Raportul zilei

Inca suntem la Linz, inca suntem la spital…doctorii intra la noi si ne zic „Haloo! How is familia Munteanu today!”. E chiar amuzant intr-un fel. Dintre toti, sunt singura care a scapat. Sorin si Vlad zac acasa (acasa din Linz), Ivan e mai bine dar nu are cine sa aiba grija de el acasa asa ca ramane internat, Sasha e praf si pulbere…atarna in pat si se plange de burta, de fund si motaie. Ma sperie. Poti sa vezi ca se simte rau, el care e argint viu, nu se misca nici de pe o parte pe alta.

Afara bat clopote de sarbatoarr, e frumos si inaltator, as fi vrut sa fiu acolo sau macar pe drum spre casa…poate maine! Deja mi-e si groaza sa mai fac planuri, sa ma mai gandesc ca „poate!”. Afara e frumos si soare, dar noi nu suntem in vacanta…nici pe aproape.

Reclame

Piei Satana

Eu v-am zis ca vorbesc prost cand ziceam ca imi e dor de Sasha. Serios acum, ma simt ca in comediile alea franceze sau ca in alea italienesti care frizeaza absurdul.

Scena 1: pe asta o stiti, am descris-o in detaliu in posturile anterioare

Scena 2: in curte, plina de dor ravasitor, il pup pe Sasha (nume de cod Heidi) si ii zic ca vin acasa cand se face bine Ivan. El nu, ca vrea si el la spital, ca vrea injectie, vrea cu mine…Eu ii spun ca nu stie ce spune. El insista.

Scena 3: in masina, Sasha spune ca ii e rau, cei doi barbati opresc in fata unei patrule de politie si scot un copil care incepe sa vomite violent in mijlocul drumului. Il dezbraca acolo, copilul verzui de acum incepe sa se planga d burta.

Scena 4: in casa copilul vomita iar, de multe ori, pana nu mai are ce vomita si incepe sa verse verde. O culoare frumoasa, da! Barbatul tata cu dureri de burta si el il spala il civilizeaza, spala ce e de curatat in casa si ma suna. Vorbesc cu asistenta, asistenta cu doctorita, il cheama aici.

Scena 5: e picnic deja. Ne-au adus pat pentru Sasha care a fost perfuzat ceva pentru durere si greata si primeste ca si Ivan rehidratare. Are pijamale cu buline si el, roz, ca au crezut ca e fetita pana si-a aratat puta.

Scena 6: Ma uit la ei si imi vine sa rad nevrotic. In zare se aud clopotele catedralei. E frumoasa, e singurul loc pe care am putut sa il vizitez. A fost si concert mai devreme. Oamenii traiesc, se distreaza…si noi, in familie.

Scena 7. Asistenta imi spune daca ma simt rau sa anunt. Eu rad nevrotic in mintea mea. Deja mi se pare ca exagerez eu…asa ceva nu e posibil! Sorin imi zice ca e balonat, iie foarte sete si il doare burta. Planuieste sa bea o votca in lipsa de palinca. Eu ma gandesc ca asa ma simt si eu de ieri, dar m-am obisnuit ca sunt verde iar greata o pun pe seama oboselii. Oricum mancarea de aici e vis….

…as vrea sa scriu „and they lived happily ever after”, ma tem insa ca o sa avemun follow up!

La spital ca acasa

Nu mai e o surpriza pentru nimeni ca noi luam spitalele la rand (pe unde mergem, ca imi e si frica sa mai plec din Bucuresti cu astia) si ajungem sa ne simtim ca la noi pe batatura, sa ne salutam cu asistentele si sa ne intrebam de sanatate, de ce sa faca exceptie spitalul din Linz…serios acum, macar au mancare buna! Cum suntem aici si Ivan nu pare sa se simta mult mai bine, deci mai stam, am timp sa reflectez si sa ma lamentez in felul care m-a consacrat. Cum ar veni, simt ca nu prea mai pot…desigur ca o sa pot, trebuie sa pot, copiii mei o sa vada/simta ca pot, dar asa de in fundul gropii ma simt ca imi vine sa plang sa o umplu sa ajung mai repede sus…am auzit ca apa sarata te ridica, altfel nu stiu sa inot. Ma uit la copilul asta si il vad bleg, trist, abia mananca, face parturi toxice si moale de se umple pana la subrat de „noroc” (Doamne ajuta, niciodata nu mi-au placut mai mult superstitiile) si eu ma simt mai a nimanui ca oricand. As vrea sa fie Sorin aici, as vrea sa pot sa stau cu Sasha la o prajitura, nu pot si asta ma ucide lent. E cumplit sa trebuiasca sa ma impart intre copiii mei. Cum bine spunea cineva, cand sunt cu Ivan ma gandesc la Sasha, cand ma joc cu Sasha ii port de grija lui Ivan, si bine nu ma simt decat cu amandoi langa mine si bine si asta, in ultimele luni, a fost asaaa….mai putin decat conjunctural. De mine si Sorin nici nu mai pot sa ma plang, desi tare as avea nevoie de o seara in care sa vedem un film fara sa tresarim la orice scancet si sa nu mergem din 15 in 15 minute sa verificam temperatura.

