Pe drum spre sala

– Copiii din ziua de azi sunt dati Dracului….zice razand…eu pe vremea lor eram prost, la 14 ani nici nu stiam cum sa pup o fata. Mai rade putin. 

Este slab, inalt, are parul alb si rade cu prietenul care stie bine ce vremuri au trait amandoi. Alea in care la 14 ani nu stiau sa pupe o fata, abia auzisera de telefon si televizor, iar mobilul sau laptopul erau SF. Dar e vesel, cum nu sunt multi dintre cei pe care ii invidiaza, si e viu…mai viu ca mine care ma tarasc spre sala fara chef. 

…….

E inca rosu, miscarea lui imi atrage atentia. Incearca din rasputeri sa ia o scama de pe fusta ei colorata. E atat de batarn si incovoiat, incat ma mir ca a mai vazut scama. Se face verde si ea tasneste fluturandu-si fusta. Ochelarii, palaria si cei 70 de ani batuti sunt un oximoron cand ii vezi agilitatea. El alearga gafaind dupa scama ei. Ea il ignora mai ceva ca o adolescenta cu stima de sine. Se opresc amandoi in statia de autobuz. Ea vie, el inviat de fusta ei cu scama respira greu si nu isi ia privirea. Ea cauta cu ochii in zare autobuzul. Traiesc amandoi mai ceva ca mine in drum spre sala. 

……….

Tot batran, complet in alta lume. Priveste cu ochi incrucisati spre el stie unde si la fiecare pas da senzatia ca se desface in bucati si se sparge. Pare totusi fericit, a trait o viata asa si pare sa mai vrea sa stea o vreme. Ii zambesc. As vrea sa am seninatatea lui si luciditatea (partiala) mea. 

……….

Vreau si eu sa ajungem ca ei. Dar cat de greu imi pare, nici nu banuiesc ei. Care, probabil, simt ca le e greu ….

Reclame

Hatereala de duminica

Bai, ce ma enerveaza pozele din concedii…pe bune! Ma enerveaza rau! Cum stau eu lunga, adormind plozi, numarand zile pana la unicul „concediu” din vara asta, ala medical, in Linz, ma umplu asa de mici si meschine resentimente. 

Ma enerveaza duduile in costume de baie. Nu pentru ca le au sau fac semi-nud artistic, nu pentru ca au sau nu burta, sani fermi sau mai lasati, fund cu celulita sau neted si lucrat la sala…nu, bai, ma enerveaza relaxarea, seninatatea, bucuria fara griji si peisajele grecesti, italienesti sau spaniole de dincolo de fundul lor. Ma gandesc sa le dau block…ca eu oricum nu ajung pe plaiurile alea prea curand. Si ura nu face bine. 

Ma enerveaza si pozele cu mancare. Ce mare lucru doi calamari, cinci creveti si o feta de simti nevoia sa le pozezi…..bai, am si eu in frigider, chiar si rosii de tara cu gustul „ala”, dar nu am tihna aia din pozele lor. Nu am linistea aia a concediului de vara, nu o am….si nici un bucatar sa le aseze frumos pe farfurie si sa mi le aduca la masa nu am. In schimb gatesc si pun eu masa de trei ori pe zi pentru doi plozi razgaiati. Care vor altceva decat am gatit, mereu! Si astora ma gandesc sa le dau unfriend…de ce naiba trebuie sa imi aduca aminte ca ma umplu de nervi dimineata, la pranz si seara. 

Ma enerveaza si familiile alea idilice, cu poze suave cu bebelusi cuminti in asfintit, toddleri jucandu-se pasnic cu lopatele si nisip, sau stand relaxati pe la o terasa cu limonada in carafa, nu pe rochia alba proaspat scoasa din dulap…ma enerveaza aerul lor relaxat, calmul ala „nimic rau nu se poate intampla” si impacarea cu tot si toate…ma enerveaza rau si le-as da si block si unfriend si m-as duce o tara si la psiholog. Adica nu le vreau raul, nu sunt chiar monstruoasa, dar de ce eu nu mai pot fi asa. De ce ma gandesc mereu ca „e prea frumos sa fie adevarat” si de ce privesc viitorul cu teama?!

