Scriu asta terapeutic, nu este ceva ce vreau sa ne amintim cand copiii o sa fie mari si, sper eu, sanatosi. In ultima luna am invatat pe de rost vreo doua spitale de copii din Bucuresti. Despre unul dintre ele nu am decat cuvinte frumoase: Spitalul Clinic Victor Gomoiu. Acolo este medicul nostru pediatru si acolo ne-am internat intai cu Ivan pentru rotavirus, apoi cu Sasha pentru simptome similare, neconfirmat insa, apoi din nou cu Sasha pentru o pneumonie odioasa…am fost uimiti. Nu doar de medicul nostru care s-a comportat ca un prieten, care ne-a sunat dimineata si seara cand nu era in spital, care s-a interesat continuu de starea copiilor mei si care mi-a dat curaj si echilibru atunci cand nu mai aveam, dar si de ceilalti medici care i-au consultat pe copiii mei. Medici care erau mereu acolo cu o vorba buna, care nu priveau din varful autoritatii parintele si nu brutalizau copilul, medici empatici, umani, dornici sa faca bine in primul rand. Nu uit nici faptul ca asistentele si infirmierele se straduiau sa isi faca treaba bine de mila copiilor, faceau tot posibilul sa ii amuze, sa le diminueze temerile si suferinta…ce pot sa spun, nu am crezut ca intr-un spital de stat te poti simti in siguranta si poti fi tratat cu atata empatie, caldura si respect. Am trait asta timp de 2 saptamani acolo si, chiar daca spitalul nu este nici pe departe unul ca in filme, pot spune ca as mai merge acolo, oricare ar fi problema copiilor mei. Desigur, sper sa nu mai fie nevoie de asta vreodata. A, si poate ar trebui sa spun si ca medicii de acolo nu au primit spaga deloc. Nici macar unul. Da, recunosc, am incercat sa dau niste bani, mi-au fost returnati cu politete. Si da, au primit ceva, doua dintre doctorite cate un buchet de flori si alte doua cate o cutie cu prajituri. Atat!
Cu aceasta experienta proaspata am pasit cu incredere pe holurile mult si indelung laudatului Grigore Alexandrescu. Ivan are o problema de sanatate descoperita intrauterin si care candva si cumva trebuie rezolvata. Nu este ceva de viata si de moarte, nu este nici ceva banal si usor de dus, dar problema lui e mai putin importanta in ecuatia acestei defulari. Am mers la Alexandrescu pentru doua investigatii majore, urografie si cistografie. Medicul este cel la care mergem de un an, o data la 3 luni, si care ne asteptam sa ne cunoasca….macar vag. NU! Dar asta a fost cea mai mica problema, la fel cum faptul ca zilnic am asteptat ore intregi ca sa isi faca timp de noi, faptul ca zile la rand am asteptat sa mi se spuna cate un cuvant macar legat de rezultatul analizelor, am considerat a fi doar „efectul” unei supra-aglomerari, a personalului insuficient si sutelor de cazuri. Nu am mai reusit sa gasesc insa scuze atunci cand copilului meu i-a fost data o condamnare fara niciun fel de speranta reala…pentru ca mie, cand mi s-a spus ca „daca nu e operat e posibil sa isi piarda un rinichi si daca este operat e posibil sa ii strice pe amandoi”, nu mi se pare ca mi se da o solutie. Atunci cand medicul imi spune ca e un caz grav si ca operatia va dura ore intregi in care „spera” ca organismul lui va reactiona intr-un anumit fel pentru ca operatia sa reuseasca, imi cam vine sa las organismul sa faca asta fara sa il torturez cu o operatie de ore intregi. Cand medicul imi spune ca intervine sa repare o malformatie, dar adauga ca e posibil sa „afecteze” si partea sanatoasa, nu prea imi mai vine sa il cred. Dar poate ca sunt subiectiva, sunt in stare de afect, refuz sa accept inca un diagnostic, si imi asum asta. La fel cum imi asum si faptul ca voi mai cere parerea unui medic si ca va trebui ca, la un moment dat, sa accept ca operatia e inevitabila. Ce nu pot insa accepta este atitudinea „eu nu stiu daca pot sa il fac bine, ba chiar as putea sa ii fac mai rau, dar incerc” Nu asta vreau sa aud de la medicul care imi opereaza copilul, fie el si unul dintre cei mai buni din Romania. Si nu cred ca un medic ar trebui sa spuna asta vreodata, oricui. Departe de mine de a nu intelege limitele umane ale unui doctor, stiu insa ca rolul medicului este in primul rand de a face bine, de a gasi cea mai buna solutie, de a recunoaste cand este depasit de un caz si de a recomanda un alt specialist daca nu se simte in stare. Nu vreau sa cred ca atitudinea asta a fost un mod de a mi se cere spaga voalat, nu vreau pentru ca acest medic mi-a fost recomandat de cineva extrem de apropiat, dar nici nu pot sa accept ca acest comportament este unul uzual. Sau nu vreau sa accept.