Acum doua seri, in seara mea cu Sasha dupa seri doar cu Ivan, Sasha mi-a zis ca vrea sa aiba parul negru ca Ivan. Ca nu mai vrea sa fie blond, vrea sa fie ca Ivan. Cred ca e singura diferenta vizibila pe care el o percepe si spera ca asa ar sta si el  cu mine. Acum vreo doua saptamani mi-a zis ca vine cu noi la spital, ca nu conteaza ca ii face injectie, suflu eu….il iubesc mult si ma tem ca nu mai simte alta. Mi-e dor de el si ma tem ca dorul meu sa nu fie rau prevestitor. Mi-e dor sa traim normal si sa fim bine. Nu vreau exceptional, vreau bine. Vreau normalul oricaror oameni care au copii sanatosi si nu simt ca o iau razna la orice diaree (fie ea si rebela si demna de internare in Austria). Deja am inceput sa simt ca vreau prea mult. Nu imi place asta la mine!

Am nevoie de ganduri bune! E ciudat cat de mult ajuta sa stii ca un om simte alaturi de tine si face tot ce poate sa te ajute. E minunat sa vezi ca sunt oameni care empatizeaza si nu raman indiferenti. Stiu ca suntem singuri in fata emotiilor noastre, in fata incercarilor vietii, dar parca duci mai usor crucea cand sunt maini care o ridica putin de pe umerii tai. Ii iubesc pe oamenii astia, unii prieteni foarte buni, altii familie, altii colegi sau cunostinte de la care nu asteptam atata solidaritate si carora le sunt profund recunoscatoare (nu e cliseu, serios, chiar nu e).

Si ma infurie rau cand mi se pun la indoiala bunele intentii, cand sunt judecata pentru modul in care luam decizii pentru copilul nostru, cand „sprijinul” nu vine ca sustinere, ci ca piedica, cand vine raportat la sentimente proprii, usor egoist…sunt frustrata si suparata si apasata de asta, si e exact ce NU imi lipsea cand il vad pe Ivan fara energie si pe Sasha cu ochi tristi de dor. Atunci cand tanjesc dupa o ora de viata normala cu barbatul si copiii mei.

Another miserable sunny day

Stiti cand va spuneam ca daca aveti o zi proasta ati putea intra aici ca sa va dati seama brusc ca viata voastra e minunata. Mdaaaa….ieri am iesit din spital. A fost dragutz, desi eram cam intuneric si cu nori am urcat sa ne holbam la Linz de sus si sa vedem un castel/biserica. Am vazut, am cumparat mancare, am venit acasa si ne-am ghiftuit cu wursti ceea ce parea o vacanta comparativ cu ce am patit recent…ei, bine, pentru ca la noi este mereu un „ei, bine” azi dimineata ne-am trezit cu un Ivan letargic si prost dispus. Cand am vazut eu ca se face 10 si tot prin perne/paturi sta, ba e si usor verzuliu, am zis ca i-o fi scazut glicemia, sa ii dau ceva sa manance. A luat trei inghitituri ingretosate. M-am oprit din ce in ce mai ingrijorata. La 10 minute varsa tot din el pe gresia din bucatarie. L-am insfacat si am plecat la spital, deruland in cap scene cu iradiatii de la Cernobal care aveau o moaca similara… am ajuns acolo, de la receptie ne-au trimis pe sectie. Era cam pustiu, la ei de sarbatori mari ca Inaltarea e liber si pustiu, asistenta care ne stia de ieri ne-a trimis in camera de consultatii si ne-a zis ca medicul face o alta anamneza si vine cam in 40 de minute. Sa nu iesim ca e probabil ceva digestiv, dupa simptome, si posibil molipsitor. Medicul a venit in 20 de minute. I-am povestit, l-a analizat pe toate partile si a zis ca e, cel mai probabil, un virus digestiv sau o indigestie. Ne-a trimis senin acasa cu indicatia sa nu insistam cu mancare, dar sa il hidratam si sa revenim daca varsaturile se repeta. Am plecat, am vorbit si cu pediatrul din Romania, si acum il urmarim. Are, desigur si diaree, dar nu mai varsa. Tot e bine…voiam sa plecam maine. Mai stam, ca ne e frica sa calatorim cu el asa…