Macar pozele cu rochii si pantofi nu ma mai enerveaza. Am un raft plin de cadouri nepurtate care cred ca imi pot potoli setea cateva saptamani bune. Si mai am un dulap plin care asteapta sa fie scos la soare si pe care planuiesc sa il „port” cate zile de vara mai sunt. As putea sa ma imbrac frumos visand ca ma plimb pe langa Barcelonetta, ori prin Parcul Turia. Cutreier stradutele din Torre di Palme sau ies la vanat antichitati prin Portobello Road….ar fi dragut si ar putea chiar sa ma amageasca un pic. Asta daca nu m-ar apuca „hatereala” din nou! Oare sa imi inchid contul?! 

Love hurts….

Nu stiu alte mame cum sunt, e clar ca eu sunt defecta..cu sinceritate maxima spun, ma simt constant abuzata de copii… 

Iubirea de mama e enorma, doar asa se justifica multe. Totul incepe cand imparti cu plodul aferent propriul corp niste luni bune, apoi traiesti in simbioza inca pe atatea…dar vine un moment cand iti recapeti vag autonomia si te crezi fiinta desinestatatoare ….nimic mai gresit! 

Copilul, indiferent de varsta, dar mai ales cel sub varsta adolescentei, traieste cu convingerea ca „tu casa e su casa” in adaptare „tu, mama, esti a lui, la cheremul lui, poate dispune oricand si oricum de tine”.

Al meu vine asadar si emite : pupa-ma! musca-ma! gadila-ma! iubeste-ma! si eu prestez ca, deh, nu vreau sa avem copil traumatizat si care nu se simte iubit. E enervant, mai ales cand face asta continuu, dar tolerabil….

….pana cand considera consimtamantul meu desuet, o chestiune neglijabila si se autoserveste: se gudura ca un motan in calduri, se urca (la propriu) in capul si pe umerii mei, ma calareste, ma trage de par (ahm! …mangaie adica) si uneori ma pupa sau chiar linge. 

Iar eu, ca o mama perfect imperfecta cum am stabilit ca sunt, urlu (cu riscul de a-l traumatiza, dar cu dureri cumplite de coloana): „Lasa-ma in pace! Da-te jos din capul meu! Nu ma mai trage de par ca ma doare! Sunt si eu om!”

Senin si amuzat, raspunde fara de gres: „Dar nu te trag de par, te mangai, nu are voie sa te doara si tu nu esti om! „. Sigur, nu sunt, sunt ma-sa, si iubirea de mama inseamna durere, sacrificiu, suferinta. Iar cand nu sunt cauze mai nobile, e bun orice moment, orice motiv. 

Degeaba incerc cu disperare sa ii explic cum sta treaba cu acordul si consimtamantul…in mod evident, la mame nu se aplica. Asa ca astazi am aruncat marea amenintare. I-am zis ca o sa aiba candva 15 ani si o sa ii para rau. Nu a inteles! Intre noi fie vorba, nici eu nu sunt sigura ca voi putea vreodata sa il torturez pe masura, fara a fi treaba de Protectia Copilului. Asa ca stau si contemplez o idee:  ar trebui sa inventez Telefonul Mamei, unde femeile satule sa fie calarite si chinuite de propriile odrasle, sa gaseasca intelegere si sfaturi. Sigur ca, deocamdata, sfaturi nu am. Dar pot intelege si asculta…. si promit sa nu judec! De exemplu, eu una, dupa ce am urlat o ora sa ma scuteasca, stau si scriu acest post in timp ce el canta satisfacut cu capul bine infipt in coastele mele. Traiesc in acest timp cel mai bizar mix de sentimente: i-as da un sut in fund si o palma peste ceafa, l-as pupa si cocolosi nitel totusi, as vrea mult sa stea 20 de centimetri mai incolo ca simt fizic ca nu mai suport inca o atingere, desi daca se muta imi vine sa ma duc sa il tin in brate…si totul la puterea a doua, pentru ca, aparent, si Ivan simte nevoia sa isi infiga cei 6 dinti in carne de om. Revenind la intelegere…la Telefonul Mamei, poate nu vor fi sfaturi sau solutii, dar in mod sigur cineva stie cum e sa iubesti pasional si sa iti vina sa te incui in baie in acelasi timp. Pentru ca, asa cum spune si cantecul…

https://m.youtubed.com/watch?v=IJ7Myy7Hpxw

(Aici trebuia sa fie un videoclip, dar macar linkul sa mearga) 
Asta e, nu pot mai bine!  :))))