Dincolo de relatia cu medicul, pot spune cu mana pe inima ca imi doresc cu toata fiinta mea sa nu mai calc vreodata in spitalul ala. O sa enumar doar cateva dintre ororile pe care le-am trait sau vazut si cu care nu vreau sa ma mai intalnesc vreodata.
Copilului meu de 11 luni i s-a facut cistografia fara niciun fel de anestezie. Mie cand mi-am pus sterilet, medicul mi-a facut anestezie locala, la fel cand mi s-a pus sonda la cele doua cezariene, lui nu. Copilului meu i s-a pus sonda urinara pe viu, fara nicio anestezie, iar eu a trebuit sa il tin in timp ce se zbatea si plangea pana isi pierdea glasul si suflul. A trebuit sa il tin apoi asa minute in sir in care printr-o perfuzie ii era umpluta artificial vezica si in care nu a stat langa mine niciun asistent, in care medicul radiolog nu a avut niciun fel de rabdare si empatie, in care nimeni nu a facut nimic ca lui sa ii fie mai usor sau eu sa il pot ajuta in vreun fel.
Copilul meu a fost intepat de 4 ori de catre asistenta sefa pentru a i se pune o branula pentru ca, citez, are venele mici si se sparg usor. In momentul in care am inceput sa plang de mila lui mi s-a spus ca este vina mea ca Ivan plange, ca singurul motiv pentru care nu ii gaseste vena este ca eu sunt agitata, prin urmare si el se agita si se zbate. Faptul ca fusese intepat de 4 ori nu insemna nimic, eram doi rasfatati care o stresam pe doamna asistenta care isi facea treaba impecabil. Mda! Ca si cand o mama care isi vede copilul suferind poate fi linistita si senina, poate doar daca are o boala psihica sau este sedata.
Am fost lasata sa astept 8 ore pe hol pentru a mi se face o fisa de internare cu un copil de 11 luni, semi-flamand (pentru ca i se luau analize de sange), alaturi de alti copii flamazi de 3- 4 ani, pentru ca medicii sunt in operatie, rezidentii sunt in operatie, iar nenorocitele alea de fise nu pot fi completate de nimeni altcineva…din nou, mda!
Am vazut parinti ravasiti de durere si teama, care nu erau lasati sau li „se recomanda” sa nu stea cu ei la terapie intensiva pentru ca ii agita. Orice persoana care a citit macar o carte de psihologie a copilului, nu mai vorbesc despre medici care ar trebui sa studieze asta, stie ca un copil este securizat de prezenta parintilor. Ca socul, frica de a fi singur ii face sa nu reactioneze, si ca plansul si zbaterea sunt expresii normale ale suferintei si fricii pe care au curajul sa le exprime langa parinti. Ca iubirea si caldura parintelui il ajuta, nu il „agita”. Dar in numele comoditatii medicilor si asistentelor, orice abuz emotional este permis si chiar recomandat in acest spital.