Later edit: ne-am intors la spital pentru ca a facut 6 scaune moi in 2 ore. Ne tin aici cel putin o noapte. Aleluia ca am facut cardul european de sanatate, ca suntem urgenta. Stam in alta rezerva, trei usi mai incolo. Tratamentul e acelasi, ca ne intrebam daca sunt mai draguti cand le platesti sau cand vii cu asigurarr de orice fel. Nu stiu cat stam, voiam sa plecam acasa sambata totusi…cum o vrea Dumnezeu!

 

Studiu comparativ

Scriu articolul asta ca sa lamuresc pe oricine vrea sa stie cum e la noi si cum e la ei. O sa incerc sa nu las amintirile dureroase sa ma faca „amara”, o sa incerc sa fiu cat pot eu de obiectiva…sigur ca nu voi putea mereu, dar voi incerca.

La Alexandrescu am facut urografie si cistografie, la Ordensklinikum Liz Elisabethinen (numit in continuare Spitalul din Linz) am facut scintigrafie si cistografie. Din pacate, urografia iradiaza cam degeaba si nu da date relevante despre functia renala si despre obstructii, deci la Alexandrescu au facut-o doar pentru ca la ei nu se fac scintigrafii (de altfel in Romania sunt doar cateva locuri in care se fac). Doua investigatii majore si puternic invazive. La Linz au reusit sa le faca pe amandoua intr-o singura zi si am stat o singura noapte, la Alexandrescu as fi stat internata 4 nopti daca nu plecam in fiecare seara pe proprie raspundere. La Alexandrescu as fi stat in salon cu 4 paturi de adult, fara pat de bebe, la Linz am fost singura in camera, camera avea pat pentru mine, pat pentru Ivan, fotolii, televizor, chiuveta, cadita de baie pentru el (o chiuveta mai mare), sapun pentru el, sapun pentru mine, prosop, haine curate pentru el, pampersi de toate marimile de la Pampers, ulei de corp pentru el, siringi, pungi de recoltat urina, tifon pentru piele delicata si cam orice iti trecea prin cap si aveai nevoie, la Alexandrescu nu am primit nimic. Toaletele erau impecabile si aveau dus, la Alexandrescu era o singura toaleta functionala care desemna un intreg palier format din doua sectii, fiecare cu acces pe card si o sonerie la care nu raspundea nimeni, mai ales noaptea. La Alexandrescu daca voiai sa chemi asistenta trebuia sa mergi dupa ea pe sectia cealalta, la Linz aveam un buton pe care apasam si venea imediat. La Alexandrescu se uitau urat si cand mergeai chemata de ele, la Linz erau dragute si zambitoare si daca le chemai sa le intrebi ceva (dar poate sunt subiectiva). Lui Ivan i-au fost facute doar doua intepaturi, a doua pentru ca are vene friabile. Nu i s-a facut cate o noua intepatura pentru fiecare recoltare de sange. De fiecare data au nimerit vena din prima. Nu a fost tinut cu forta ci infasat ca sa fie imobilizat si tratat cu blandete. Eu am fost lasata sa il pup, sa il mangai, sa ii vorbesc, sa il tin in ce pozitie am vrut eu. Toata lumea a zambit si a incercat sa ne faca sa ne simtitm ca acasa, la Alexandrescu doua asistente au dat douada de empatie si umanitate, doua in 4 zile. La Linz mi s-a spus ca la ora 7 si un sfert va veni asistenta cu sedativul pentru cistografie si scintigrafie, ca la 7.30-8 vom merge la cisto si apoi la scintigrafie, ca Ivan o sa manance pe la ora 9-10 fara probleme. Asistenta m-a intrebat daca vreau sa vina sa ma trezeasca sau ma trezesc singura. Nu intra in camera fara sa bata la usa, aveam chiar semn cu „NU DERANJATI” de pus pe usa. La ora 7 si un sfert punct a intrat in camera. La ora 7 si jumatate eram la cistografie. Medicul a stat cu asistenta numai langa mine, nu s-a ascuns dupa un perete de sticla urland fa aia, fa aia. Eu nu am facut nimic, doar m-am jucat cu Ivan care era sedat si avea fata aia de betiv indragostit pe care o vedeti prin filme la cei anesteziati la dentist. Mi-a explicat fiecare procedura in timp real, mi-a explicat tot in timp real cam ce se vede pe ecran. Doctorul a facut toata procedura, dupa cistografie Ivan a ramas cu cateterul si punga de urina. Nu i-a fost scoasa decat dupa scintigrafie. I-au fost puse perfuzii care stimuleaza diureza ca sa curete rinichii de substanta de contrast. La Alexandrescu a fost lasat sa urineze singur, cu usturimi ingrozitoare, i-a fost pusa perfuzia dupa o zi de chin la cererea doctorului care se temea sa nu faca o „pielonefrita toxica”. In timpul scintigrafiei copilul a stat imobilizat pe masa, dar chiar daca a fost suparat si a plans, asistentele ne-au dat jucarii si ne-au ajutat cu ce au putut. Si la Alexandrescu, asistenta de la Urografie a fost minunata, pacat ca doar ea. Cand nu a mers branula, la Alexandrescu s-a pus alta. La Linz a venit doctorul specialist (nu stiu ce specializare avea) sa rezolve problema, si a rezolvat-o fara sa il intepe din nou. Dupa scintigrafie i s-a pus iar perfuzie si i s-au facut analize de sange ca sa vada daca mai exista substanta radioactiva in sange. Mi s-a spus exact ce sa urmaresc la starea lui si am fost externati pentru ca era ok. Nu stiu in Romania cum se comporta dupa scintigrafie ca nu am facut, stiu doar ca se face si la noi cu sedativ la Carol Davila (unde asistentele au fost minunate si blande si dragute, dar nefiind specializate pe copii, e nenorocire daca se sparge vena cum s-a intamplat la noi). Ah, la Alexandrescu ne-au chemat in prima zi la 10 ca sa stam in picioare pana la 4 sa se faca o foaie de internare. A doua zi la 7 ca sa faca urografia la 9 si a treia zi la 8 ca sa faca cistografia la 11. La Linz saluke de asteptare sunt locuri de joaca. La noi sunt cum sunt.