Noi prin oras 

Dat fiind cel mai important eveniment din an (asta ca sa se vada narcisismul leonin- e gluma, da!!!???) am iesit mai mult decat in mod uzual ziele astea. Ne-am zis suav in barba: cat de rau poate fi? si am purces la treaba. Am mers pe la vreo doua terase si in vreo doua mall-uri. Copiii au fost relativ civilizati, judecand dupa asteptarile noastre la pamant, inspaimantatori dupa mila si panica alora din jur…

De exemplu, Sasha iubeste mall-urile. Atat de mult incat in momentul in care calca in unul se comporta ca si cand ar fi copilul unui maniacal si al unei dependente de LSD . Alearga besmetic, tipa daca incerci sa il faci sa mearga altfel decat „pe dunga”, nu aude ce ii spui nici daca ragi dupa el de se intoarce tot mall-ul. Uneori, de dragul ineditului, o zbughieste si pune intrebarile de recensamant vreunei victime (blonda sau bruneta, dupa noroc). Compet inopinat, uneori asculta…extrem de rar, dar asta nu face momentul in care urlu „Sasha, vino odata!” iar el se apropie suav si prompt spre oprobriul si privirile sfichiuitoare ale mamelor din jur mai putin penibil. (Bietul copil, e abuzat, citesc atat de clar in ochii celor din jur. Sper ca si ei citesc: Mai du-te dracului! si nu confunda cu un „Dar, vai, mi-a scapat un decibel in plus!”.) Asa, revenind, are o pasiune exclusiva pentru magazine „cu risc” gen Zara Home unde topaie necontrolat fix in zona de vesela, spre groaza iritata a pipitelor de la vanzare (nu, serios, pe astea de la ZH le alege dupa mutrele arogant-deranjate?). Altfel eu iubesc ZH online, sa fie clar. Se tavaleste pe haine…da, le imbratiseaza si uneori le pupa spre disperarea mea…sau poate tocmai de-aia! 

Apoi ar fi bebelusul groazei. Are aparenta celui mai timid si dragalas individ din Univers. Zambeste dragalas tuturor, se ghioceste daca vede vreo bruneta/roscata frumoasa, danseaza si canta cand aude vreo muzica placuta auzului, daaaaaar….

Zbiara de zici ca a fost atacat de un roi de albine daca nu faci ce vrea el: iar asta poate varia de la a-i da sa manance si pana la a iesi naibii din magazinul asta, ce conteaza ca vrei sa vezi si tu fusta aia pe care o pandesti de o luna. Mai nou il apuca si cheful de mers, ceea ce poate fi dezastruos cand frate-su fuge in toate directiile si el vrea sa il urmeze. Arunca lucruri din carucior si apoi urla ca le vrea inapoi. De like 20 de ori, pentru ca sportul la sala e sooo overrated. Vorbeste in limba lui, tare, continuu, si vrea sa faca tot ce face idolul lui…inclusiv prajitura cu vanilie din elasticele de par de la H&M in timp ce tu stai la coada (da, le-am adunat de pe jos de vreo 10 ori). La terase vrea sa se joace cu vesela, scrumiera, tacamurile…altfel trebuie evacuat spatiul din cauza poluarii sonore, iar prin magazine agata cate ceva si nu mai vrea sa plece fara el…ce conteaza ca este un pachet de sosete pentru barbati cu 2 numere mai mici decat ii trebuie lui taica-su sau un sul de aluminiu de 10 lei (wtf, unul de 4 nu gasea?!). Am spus ca se tavaleste pe jos…well, in rarele cazuri cand imi fac curaj sa il dau jos din manduca/carucior oripileaza cumplit toate mamele cu fobie de germeni. 

