altfel nu inteleg cum un medic considerat cel mai bun pe „felia” lui, poate veni cu solutii din deceniile trecute, fara sa isi accepte incapacitatea si sa ofere optiunea cuiva mai pregatit, chiar in afara tarii.  

Nu inteleg de ce sistemul de sanatate impiedica oameni obisnuiti, cu venitri normale, sa aiba acces la servicii medicale corecte si performante. Inteleg cum, dar tot nu vreau sa accept, ca am ajuns sa cred in teorii ale conspiratiei si sa admit ca un popor este distrus prin sistemele de baza: sanatate, invatamant…iar noi suntem praf si pulbere in domeniile astea. Ma doare ca imi vine sa plec si sa nu ma mai uit inapoi. 

In plus, ne batem cu pumnul in piept ca noi nu suntem ca americanii, ca nu conditionam sanatatea omului de contributiile banesti….mda, hai sa ne mai gandim putin. 

Cam asta e. Se spropie si mi-e frica. Nu pentru ca nu am incredere, ci pentru ca stiu ca doctorii nu sunt dumnezei chiar daca fac tot posibilul uman sa fie bine…AMR 2 saptamani. 

Fapte

1. Ivan a varsat laptele praf pe jos in mijlocul bucatariei. Nu l-am auzit, inca atarnam semi-letargica in pat cand a venit Sasha tropaind si chicotind. Mi-am dat seama ca „totul este trist in lume” cand mi-a spus printre sughituri si inecaturi de ras ca „Ivan a varsat laptele”. Macar am reusit sa nu urlu, desi am reusit sa filmez. 


2. Copilul mic a continuat ziua cu: nemancat, aruncat mancarea din farfurie pe jos, trantit sunca lui frate-su pe jos, catarat, trantit jucarii pe jos, trantit creierii mei pe jos, inca nu i-am adunat…

3. Am inceput sa ma „droghez” cu plante, incerc sa ma pregatesc psihic pentru ce urmeaza, macar ma ajuta sa tip mai rar, tot e un plus. Desi am senzatia ca ma supra-dozez usor, cred ca mai compensez cu cafeaua. 

4. Copiii traiesc intr-o suava relatie de dragoste-ura, in care se imbratiseaza pana incep sa planga (mai ales Ivan), se pupa pana se musca, se joaca pana se pocnesc…e frumos! 

5. Reusesc sa imi tin in frau compulsia cu shoppingul, dar parca mananc mai mult, nu stiu care varianta e mai buna. Cred ca ma duc sa cumpar ceva. Ah, in compulsie nu intra cartile, am cumparat vreo 4-5. E ok, nu punem pret pe cultura. 

6. Mie imi place sa stiu din timp ce se intampla in GOT, nu ii inteleg pe cei care urasc spoilerele…serios acum, e un film facut dupa niste carti, adica ok, acum se departeaza de ele and shit, dar daca era pe principiul „nu ma uit ca stiu despre ce e vorba”, nu ne uitam de la inceput, nu?!

7. Tot despre GOT, nu am mai fost asa entuziasmata de o idila de la Khalesi si Drogo incoace, dar de ce trebuie sa fie John Snow asa fatalau, nu stiu!? 

8. Am fost la nunta in week-end, si de euforie si dezmatz barbatul mi-a rupt oase cu afectiunea. Nu, serios acum, m-a strans de am trosnit usor si inca ma doare in dreapta, langa stern, e posibil sa imi fi rupt o coasta!? 

9. Am reusit sa curat casa. Doamne ajuta! 

10. Nu stiu daca sunt nebuna, masochista sau altceva, dar cand ma uitam la micul Nicolai ma cam dureau ovarele. Poate totusi era PMS. Zic! 

Deocamdata atat, revin! 