La Linz am primit mancare excelenta, nu exagerez, am mancat cea mai buna supa crema de patrunjel si cea mai buna crema de ovaz si cea mai buna friptura de porc si salata de vita. La Alexandrescu am mancat Oreo din rucsac, alternativa era niste pilaf fara sare si un ostropel care mirosea destul de bine.

La Linz medicii veneau, iti dadeau mana, se prezentau, te intrebau cum esti ce faci si cum te simti, iti spuneau ce era de spus si mereu intrebau daca mai e ceva ce nu ai inteles. La Alexandrescu medicii nu vorbeau cu tine, vorbeau rezidentii si aia cand aveau timp. Si la Linz am asteptat pana la ora 4 sa vina medicul dupa investigatii. A stat insa o ora cu noi, timp in care a raspuns la orice intrebare am avut, a repetat ce nu am inteles, ne-a spus exact in ce consta operatia, cat dureaza, ce sanse de reusita sunt. Nu ne-a spus nicio secunda ca risca sa piarda un rinichi. Ne-a spus ca sansele lui sa duca o viata perfect normala este de peste 90 la suta.

La Linz au descoperit o posibila problema pe care la Alexandrescu nici nu au observat-o.

La Linz in spital erau, cum am mai zis, locuri de joaca la fiecare etaj, jucarii, copii incurajati sa se simta bine, parintii la fel, la Alexandrescu daca te auzea razand cineva, erai certat. La Linz familia putea sa vina oricand si sa stea oricat, la Alexandrescu tatal nu a avut voie sa vina cu mine pentru ca nu avea voie….punct!

Cam asta a fost la Linz. Nu stiu daca am uitat ceva, este posibil, lucrurile sunt proaspete. Vom primi actele medicale in 2 saptamani si ni s-a sugerat ca operatia sa se faca in urmatorul an. Ni s-a spus ce sa facem in continuare si ce conduita profilactica sa abordam. Costurile operatiei vor fi date in urmatoarele zile, dupa ce se vor face calculele. Nu ni s-a decontat nimic din asigurari, desi suntem cetateni Europeni. Noi vom merge, probabil, in septembrie sa il operam. Se putea si in iulie sau august, dar medicii au zis ca experienta lor arata ca la varsta lui, Ivan ar suporta mai greu interventia pe caldura.

Diagnosticul este megaureter de obstructie (care trebuie corectata). Nu s-a vazut refluxul, dar au zis ca e posibil sa existe. Este suspect si de valva posterioara ureterala, care ar trebui si ea rezolvata in timpul operatiei pentru a nu face doua operatii si anestezii generale. Cam asta a fost. Ne vom intoarce!