Si acum sa revenim la noi. Dupa luni de nervi si exersat relaxarea, cred ca am devenit usor nesimtiti. Privim senini tantrumurile spre disperarea oamenilor din jur (nu, serios, doar nu ii indes sosete in gura sa taca), nu ne agitam sa fugim dupa Sasha decat daca pare in pericol sau se departeaza ingrjorator. Uneori il strig cu voce foarte tare in magazinele in care lumea e ca in biserica…asa, si!? Privim scrumiera metalica de pe terasa ca pe o jucarie perfecta pentru Ivan (atata timp cat tace 5 minute e minunat). Ii dau lui Sasha cartofi prajiti si inghetata si lui Ivan focacia daca asta ne cumpara cateva minute de liniste. Cand copilul o ia pe aratura, ne privim rugator unul pe altul sa intervenim…eventual, unul o face…Ii lasam sa se murdareasca in asa hal incat par culesi din troaca (nu, nu simt nevoia sa manance elegant si nici nu imi bat capul sa ii invat, sunt sigura ca la 12 ani o sa stie sa foloseasca furculita si pentru asta…chiar daca acum o folosesc pentru joaca). Nu ma intereseaza sa fie politicos, desi incepe sa fie pentru ca ne vede pe noi si invata. Vorbesc despre Sasha, pe Ivan il doare in pampers deocamdata…Si da, suntem politicosi, nu lasam dezastru pe unde mergem si nu distrugem lucruri….dar asta este altceva: se cheama respect. 

Acestea fiind zise, incepe sa ne placa afara, nu sunt sigura ca si celor din jur. Dar stiti ceva?! Cumintenia copiilor chiar este o idee exagerata si inutila…pe bune! Imi spunea o prietena ca doar copiii batuti sunt cuminti. Sunt sigura! Nu e ca si cand ai putea sa iti legi copilul de scaun sau sa ma obligi sa stau ascunsa in casa pentru ca el nu sta smirna in scaun la restaurant. Si, pe bune, parintii chiar au nevoie si voie sa iasa, iar copiii nu au cum sa invete ce inseamna sa fie intre oameni daca sunt dusi doar in parc. Asa ca ar fi dragut daca nu as mai vedea „ntz-ntz”, degete ridicate dojenitor si amenintator sau ochi dati peste cap, de educatie ma ocup eu, nu vanzatoarea de la mall si nici ospatarul de la terasa de fite. 

Pana la urma, copil cuminte, baba frumoasa si parinte odihnit sau normal la cap nu exista….

Best ziua mea ever 

Fapte: 

– sotul si-a luat o zi libera (ieri) si mi-a dat card cadou si liber in mall ca sa ma dezmat la shopping (da, ma cunoaste, da ma iubeste!!!! omg omg omg, am fost euforica mai ceva ca o adolescenta cand pleaca parintii de acasa si are intalnire cu iubitul)

– mi-am luat (pe cardul cadou) rucsac Musette…nu, serios, imi doream rucsac Musette de cand era Sasha bebe…my life is so cool right now (am spus ca 35 e un fel de „sweet 16 with a twist”, nu!?)

– am mers la sala…si am facut abdomene si fandari ceea ce ma face sa ma simt deja ca o diva(parca abdomenul e mai plat, fundul mai fara coji de portocala, you know the feeling)…In ritmul asta, la anul s-ar putea chiar sa am „beach body” sau cum naiba se cheama si chiar sa il duc pe el, pe body, la beach….

– azi a venit mama!!!! Si a stat si a mers cu mine sa mancam junk food si dulciuri (tort de bezea si cheesecake) si a gatit si sta pana maine, deci ies si la cafea fara copii (va iubeste mama mai presus de orice pe lume, dar, cand o sa treceti de 14 ani si o sa ma goniti cand vin in camera neanuntata sau cand o sa vi se para ca va pup prea des, o sa stiti…)….I am so happy I’m gonna die! (de la 35 toate incep sa scada, chiar si IQ-ul)

– azi (ma rog, azi, ieri, zilele astea) am primit cadouri!!!!!! multe si minunate de la cei putini prieteni pe care ii am. Bai, putini, dar darnici si minunati si ii iubesc maxim. Guys (va stiti care sunteti) mi-ati facut „the best day eveeer”….(sunt o mercantila pana la urma, iubesc cadourile) 