A, a, a….am sashisme proaspete. El retine ca un buretel supra-dimensionat orase, tari, strazi. Uneori, cand le citeste/aude, le stalceste si ies (spicuiesc din amintiri) 

Vasloi (in loc de Vaslui) 

Mangaria (in loc de Mangalia)

Curush Severin (in loc de Caras Severin)

Nervii lui Traian (in loc de Nerva Traian) 

Camil Râsu (in loc de Camil Resu) cu variatia Camila lui Resu

…si Mihai Bravo (in loc de Mihai Bravu)

Ganduri intelectuale la ceas de noapte

Ma apuca asa cateodata un gand si nu ma lasa in pace. De ce sa nu il scriu aici, zic!? Vreau sa fie insa clar ca nu ma consider nici desteapta, nici culta, nici citita suficient ca sa cred ca am sigur dreptate. Doar constat si analizez si simt si zic…atat. 

Ma ingrozeste ce se intampla in Lume. Ma uitam acum doua zile la filmuletul asta din America si am simtit fizic senzatia de rau. Am vazut apoice se intampla in Barcelona, orasul de poveste al sufletului meu, si am simtit rau fizic. Imi spun obsesiv ca „asa ceva nu exista”. Nu stiu daca tot ce se intampla este o manipulare a unor sentimente pre-existente (teoriile conspiratiei exista mereu), un efect al exagerarii „political corectnessului” sau a invaziilor, a actiunilor militare nejustificate decat de interese meschine. Nici macar nu pot sa imi dau seama de partea cui e dreptatea, extremismul si intoleranta nu au nici scuze si nici justificari. Tot ce pot sa spun esre ca, indiferent de cauze si motive, eu vad acolo raul. RAUL uman in cea mai urata forma a lui: violenta si ura. Vad o lume de care as vrea sa imi protejez copiii. O lume de care mi-e frica. Raul transforma oamenii in monstri si este extrem de molipsitor. 

O vad la scara mica si am trait-o pe pielea mea. Imi aduc aminte cat de senina eram dupa cei doi ani de stat acasa cu Sasha. Cumva, in timpul ala, imi formasem o bula aproape perfecta si incepusem sa pot sa ignor rautati, agresivitati gratuite, mizerii mai mari sau mai mici. Inceput ca un exercitiu personal de a vedea lumea in culorile unui copil de un an, ajunsesem sa mi-o colorez pastel pe a mea. Inchideam ochii la mitocanii, incercam sa raspund cu blandete mojiciilor, faceam eu bine fara sa imi pese de reactii, priviri sau pareri. Si nu mai simteam ura. Si imi era atat de bine. Cand m-am intors la serviciu, aveam senzatia ca o sa raman asa …noua eu…asa ca primele zile nici nu m-am enervat cand a trebuit sa astept 3 autobuze sa ma urc intr-unul, nu m-am infuriat nici cand am mers stalcita cateva statii bune. 

A doua sau a treia zi insa soferul cu singurul autobuz semi-gol a inchis usile desi oamenii alergau spre el si a stat asa la semafor rosu in timp ce toti care se grabeau se rugau sa deschida, sa nu ii lase sa astepte un urmator autobuz care avea sa vina in 20 de minute, plin. Am fost socata. M-am simtit uimita si mahnita si furioasa. Si am simtit un strop de ura catre omul ala care facea rau gratuit si intentionat. Apoi a fost cucoana care s-a impins sa urce calcand oamenii in picioare, pentru ca apoi sa nu mai faca loc altora care, la fel ca ea, aveau nevoie sa urce si am simtit scarba. Si inca putina ura catre omul asta pentru care nu conteaza decat binele personal, cu pretul raului altora. Apoi au fost soferii de automobile care stropeau oamenii cand ploua, fara sa le pese, si care m-au dezgustat complet. Si pe care i-am urat pentru indiferenta si prostie. Apoi un autobuz intreg care se uita urat la un om doar pentru ca avea probleme si urca mai greu si apoi ocupa mai mult spatiu, care m-a facut sa ma simt fizic rau si sa renunt la visul meu de „zana buna”…mi-am dat seama atunci ca e atat de usor sa ajungi sa urasti. Ca oamenii s-or naste buni, dar se pricep atat de bine sa devina rai, incat m-am speriat. 