 

Cu date obiective

Am ajuns aici, la Linz, la recomandarea unor oameni buni de la Fundatia Mereu Aproape. Banii ii avem din sponsorizari. Nu castigam miliarde, nici macar sute de milioane. Consultul cu doua zile de spitalizare, cistografie si scintigrafie costa 1450 de euro. Nu stiu daca o sa fie decontat vreun euro, desi ne-au cerut Cardul European de Sanatate. Cu cazare si drum ne ducem undeva spre 2000 de euro. Operatia nu stim cat ar putea sa coste, dar ajutati de familii si prieteni am putea sa o facem tot aici. Ce vreau sa spun este ca pe devizul de plata de la Alexandrescu erau peste 3600 de lei. Asta inseamna cam 800 de euro. Mai putin, da, la jumatate, da, dar de banii aia nu am primit nimic. Nu am primit un pahar de apa pentru mine, un lapte pentru Ivan, nu am primit decat 2 doze de antibiotic intravenos si o perfuzie de hidratare. Da, de fapt si asta e tot un fel de a bea apa, nu!? Am fost tratata cu dispret, s-a urlat la mine, s-a urlat la copilul meu de nici un an, am fost lasata singura intr-un salon alaturi de alte 4 mame disperate. Medicul nu mi-a zis un cuvant timp de 3 zile, exceptand la final cand a dat „verdictul”. Niciun medic, niciun asistent, nicio infirmiera nu mi-a explicat ce face fara sa intreb si uneori nici atunci, nimeni nu mi-a spus cum sunt analizele, in ce constau, de ce ne trebuie, daca exista alternativa, daca se poate face anestezie, daca nu…mai mult, mi s-a spus ca nu i se va face nimic invaziv fara sedare…totul a fost pe viu. Programarea pentru investigatii a fost facuta cu o luna inainte, la scintigrafie la fel era, aici cu o luna si jumatate. Nu cred ca doar asa pot merge lucrurile si am mai scris tot aici ca se poate si ok, tot la noi, din pacate cam toti medicii s-au obisnuit sa se comporte asa. Ironia, sesizata tot de un medic azi, e ca aceeasi medici sunt capabili sa se replieze si sa se comporte impecabil afara sau la privat… si atunci, mie mi se pare chiar mai grav. Pentru ca devine evident ca in cazul multora nu este vorba de nestiinta, ci de blazare, nu este vorba de lipsuri, ci de interesul de a „fideliza” pacientul acolo unde „vin banii”, nu este vorba de lipsa de respect din partea oamenilor, ci din partea lor. Cat am stat la Alexandrescu nu am vazut niciun parinte nersepectuos sau isteric, am vazut insa medici care urlau la oameni si asa disperati, am vazut asistente incapabile si agresive, am vazut nepasare si rautate, am vazut parinti tinuti departe de copiii lor de la terapie intensiva zile intregi….iar asta nu tine de lipsuri sau de altceva, nu are nici scuze si nici justificari si nici nu e fita. Am fost certata ca sunt nedreapta si ca nu spun ce bani am dat, uite ca spun. Si nu cred ca exista om cu venituri decente care sa nu fie gata sa plateasca niste bani in plus la asigurari cu conditia sa primeasca macar decenta, daca nu „opulenta”…e o gluma amara, ce primesc eu aici e decenta lor, cea de care au parte inclusiv sarmanii si asistatii lor sociali, am vazut asta astazi…

Mama lucreaza in sistemul de sanatate romanesc, are prieteni care sunt tot acolo, am prieteni si fosti colegi care lucreaza in spitale romanesti, sunt oameni minunati…dar doar cu ei nu se face primavara.

Prima zi in alta lume

Sunt in camera de hot… pardon, spital din Linz. Stam aici 2 zile. E ca la noi la pensiuni, m-au intrebat inclusiv cum vreau sa fie cafeaua dimieata. Am tot fost in spitale romanesti in ultimele luni si as vrea sa spun ca e sunt fite, la noi e la fel…nu, nu e! Nimic nu e la fel! De la modul cum te trateaza la receptie, pana la comportamentul doctorului, nu ti se spune „mami”, ci „Doamna Munteanu”, copilul este tratat cu respect, asa mic cum e, nu e obligat, nu este chinuit decat strictul necesar. Medicii nu se grabesc sa faca, au rabdare cate 5 minute ca sa asculte 30 de secunde inima. Iti explica tot , te intreaba de 10 ori daca ai inteles si daca ai intrebari. Isi fac treaba si nu par stresati sau obositi sau plictisiti de ea. Nu par sa te urasca pe tine ca ai venit cu copilul la ei. Nu se uita de sus, vezi care e doctorul si care e asistenta dupa ecuson, nu dupa fite. In camera am tot ce imi trebuie, de la pampersi la apa si lapte pentru Ivan. Nu orice lapte, laptele lui, daca bea Hipp, e Hipp, daca e Aptamil, ii da Aptamil…au borcanele de mancare solida…pe hol au apa, ceai si suc pentru parinti. Familia poate veni oricand si sta oricat.