– oh, oh, oh….am primit si balon. Dap, balon in forma de leu, iar asta nu ar trebui sa fie o surpriza privind postul acesta pentru ca omg, 35 de ani este noul 5 ani fara niciun twist (euforie si cap in nori)…a,a,a…si Vogue, cel mai fain numar Vogue Italia ever (nu, serios, e chiar un numar foarte frumos, iar eu nu sunt fan Vogue Italia)

Cuvinte:

– azi am primit cele mai surprinzatoare urari de la cei mai neasteptati oameni pe facebook, asa de frumoase ca nici macar nu mi-am dat seama ca unii la care nu ma asteptam sa uite, au uitat…dar, hei, sunt sigura ca au motive bune si sper sa fie sanatosi si fericiti cum am fost eu azi. 

– azi am primit un super-amuzant mesaj de la un om neasteptat si am plans…de duiosie, pentru ca familia e familie pana la urma chiar daca nu armonioasa si cu ponei roz…

– azi am primit doua felicitari si iubesc felicitarile pentru ca marcheaza momente, pentru ca fac istorie personala, pentru ca inseamna suflet si atentie si gand frumos si putin timp dedicat mie. Si in plus sunt minunate. (Love you, girls!….love you so so much). 

Soarta: 

– azi cantarul meu care arata cu un kg in plus a aratat un kilogram in minus….ca sa ma indop fara vina! Thank you, God! 

Nimic nu e perfect, pana devine : 

– mi s-a taiat cheesecakeul fara coacere. Dar am pus oua si l-am copt asa taiat si a iesit foarte bun si a mancat si Ivan, deci tot a fost bine pana la urma (asa sa fie tot anul, cu chestii care nu par, dar sunt perfecte de fapt)

Concluzii: 

Sunt fericita si am floarea soarelui 🙂

Un post inceput in lamentari si sfarsit in deprimari…

Traiesc acum acel moment catatonic cand casa e ca un cuib de nebuni, nimic nu e in ordine, nimic nu e curatat, vasele asteapta, la fel si baia, patul e nefacut, jucariile sunt imprastiate peste tot, rufele stranse de pe sarma sunt stivuite langa pat, fostul pat al lui Ivan e fratele mai mic si mai chinuit al dulapului, si eu zac privind tamp la stiri sportive asteptand cafeaua sa isi faca efectul si sa ma ridic naibii sa fac ce e de facut. In fiecare an sper ca nu o sa fiu deprimata de ziua mea. In fiecare an (aproape fara exceptie) ma insel. Si nici macar nu are legatura cu faptul ca imbatranesc. E un cocktail de „vaideminesidemine cum trec anii” +”o sa muriiiiiim, o sa murim cu toti” si „de ce naiba trebuie sa fiu pms-ica fix acum”. Mi-am dat seama insa recent ca de ziua mea era singurul moment din an cand ma suna tata. Evident, habar nu avea cati ani fac, evident era semi-lucid (de cele mai multe ori beat bine) si de cele mai multe ori imi reprosa ca nu ma intalnesc cu el (desi el era cel care fugea de fiecare data cand ii propuneam sa ne vedem)… dar cu toate astea ma bucuram ca suna. Era asa un soi de „inca e speranta!” desi nu era, desi nu a mai fost. In ultimul an am simtit cumva ca nu e ca de obicei. M-a sunat „din greseala de mai multe ori”, m-a sunat si in ziua cu pricina si am vorbit mai mult decat de obicei (5 minute). I-am propus din nou sa ne vedem, nu a zis ca nu poate. Cand i-am repetat propunerea cateva saptamani mai tarziu a zis ca dupa ce vin din vacanta…inca ma intreb acum daca voia sa ma menajeze ca un tata (ceea ce nu facuse niciodata) sau pur si simplu ii era lui greu. Sau poate era doar faptul ca nu putea sa plece de langa Cristina suficient, sau poate ca imi fac  scenarii fara urma de adevar. Am simtit atunci ca voia sa imi spuna ceva, ca urmeaza confesiunea vietii, ca in sfarsit o sa vorbim…nu am mai apucat. Nu am mai reusit sa purtam discutia asta, poate si putin din lasitatea mea. Mi-a fost atat de frica de intalnirea cu el incat am amanat sperand ca o sa fie mereu maine, imi era atat de teama ca emotia o sa ii faca rau primului om pe care il iubeam mai mult decat pe mine insami si pe tatal lui la un loc, incat l-am sacrificat pe cel dupa care tanjisem o viata. In final, nu a mai fost nimic de spus decat ca un „te iubesc” in fata  unor ochi goi care priveaudeja o alta lume. Si miile de intrebari carora eu nu o sa le mai gasesc raspuns, dar cu care trebuie sa invat sa traiesc. 