Am vazut parinti amarati carora nu li se explica pe intelesul lor ce urma sa i se intample copilului, care nu intelegeau ce presupunea operatia, care nu intelegeau urmarile si traiau cu naivitatea ca vor pleca de acolo in cateva zile si vor fi bine. Am vazut medici care tratau cu aroganta, superioritate si o indecenta auto-suficienta pe oricine punea o intrebare in plus. Am auzit prea des replica „ce crede, ca daca sta acolo o sa termin mai repede, si pe mine ma dor picioarele de oboseala”, ca si cand oamenii care asteptau ore intregi aveau ca singura problema durerea de picioare.
Am vazut medici care in loc sa incurajeze parintii si copiii bolnavi sa se relaxeze, sa se simta cat mai aproape de firesc si de normal, aruncau din varful autoritatii un „liniste, aici e spital”, pentru ca se auzea un ras mai zgomotos sau o discutie mai aprinsa care nu deranja pe nimeni altcineva.
Am vazut camere de chirurgie pediatrica unde copiii de cateva luni nu aveau un pat pentru bebelusi, unde mama statea cu el intr-un pat pentru adulti si daca voia sa mearga la toaleta, trebuia sa se roage de o colega de salon sa aiba grija si de copilul ei. Ca singura toaleta, care deservea 2 saloane de cate 6 paturi, cu mame si copii era inchisa si trebuia sa treci de doua usi cu cartela ca sa ajungi la alta. In situatia uimitoare de a avea nevoie de toaleta, tu sau copilul tau internat si poate chiar operat, trebuia sa astepti minute in sir in fata usilor cu cartela ca o asistenta sau infirmiera sa isi faca mila sa deschida. Ziua puteai sa astepti linistita cateva minute bune, noaptea cateva zeci de minute, sau sa faci pipi pe tine….rusinicaaaaa (asa cum cinic am auzit din gura unui medic de pe acolo care apostrofa cativa apartinatori mai vocali).
Pentru ca imi place sa fiu corecta, o sa amintesc despre cele doua asistente care si-au facut treaba cum trebuie, care au reusit (uimire) sa prinda vena din prima, care m-au tratat cu bunatate si respect, desi nu le-am cadorisit cu vreo spaga. As vrea sa amintesc si de asistenta sau medicul de la radiologie, cea care a facut urografia, care ne-a tratat cu afectiune si intelegere, care a avut rabdare cu noi, care a facut tot posibilul ca Ivan sa nu se chinuie, care m-a ajutat pe mine sa ma calmez si ne-a dat timpul necesar pentru a-l linisti si calma, desi era la fel de ocupata si presata de timp ca si ceilalti.
Ca la Oscar (pentru ca este la fel de impresionant pentru mine), o sa aduc aminte si de studentii de la medicina care au venit sa ne intrebe ce probleme avem si care au dovedit ca si medicii (sau viitorii medici) pot fi oameni…le doresc din suflet sa si ramana asa. Si poate chiar sa ramana si in tara si sa ii inlocuiasca pe monstri fara suflet care populeaza acum multe dintre spitalele de la noi.
As vrea sa am mai multe cuvinte frumoase despre acest spital, as fi vrut sa nu ma umplu de amaraciune si ranchiuna, as fi vrut sa plec de acolo cum am plecat si de la Gomoiu, sperand sa nu ma mai intorc, dar cu inima impacata ca daca va fi cazul, sunt in siguranta. Tot ce vreau acum este sa gasesc solutia ca baiatul meu sa nu mai ajunga pacient acolo si voi face tot posibilul ca experienta asta sa ramana ce este acum, doar o amintire pe care vreau din tot sufletul sa o uit.
funkymumky 