Am zarit un copil pe hol, venea de la terapie intensiva, era in patutul lui din camera, cu mama si tata langa. Parintii stau continuu langa copii, nu „ii agita”… imi vine sa plang! In primul rand ca am norocul sa pot veni aici cu Ivan, apoi de mila celor care trebuie sa indure tratamente inumane la spitale de renume ca Alexandresu. Mi-e mila de noi ca popor care nu poate invata nimic bun de la altii, ma infurie oamenii cramponati in clisee de care nu vor sa scape, sisteme intepenite care ar putea fi transformate cu bunavointa…imi vine sa plang de griji, dar si de eliberare. De cand umblu prin spitale, pentru prima data am siguranta ca oamenii de aici ne vor binele si vor face numai ce trebuie ca Ivan sa fie sanatos…

Crazy Smurf Lady

Sau cum ar veni, doamna nebuna cu Strumpfi… da, recunosc, m-a prins treaba aia cu strumpfeala de la Mega. La inceput nici nu prea i-am bagat in seama, ii luam ca ni-i dadeau la casa si Sasha se bucura ca are ce lipi pe usa si pe frigider, apoi ma enervam ca nu stateau lipiti si ii gaseam pe te miri unde si cred ca am si aruncat vreo doi…oh, blasfemie!..pana cand, la un moment dat, tot mergand la cumparaturi si Sasha tot insistand sa luam si aia, si aia (in general inutile sau prea scumpe sau macar nu neaparat necesare), dar le luam si primeam multi Strumpfi si ne bucuram si ne enervam ca avem dubluri si ca nu gaseam Strumpfita blonda, am inceput sa ma bucur si eu de ei… Vaaai, si ce euforie a fost cand am gasit-o si cand am gasit si Stumful cu fes rosu si apoi pe ala care straluceste in intuneric, de doua ori, si iepurele sclipicios….ne-bu-ni-e!

Si intr-o luni, desi eram convinsa ca toata campania tine pana pe 31 mai si ne pregatisem sa investim si sa completam colectia…am vazut ca au disparut semnele cu Strumpfi. Si am cerut la casa si ne-au zis ca nu mai au. Si apoi am mers la alt Mega si aceeasi situatie. Si noi nu luasem cutia pe care Sasha o ceruse de nenumarate ori si ne lipseau vreo 11 si ….Doamne, ce tragedie….Sasha imi cerea, eu nu gaseam si m-am trezit fiind mai disperata decat el ca nu ii avem pe toti si nici sansa sa ii mai gasim. In plus Sasha ma tot intreba de Strumpfita Furtuna (fara de care putea trai lejer intre doua runde de plastilina si Lego), dar eu, si sentimentul meu de esec si frustrarea ca nu am fost „pe faza” (nu, nu exageram deloc cand ma numeam nebuna, vedeti!), eu nu puteam…asa ca am inceput sa caut pe net, sa vorbesc cu mame in aceeasi situatie ca si mine, si am gasit-o! Si din nou bucuria coplesitoare de zici ca am castigat Campionatul Mondial (de ce vreti voi)…dar mai aveam de gasit 10, si apoi 4, si apoi 2…si in final, antisociala din mine a avut chiar curajul sa se duca la party-ul cu schimb de Strumpfi de la Unirea si…..catharsis!

18622977_10154956559209300_1863438119_n

Sunt toti, da, domn’le, toti! E prima mea colectie completa. Da, a mea, ca Sasha se uita de la distanta si e multumit si cam atata, dar eu sunt nebuna. Dada, nebuna de bucurie de zici ca am castigat bilet spre Satul Pierdut sau o lume magica sau ceva. Ma rog, in continuare sunt sigura ca aceasta obsesie puerila este modul in care creierul meu scurtcircuitat de griji face fata zileleor astora, dar na….macar de ar fi cu happy-end si drumul la Linz ca epopeea Strumpfilor.