Asadar vine ziu mea, am aproape 35 de ani si nu mai astept telefonul ala si imi cumpar o mie de prostii ca sa imi dovedesc ca sunt importanta, ca merit mai mult decat un pepene galben cumparat pe drum, in lipsa de altceva. 

Roz

Eu cu roz avem o relatie al naibii de ciudata. Nu imi aduc aminte decat de un costum roz cand eram mica, cel mai roz roz si de altfel prilejul unei certuri cu mama din care eu am iesit cu o palma (una dintre putinele din viata mea) si scuze cerute si lacrimari in doua (na, familie avangardista si spirite latine noi) si cam atat. Asa, niste flori cu accente roz am mai avut pe haine, dar cum sa spun…rozul si cu mine nu am fost si nu suntem prieteni prea buni. Il consider shallow, bacovian nevrotiv si cam indecent. Prea il iau toate pitipoancele si il folosesc exagerat pana te doare retina. Acum, nenorocirea face ca nuanta mea de roz, numitul „roz batranesc” este la moda de ceva timp si cum sunt in shopping spree-ul aniversar, ma cam mananca palmele si portofelul. Sigur, ma calmeaza posibilitatea de a ma intalni roz echipata cu vreo diva prin mallul in care ajung cu plozii cam des, dar tot ma uit lung si extrem de tandru la el. 

Ma gandesc ca e moale, ca e calduros, ca ma voi sinti ca-n plapuma si ca mai are si indecentul obicei da a inviora o dimineata obscura de toamna. Mi-am dat totusi termen pana luna viitoare (presupunand ca asa compulsive-shopper cum sunt nu o sa cedez mai devreme). Oricum nu as avea unde sa il port acum, desi tare tanjesc dupa 15 grade in zilele astea. Sau poate tocmai asta e, asa cum iarna te uiti lung la rochii de vara si abia le astepti, asa ma apuca pe mine privind la el melancolia toamnei. Sau poate sunt pur si simplu bacovian-nevrotica si eu, ca am remarcat ca relatia devine mai intensa in momente de comuniune spirituala. Sau poate e PMS si imi pierd mintile ca am vazut o fusta aceeasi culoare si simt, deja, ca exagerez. 

Nu, aceasta postare nu contine vreo morala filozofic-profunda si nici vreo lamentare materna cum m-am obisnuit, este doar…despre roz.  

Ei

Mereu cand ma simt neadecvata, gresita, defecta, cand oamenii sunt rai, sunt limitati, sunt absurzi, ma uit la ei…sunt viata mea! Sunt ratiunea mea de a trai, de a fi sincera cu mine si de a avea incredere ca pot face bine pe lume. Vad in ei sensibilitate, delicatete, incapatanare, acceptare, frumusete si bunatate nedisimulate, in forma pura…

Cand ma intrebam cine si ce sunt, cand nu imi gaseam busola, cand credeam ca ma pierd, nu am sperat si nu am crezut vreodata ca ei o sa insemne insasi renasterea mea. In momentele cand depresia, anxietatea si obsesiile ma copleseau, nici nu visam cata putere o sa gasesc in simplu fapt ca ei exista, ca ma accepta fara sa ma judece, ca sunt oameni (de mici dimensiuni) dar mai oameni decat cei care stiu doar cum sa intoarca vorbele. 