Am incercat apoi sa gasesc cauze si explicatii in educatie si istorie. Mai ales ca genul asta de rautati gratuite, lipsa de respect si mojicii nu mi s-au parut atat de evidente prin ale tari. Exceptand America. M-am intrebat atunci de ce noi romanii suntem atat de diferiti de francezii, italienii sau spaniolii cu care ne laudam ca suntem „din aceeasi familie”? Oamenii astia care loviti de ura si violenta incearca sa „nu renunte”. De ce nu mai gasesc in tara mea valorile alea de cinste, solidaritate sau umanitate dusa la sacrificiu, asa cum citeam, mica fiind, in cartile de istorie. Ca un copil parasit si abuzat, tara asta s-a transformat in zeci de ani de comunism in care oamenii au fost invatati sa nu mai creada in nimic, sa nu mai aiba nici mama, nici tata, nici valori, si a ramas plina de indivizi lipsiti de repere si de morala. Privesc cu durere si uimire cum pe strada, in trafic, chiar si in social-media, nu mai avem habar ce inseamna bunul simt, respectul pentru celalalt, empatia…sarim la gat dupa primul cuvant interpretat uneori prin prisma proprie, nu in cheia mesajului, nu vrem dialog, vrem sa impunem opinii ca si cand viata noastra ar depinde de asta, calcam in picioare si uram instant fara motiv real. Celalalt este dusmanul, asa ca nu ajutam dezinteresat, nu facem nimic fara sa obtinem ceva in schimb, nu dam nimic gratis…ca „de ce sa aiba el si eu sa renunt”….traim, cei mai multi, mic si mojic si dam molima mai departe. 

Ma uit si imi dau seama ca, daca jumatate de secol de opresiune a facut asta unui popor, terorismul si frica vor transforma umanitatea intr-un teren de joc al extremismului. Imi dau seama ca ura si xenofobia vor distruge tot ce e bun si frumos in oameni si ca ne va fi atat de greu sa luptam cu RAUL. Poate vom face orice ne sta in putinta sa nu ne lasam doborati, dar frica de moarte si ura vor fi acolo. Nu stiu si nu pot sa imi imaginez ce solutii sunt pentru omenirea asta. Ce am putea face noi, fiecare in parte, pentru ca Sasha, Ivan si altii ca ei sa nu creasca urand, fiindu-le frica de oricine, punand raul inainte. As vrea sa stiu cum si ce le pot spune sa explic ce se intampla in lumea asta. De ce un oras ca o poveste este acum victima RAULUI, de ce peste mari si oceane, RAUL ii face pe vecini sa se urasca si sa isi doreasca moartea? Si as vrea sa stiu cum sa le explic lor ca trebuie sa fie altfel. Nu stiu inca. 

Scuze

Nu stiu cati oameni citesc ce scriu eu aici si asteapta sa mai exprim una-alta ca sa empatizam, sa facem haz de necaz impreuna, dar chiar sunt praf zilele astea. Cred ca sunt atat de concentrata sa nu ma gandesc la ce urmeaza, incat creierul meu se tine intr-o stare de blank iritat. Atat sunt de praf, incat acum ma gandesc obsesivo-nevrotic (in timp ce scriu) daca blank se scrie blank sau blanc. Deci, cum spuneam, praf si pulbere. Ma lupt cu mine, cu gandul la groaza din orele alea in care copilul meu va fi in sala, anesteziat, in care stiu ca il pot pierde. Si nu vreau sa aud ca sunt sanse mici, ca statistica arata ca posibilitatea sa nu faca fata unei operatii uzuale pentru probleme ca ale lui sunt infime, pentru va nu imi pasa decat de procentul ala mic mic mic care EXISTA!!!!!!. Si chir daca stiu ca trebuie intervenit si ca probabil va fi bine dupa si ca vom trai putin mai normal si cu mai putine temeri, sunt constienta ca macar 6 luni dupa interventie nu o sa pot spune ca e ok, ca am trecut hopul si ca e bine. Si mi-e frica de nervii mei in perioada aia. Si simt deja cum ma pierd usor-usor in obsesii, atacuri de panica si angoase cu tinte din cele mai ciudate si mai inspaimantatoare si imi dau seama ca trebuie sa ma adun si nu prea stiu de unde sa incep. 