Intre adoratie si smuls parul din cap

Il ador pe Sasha. Il ador pe Ivan. Ii ador pe baietii astia ai mei, dar sa mor eu daca uneori nu imi vine sa ma dau cu capul de pereti sa sara sange din cauza lor. Da, da, stiu, motherhood… dar provocarile care vin cu motherhoodul asta!!!! Pana pe la 1 an, poate si mai bine, am avut senzatia ca ficiorii astia ai mei sunt parte din mine…prin urmare am avut senzatia ca inteleg tot ce simt, ca intuiesc mai bine decat oricine orice legat de ei, ca, practic, ei sunt in mintea mea (ceea ce am citit ca nu e departe de adevar) si eu sunt in mintea lor (departe de adevar, departe de tot)…acum urmarindu-l pe Sasha vad ca baiatul meu nu este deloc asa cum banuiam eu ca e. Ma rog, deloc e mult spus, coordonatele majore ale sufletului le stiu, le simt, nimeni nu il simte ca mine si asta chiar nu vreau sa cred ca e fantezia mea, dar modul de exprimare, conflictele noastre, momentele in care nu reusim sa ne conectam…de smuls parul, va zic.

De exemplu, pe cat e de genial (da, ok, e un cuvant mare, dar plodul meu citeste fluent la 4 ani, are o memorie fabuloasa, recunoaste locuri si drumuri pe care nu le-a vazut de mai bine de jumatate de an, isi aduce aminte intamplari de cand avea doi ani si putin….destul de inteligent, as zice), pe atat e de tantalau…si asta ma innebuneste, jur! Se impiedica de propriile picioare de cel putin 4 ori pe zi, cade la fel de des…nu isi vede pamantul de sub talpi, e vesnic sau aproape vesnic in lumea lui imaginara in care are scenete clar puse la punct si din care nu iese nici daca urli la el sa se auda pana la Baneasa (stau in capatul celalalt al Bucurestiului), cand vede o ambulanta isi rupe gatul sa o urmareasca si ar putea fi lesne angajat ca sirena (nu conteaza ca te doare capul, ca fratele doarme), e in stare sa se uite dupa tramvaie ore intregi (nemiscat, desi e cel mai hiperactiv, cam cum era ma-sa)…asculta ce ii spui, retine ce ii spui, dar nu intelege ce ii spui. Se uita tamp la tine, de iti vine sa ii dai una dupa ceafa sa ii asezi gandurile, nu pentru ca nu ar pricepe, dar pentru ca se gandeste aproape intotdeauna la altceva. Are incapatanari absurde de tipul „tramvaiul asta e 41″desi pe el scrie 32 si el citeste 32, dar el vrea sa fie 41, asa ca e 41. Nu suporta sa fie corectat si, desi intreaba cum e corect, prefera varianta lui in ciuda oricarei explicatii, face crize de plans irationale (inca!!!!) si este extrem de sensibil la orice plecare de orice fel (baiatul lui mama)…zilnic, toate astea zilnic, de mai multe ori pe zi…

Citind lista de mai sus imi dau seama ca problemele mele nici macar nu sunt probleme, dar cand trebuie sa le faci fata, in timp ce un altul urla doar pentru ca te vede iesind din camera fara el, oh, Doamne.

Ivan e deocamdata adorabil, dar mugurii se vad deja…tipa daca nu il lasi sa faca ce vrea, se tranteste pe jos si se da cu capul de pereti daca lucrurile nu sunt cum ar vrea el sa fie, se cearta cu tine zgomotos daca ii interzici un lucru, plange iseric daca pleci de langa el cand vrea sa stai langa el. Isi cere drepturile destul de radical si cu aplomb. Uimitor, singurul care ii face fata in incapatanarea lui, este Sasha. E de altfel si singurul din casa pe care il respecta…poate pentru ca uneori i-o mai da, scurt.

Nu pot sa nu ma intreb, totusi, privindu-i cat de diferiti sunt de mine, de noi, cum se formeaza ca fiinte cu propriile ganduri, dorinte, placeri, atat de diferite de ale mele, daca nu cumva frustrarea a mea nu vine din faptul ca simt ca ii pierd? Nu mi-am pus niciodata problema ca hiper-protectia mamei era o forma de a ma pastra langa ea, de a mentine o legatura, dar cu baietii mei o simt…poate ceva mai devreme decat a simtit-o ea. E greu sa te desprinzi, clar mult mai greu decat pentru ei. E cumplit sa accepti ca nu mai sunt parte din tine si ca ei stiu mai bine decat tine ce le trebuie si ce vor. Ajung, fara sa vreau, la marea provocare a vietii de parinte, acea linie fina intre a ii lasa sa fie ei si a ii modela cum ti-ar placea tie. Ii iubesc neconditionat, stiu asta, as vrea sa o stie si ei si as vrea sa fiu mama care le permite sa fie ceea ce sunt, ceea ce vor sa fie, dar si mama care ii face sa inteleaga ca limitele nu sunt puse decat pentru a-i proteja, pentru a-i face oameni. Greu, Domn’le, greu….mai ales cand tu vorbesti lucruri mari si fi-tu isi scuipa in palma ca sa admire cum se prelinge saliva!