Nu sunt si nu am fost niciodata un om curajos, nu sunt si nu am fost niciodata un om puternic, dar sunt un om cinstit si tolerant…chiar daca unii nu inteleg asta. Cred ca toleranta inseamna mai mult decat fraze standard si atitudine corecta, inseamna empatie si deschidere….puterea de a accepta ca nu stim adevarul, ca judecam doar prin prisma propriilor experiente si ca nu putem da verdicte decat judecand personal. Orice. Ca adevarul este eminamente subiectiv, mai ales in lucrurile personale, su ca nimeni nu il are in brate decat pe al sau. Ma uit la ei si vad ca doar ei au curajul sa isi spuna adevarul sinceri si plini de seninatate. Spun lucrurile asa cum sunt, uneori dureros, dar fara intentii perfide, fara a jigni, fara a rani…de-aia un „esti gras” spus pe tonul lor ghidus si afectuos nu pare o jignire. Pentru ca nu este! 

Sunt ai mei si ii iubesc. Sunt viata mea si sensul meu. Sunt vindecarea si salvarea mea. Sunt profesorii mei si mentorii mei. Zi de zi invat eu mai mult de la ei, decat ei de la mine, si nu cred ca exista lectii mai blande si mai profunde pe lume. 

Cat despre restul…ca sa il citez pe Sasha: Adio! 

O parere personala e o parere personala (truism neinteles)

Iar sunt in spume. M-am saturat de „political corectness”…ok, sunt nimeni pe drum si am o parere. A mea. Am mai citit si eu o carte, am mai vazut oameni, nu am trait pe Luna….toti au pareri valabile, toti au trait ceva important si toti au dreptate…de ce a mea e mai putin importanta?! Am observat ca daca parerea ta nu conicide cu a majoritatii, e jale, esti idiot si vei fi omorat cu pietre. Si stiu asta, an vazut deja ca marii toleranti ai neamului sunt niste ingusti la minte pe nisa lor, am vazut deja ca nimanui nu ii place sa ii pui la indoiala ideile ca apoi sare cu jigniri directe sau mai putin directe, chiar daca, uimitor, nici ei nu inteleg cum nici tu nu ii intelegi…dar ei sunt mainstream, tu esti praf! Bai, dar nu stiu ce naiba ma apuca uneori sa intru in polemici de rahat cu oameni care interpreteaza doar prin filtrul lor atotstiutor, scot din context si apoi se dau docti…eu nu fac asta si mereu precizez ca e parerea mea pe care o argumentez. Pot sa accept critici si argumentati, nu pot sa accept furii venite din frustrare sau aroganta, mizerii ieftine pornite din neintelegerea faptului ca suntem diferiti …Eu nu imi retrag cuvintele si chiar am curajul sa nu fiu de partea „curentului” mereu, iar cinevare puterea sa vada dincolo de propriile probleme si revolte, intelege ca e o parere pertinenta, indiferent daca e sau nu corecta. Mi se rupe ca sunt considerata proasta, ingusta la minte si nedusa la terapie (ca biserica e pentru „pupatori de moaste”)…ma enervez doar pe mine, ca am pretentia la decenta in exprimare si echidistanta de la cine nu trebuie. Nu, frate, nu mi se pare ok sa glorificam suicidul si nici sa il consideram efect firesc al unei boli grave. E la fel ca un cancer, mi s-a spus. Si pe bolnavii de cancer nu ii blamam. Dar daca un bolnav de cancer nu ar face tratamentul, ar face lucruri despre care doctorul spune ca agraveaza boala si apoi ar muri nu din cauza unei forme netratabile, ci a propriilor decizii? Nu vorbesc aici de cazurile extreme, la niciuna dintre boli, uneori nu e suficient sa vrei, dar daca suicidul ar fi doar „solutia” celor incredibil de pierduti…din pacate nu este. Este reactia unor tineri teribilisti la frustrare, este alegerea altora in momentul in care simt ca nu pot comunica samd…iar educatia nu cred ca se face romantand si „acceptand”. Desigur e parerea mea intima, desigur poate gresesc si spun aici ce imi spun mereu singura in fata unor astfel de „subiecte tari”, nu vreau sa inteleg si ma rog la Dumnezeu sa nu o fac vreodata. Si mai stiu ca tot ce spun poate fi folosit impotriva mea…si ca oamenii se cred altruisti si intelegatori si fac mai rau decat cei pe care ii condamna. 