In acelasi timp, sunt multumita ca e doar atat, ca avem sanse mari de bine, ceea ce altii nu au, si ca o sa ne opereze un doctor bun si ca avem noroc pana la urma, dar tot mi-e frica. Nu pot sa domin frica asta cu ratiunea, oricat incerc. Iar lupta asta continua „din spatele mintii” cum zic englezii, ma face sa fiu o combinatie bizara intre „aproape catatonica” si complet isterica. Iar copiii mei o simt, se comporta ca atare, iar eu ma simt coplesita de vina si neputinta ca nu pot sa fiu o mama mai buna si mai echilibrata pentru ei. Asa ca ma infurii cand Ivan nu mananca, cand Sasha imi spune tipand ca vrea sa moara Ivan sau el sau amandoi si, desi inteleg ca nu discerne ce zice, si ma sfaram pe dinauntru de durere si mila si pentru cel care e dus „la taiere” si pentru cel care e „lasat in urma” chiar daca amandoua sunt alegeri corecte si logice. 

Asa ca nu pot, nu pot sa retin nici miile de perlute delicioase ale lui Sasha, nici dragalaseniile si pseudo-cuvintele lui Ivan, nu pot nici macar sa ma mai obiectivez. Imi e greu spre imposibil sa ma vad ca personaj de comedie cum stiu ca sunt incercand sa ma descurc singura cu golanii mei iubiti si plini de zvac. Asa ca ma intorc la ce m-a consacrat, la aceste lamentari depresive cu gandul ca peste o luna, pe vremea asta, o sa fim acasa, cu bine! CU BINE!!!!!!!