 

Cine sunt eu?

Cred ca asta era titlul uneia dintre lectiile de psihologie din scoala, si cred ca aparea acelasi titlu si pe la orele de dirigentie, si apoi la filozofie…poate chiar pe la biologie…ma rog, e obsedanta intrebarea in istoria personala (si tind sa cred ca nu doar a mea), iar raspunsul, evident, complicat. Ca doar nu degeaba s-au inghesuit psihologi, biologi, filozofi mai vechi si mai noi, doctori, profesori, sociologi si oameni obisnuiti sa caute raspunsuri…ei, bine, eu habar nu am cine sunt eu. Desigur, asta pentru ca nu sunt nici doctor, nici filozof si nici psiholog, dar si pentru ca, de vreo 5 ani incoace, toate reperele vietii mele s-au schimbat. Bine, bine, sunt mama lor si ma simt mama lor, chiar daca uneori ii privesc si ma minunez ca sunt ai mei, dar cand nu ma raportez la ei, habar nu am cine sunt si ce vreau. E complicat, mai complicat decat era in adolescenta. Macar atunci imi permiteam sa visez cai verzi pe pereti, aveam timp si ani sa experimentez, sa ma lamuresc, sa ma obiectivez. Acum nu mai am timp nici sa merg singura la baie, dar asta e alta discutie. Imi aduc aminte ca prin liceu mergeam la sala si era acolo un antrenor, fizioterapeut, care mi-a zis ca o femeie se maturizeaza complet doar dupa ce are copii. Mi s-a parut o ineptie la momentul respectiv si, desi omul se referea strict la mecanismele fiziologice, eu nu pot sa nu ma gandesc acum ca era mai intelept decat mi se parea. E clar acum pentru mine ca, desi uneori ma simt la fel de pierduta si confuza ca la 15 ani, sunt cu totul altcineva. Nu sunt mai puternica, mai echilibrata sau mai desteapta (desi mi-ar placea), dar categoric sunt un om cu alte coordonate. O fiinta mai toleranta, capabila de autosacrificiu, ceea ce nu as fi crezut vreodata ca sunt. Nu ma refer aici la lucruri marete…sunt superficiala, ce naiba, dar cand dau fusta aia virtuala pe doua pijamale de politist si pompier, atunci cand nu imi cumpar bujori si ii cumpar lui un pistol de facut baloane, cand nu mananc eu inghetata pentru ca el nu are voie si renunt la serialul meu preferat ca sa il adorm, renunt putin cate putin la mine, cea care eram. Nu imi dau seama foarte clar daca asta este bine sau rau, nici nu as vrea sa trag concluzii pripite, este insa evident ca ma schimb si ca voi iesi, candva, din bula asta a noastra, o alta eu. As vrea sa fie o eu mai buna, as vrea sa fie o eu care sa se inteleaga si pe sine mai bine si mi-ar placea sa fie o eu care poate deveni un etalon pentru copiii ei… nu ma simt inca acolo.

De exemplu, acum mai bine de 5 ani stiam ca imi place Cortazar, ca ador florile de primavara, ca prefer ceaiul, cafelei, ca nu as renunta niciodata la inghetata, ca nu sunt capabila sa stau locului nici 10 minute, ca imi plac The Doors si Metallica, ca nu plang in fata oamenilor, prefer sa „trag de fiare” si urasc cardio si ca am curajul sa fac numai ce imi doresc, si, dincolo de toate, stiam in adancul meu cine sunt, care imi sunt limitele… acum prefer cartile de povesti, imi plac in continuare florile de primavara, beau cafea de 2 ori pe zi (si o data cola), am renuntat si la zahar si la inghetata de doua ori cate 9 luni, si am stat locului tot atatea, imi plac in continuare The Doors si Metallica, dar ma emotionez la un cantecel portughez de la Eurovizion, nu mai ajung nici sa trag de fiare, nici sa fac cardio, dar tanjesc cumva dupa amandoua, si nu fac nimic inainte sa ma gandesc de zece ori cum ii poate afecta gestul meu pe ei doi…dar, la naiba, mai important decat tot este ca am descoperit ca limitele sunt facute sa fie incalcate…prin urmare stiu ca nu stiu nimic…deci nici cine sunt.

PS: dedic acest post tuturor muierilor care s-au departat de ele insele in procesul maternitatii. Nu este un post depresiv, la naiba, chiar nu este, doar ca uneori stresul si oboseala ne fac filozofi amatori.