Si nu ca as vrea sa ma explic, dar ceea ce sustin referitor la subiect vine dintr-o experienta personala. Imediat dupa moartea Madalinei Manole eram la urgente cu o criza de hipocalcemie cand a venit o fata cu sotul. Tanara, frumoasa, cu un cooil de doi ani, a inceput sa planga rugandu-se de doctori sa o salveze ca bause otrava ca se certase cu sotul si voia sa il pedeoseasca. Nu o sa uit cum spunea ca nu vrea sa moara. Evident, a murit! Cateva ore mai tarziu cand am revenit pentru o noua perfuzie era in coma profunda. Iar cei care glorifica si scuza suicidul, sa retina ca nu toti suntem echilibrati si cutiti, si dincolo de bolile grave, este o chestiune de alegere si educatie. 

O carte

Nu sunt o cititoare de cursa lunga. As vrea sa am timpul sa devorez maldare de carti cum faceam pustoaica. Adevarul este ca abia reusesc sa dau gata o carte pe luna, ciupind momente in timp ce copiii se joaca linistiti (5 minute pe zi), cand dorm de pranz si termin treaba (30 de minute pe zi) si seara la culcare (maxim 20 de minute cand nu sunt rupta si nu ma uit la GOT sau Black List). Oricum e ok, am avut perioade in care nu aveam timp deloc si adormeam cum puneam mana pe o carte. Am avut si perioade in care nu ma puteam apropia de carti…trebuie sa fiu bine cu creierii sa pot citi, altfel ma transpun atat de tare in actiune si personaj incat imi dau peste cap si ultimele ramasite de echilibru interior. Asa ca atunci citesc maxim frivolitati gen „Confesiunile unei shopaholice”. Dar sa zicem ca sunt intr-o perioada buna din punctul asta de vedere sau ca pur si simplu trebuie sa evadez din capul meu undeva ca sa nu imi iau la bataie copilul cel mare si prea putin ascultator. In plus, dintr-un snobism personal sau o deformare scolara, am decis sa ma pun la curent si cu scriitorii nascuti dupa 1950. E greu sa ii aleg pe cei buni. In principiu pentru ca sunt foarte critica si le gasesc des „defecte” de stil si tehnica literara. Apoi pentru ca am niste etaloane greu de atins: Tolstoy, Llosa, Sabado si Cortazar, apoi pentru ca nu citesc suficient de mult si de des ca sa imi creez o noua scara a valorilor si nici nu ma erijez in mare critic literar ca nu am studiile necesare. Asa ca imi cumpar carti dupa recenziile care imi starnesc atentia, dupa recomandari si mai putin dupa instinct. Anyway, am cumparat recent cateva carti dupa ce Mara de la meandmymonkeys.ro a scris despre ele. Am incredere in gustul ei literar dupa ce am cumparat cateva volume pentru copii la sugestia ei si am citit „In spatele blocului”. Si da, nu numai ca mi-au umplut inima carticelele astea, dar doua dintre ele s-au dovedit revelatoare pentru mine. Este vorba despre doua carti a doi scriitori nascuti in 1969, amandoi francezi, un el si o ea. O sa scriu acum doar despre cea mai recenta dintre ele „Eleganta ariciului”. Ok, stiu ca e o carte care are o mie de recenzii, iar eu nu am de gand sa fac inca una. In plus aud si ca e populara, desi eu mi-o doream dupa ce ii vazusem coperta adorabila in vitrina librariei de cartier. Si eu iubesc bulimele, parul rosu si aricii ;)) Stiu, superficial si infantil. Revenind la analiza si de ce nu o sa o fac…pai e irelevant aici. Si in general, daca imi permiteti sa spun spre huiduiala „specialistilor” in domeniu. Desi stilul autoarei nu e deloc unul facil/bloggeresc cum ne-au obisnuit multi dintre scriitorii generatiei ei (fara ca asta sa fie neaparat un defect, ador scriitura cursiv-minimalista), mesajul, introspectia, prilejul de proprie introspectie, subtilitatea, ineditul, emotia, umanul….cam tot ce e bun si frumos la noi oamenii e descris atat de delicat si emotionant in cartea asta incat mi-as mai dori vreo 10 ca ea. Ii multumesc pe aceasta calea Danei, medicul nostru pediatru, care a gasit-o, mi-a cumparat-o si mi-a facut-o cadou.