Level of inspiration…lowest

Stau al naibii de prost cu orice inseamna gandit si scris zilele astea. Nici macar Sashismele nu le-am scris pentru ca le uit la 5 secunde dupa ce rad bine de ele. Ma doare capul, cand nu ma doare fac altceva…de regula cu plozii. Mi-am tot zis ca ,daca nu e vacanta, macar distractie sa fie. Si am incercat sa ies mai mult cu ei. A fost ok, dar Sasha tot face crize de plans si asta ma dispera. Cred ca simte ca eu ma tem…gandul ca se apropie operatia si, dupa ea, sezonul virozelor ma ingrozeste. Am spus de migrene. Am migrene des. Sunt ale naibii si chinuitoare, imi opresc practic creierul din functiune, asa de urate sunt. Vin de regula cu momente de anxietate oribila inainte si stare de lesin dupa. Uneori ma intreb daca nu sunt isterica. Somatizez exagerat si asta nu poate fi de bine. Cumpar exagerat si asta ar fi alt simptom. Ok, din fericire ziua mea m-a blindat cu chestii minunate care pot fi purtate si nu simt nevoia de investitii majore, dar tot cumpar. Ma tenteaza sa fac un „shopping ban” de o luna. Sa vad cum e. Sau macar de doua saptamani. Cred ca o sa incerc pana plec la Linz. Ar trebui sa ma ajute, sa invat sa defulez altcumva, bautura e exclusa ca am migrene. Poate chiar reusesc sa scriu, cine stie. Doar am stabilit ca fac asta terapeutic. Maine mergem la Ikea, de marti incep „shopping ban”. O,Doamne, o sa fie amuzant. Nu intra in el mancarea si suvenirurile din vacanta. Desi deja am 10 chestii in cap care „mi-ar trebui”. 
Vreau sa fac ordine in dulapuri/bijuterii/pantofi si sa dau tot ce nu port sau nu cred ca o sa mai port. E tot un exercitiu de „curatenie”. Stiu ca nu imi trebuie tot ce am si stiu ca as putea trai cu jumatate, dar nu de-aia le-am cumparat. Sunt multe sunt lucruri in care am trait momente, altele imi aduc aminte de oameni dragi, e greu. Dar o sa o fac, dulapul geme. In plus chiar simt ca trec la alt nivel de eu si in multe nu ma mai regasesc. Nu imi mai plac aceleasi lucruri, nu ma mai simt confortabil in lucruri in care acum 3 ani traiam efectiv. M-am schimbat mult, fizic si emotional. Desi am acelasi numar de kilograme, vad si simt cum se aseaza lucrurile altfel pe mine. Si trebuie sa ma regasesc si sa imi regasesc stilul. Nu stiu inca unde sunt. Am accente adolescentin-nastrusnice, dar incep sa ma simt din ce in ce mai comod in haine simple, basic. Emotional sunt imbatranita, maturizata ar zice unii, dar asta nu inseamna ca vreau capot de diftina si nici rochii creion, ci ca vreau sa ma simt eu in hainele mele, sa risc un pic la combinatii, sa pun pe mine ce imi place cum imi place.  Cred ca trebuie sa incep sa nu imi mai caut esteticul in altii, ci in mine. In plus, m-am saturat de perfectiunea asta afisata. Nu mai vreau sa ma complexeze superficialitati de genul celulitei de pe fund sau faptul ca abdomenul meu arata ca dupa doi copii (d’oh!, am doi copii…bine ca nu arata ca dupa 5). Asta nu inseamna insa ca nu mai vreau la sala sau sa fac sport, inseamna ca vreau sa ma provoc sa fac mai mult din punctul asta de vedere fara sa astept neaparat sa imi dispara coaja de portocala de pe fund. Vreau sa inteleg din nou ce imi place, sa nu imi mai fie frica sa experimentez si sa ma exprim in chestiile astea. De exemplu, imi plac blugii si tricourile, dar uneori simt ca ma pot regasi si in alte lucruri simple si curate (in sens metaforic, fizic e posibil sa aiba piureul lui Ivan sau rosiile lui Sasha pe ele). Vreau sa invat sa ma bucur fara vina, dar cu discernamant de lucrurile bune ale vietii…adica sa scap de frica. Nu stiu daca tot „nestingul” asta nu vine cumva din „dezordinea” cumplita din interior, din faptul ca povestea asta cu Ivan ma face sa simt ca pierd si carma, si busola, si planul de drum…nu stiu daca nu cumva nu ma tem ca as putea sa nu ajung niciodata sa termin drumul ala dorit si caut sa „traiesc clipa”, habar nu am…dar daca tot o iau razna sa fac ceva deconstructiv-constructiv.

Altfel: 

– maine e ultima zi de post, inca imi fac lista cu ce o sa mananc de marti incolo (asa atitudine si zen doar la Kung Fu Panda) 

– maine e ultima zi de shopping, prima noapte de razboi. 

– maine fac plan pentru toata saptamana, ma gandesc sa duc copiii sa ii dau in roata aia din Colentina. Oare e mai bine miercuri sau vineri? 

– saptamana care vine aduce cu ea trei aniversari, si nu stiu care ma emotioneaza mai tare: munteni de 9, manademana de 20 si El de 37. O sa fac prajituri…

– si poate scriu, desi as vrea sa stau mai putin pe net daca se poate. Cred ca pana la urma acum incepe „postul” adevarat.