Zilele noastre

Cand am iesit pe poarta spitalului, vineri dimineata, as fi putut sa jur ca pasesc intr-o alta lume…e o senzatie ciudata pe care am avut-o de fiecare data cand am fost internata cu unul dintre copii. Acolo, in rezerva noastra de 3 metri lungime si aproape doi latime, timpul curge altfel, viata se simte si se aude altfel. Masori orele dupa cat a trecut de la schimbarea de tura si cat mai este pana cand vine cu perfuzia, dupa zgomotul tacamurilor cand e ora mesei, plansetele de copii cand se fac internarile, vizita docorului si cate zile au trecut de cand nu a mai facut temperatura, cat mai ai pana pleci acasa…asa e acolo, cand iesi, orice are chipul libertatii. Gandurile astea imi alergau prin cap in timp ce treceam prin fata Casei Poporului si incercam sa imi dau seama daca pacla care inabusea stralucirea soarelui de aprilie vine de la nori sau de la oboseala mea cronica. Acasa, nebunia unei zile obisnuite cu Ivan si Sasha m-a coplesit in cateva minute. La fel si panica nebuna ca, inceata cum sunt din cauza nesomnului, nu o sa reusesc sa le fac fata amandurora…apoi OCD-ul m-a lovit sub centura. Am inceput sa ma enervez ca nimic nu e la locul lui, pentru ca in dezordinea din casa mea, e o ordine doar de mine stiuta, ca nu o sa mai am niciodata timp sa asez lucrurile cum ar trebui, ca aveam mii de planuri pentru perioada asta post-Pasti pe care nu am reusit si nu stiu cand o sa reusesc sa le pun la punct, ca o sa o iau razna din cauza oboselii, ca am cheltuit prea multi bani cu spitalele, ca daca se imbolnavesc iar copiii, eu nu mai vreau acolo din nou si tot asa.

Daca exista totusi o parte buna, este aceea ca tantrumurile lui Sasha imi sunt aproape indiferente…si Sasha face tantrumuri serioase mai ales cand acumuleaza  frustrari si e obosit. Si ieri, si azi, a bifat doua din doua, deci a fost epic. Amuzante sunt insa reactiile celor din jur la indiferenta mea, am primit astazi atat de multe priviri apostrofatoare cat nu am primit pana acum in 3 ani. Bine, fie, exagerez putin, dar nu foarte mult. Exista insa si momente dragute de empatie cum a fost cel de la Starbucks. Am mers cu ceva treaba, si prin asta se intelege ca noi ne grabim, iar Sasha se opreste la fiecare vitrina, intrare sau semn pus pe perete sa citeasca ce scrie acolo. Daca sunt semne cu interdictii, se dezlantuie iadul, si el nu se misca pana nu termina. Spun aici, mai mare proba de vointa decat aceea de a-i spune „hai, Sasha!” in timp ce el nu te aude, de fapt nu are nicio tresarire, ca si cand nu ai exista, fara sa iti smulgi parul din cap sau sa il sfasii in timp ce el te ignora complet, nu exista. Si asa, cu nervii in pumni si copilul mic galagios in manduca, am pasit in Starbucks. Aglomerat, coada, ajung aproape de casa, ma zareste o duduie blonda cu ochi albastri si codite…cred ca i-am inspirat mila ca a venit sa ma intrebe inaintea celorlalti ce vreau.

-Un latte venti, va rog!

-Decaff?

-Nu!

-…zambet bland si intelegator…

-…si o gogoasa!

-…sigur! din nou zambet de tipul „esti o mama cliseu, ma amuzi!”

….cam atunci a aparut Sasha care a inceput sa raga ca vrea o gogoasa, iar eu m-am felicitat ca i-am luat-o inainte. Duduia cu codite m-a mai privit o data cu intelegere in ochi si apoi ne-a urmarit amuzata cum ieseam. Am mai spus-o si o repet, cred ca pentru oameni suntem un fel de circ ambulant. Ma bucur ca le facem ziua mai frumoasa, ce sa zic! Oricum, nici pentru mine nu a fost o zi rea. O apreciez la adevarata ei valoare, ca suntem toti, ca suntem sanatosi, ca suntem relativ bine…inca mi-e frica de analizele de saptamana viitoare (sper sa ii scada lui Ivan numarul de leucocite), inca ma tem de orice raguseala a lui Sasha si inghet cand vad pe termometru un normal 37.2, dar ma imbarbatez si sper ca o sa treaca si ca, la un moment dat, in viitor, ziua asta povestita aici va fi o poveste, una cu final fericit.

Reclame

Al doilea

Imi aduc aminte ca nu eram inca gravida cu Ivan cand am citit pe Facebook peroratia unui psiholog proaspat absolvent si autosuficient despre dragostea parintilor pentru copii. El, copil in mod evident frustrat, fara sa fie inca parinte, generalizand propria experienta si aducand argumente ale unor psihologi underground, sustinea sus si tare ca un parinte nu isi va iubi niciodata copiii la fel de mult si ca acestia vor simti asta. Imi aduc aminte revolta mea, mancarimea din buricul degetelor si faptul ca, singurul lucru care m-a tinut sa nu ii sar la beregata, a fost faptul ca nu aveam inca propriul exemplu, ci doar intuitia mea de mama care stia, in adancul ei, ca nu ar putea iubi un copil al ei mai putin decat total. Acum, cand am doi, si ma apropii de un an cu amandoi, as putea sa ii spun fatis ca, in mod sigur, el este cel care ar trebui psihoterapiat major pe aceasta tema. Dar cum imi place sa fiu corecta, am admis faptul ca, este posibil ca experienta lui sa fi fost una nefericita. Si cu proprii demoni, nu prea te joci…ii vad zi de zi cum macina existenta copiilor mari din jurul meu si cum isi pun amprenta pe modul in care isi educa proprii copii.

Si acum despre ai mei….demonii mei, fricile mele legate de copii si de faptul ca ar putea simti vreodata ca nu sunt iubiti la fel de mult. Mi-am dat seama in ultimul an ca textul ala atat de banal si uzat, cum ca fiecare copil nu isi face loc in inima ta ci o largeste cu un spatiu identic cu cel ocupat de fratii lui, este atat de real…nu imi aduc aminte cum si in ce fel am inceput sa il iubesc pe Ivan atat de mult. Stiu ca ma temeam ca orice mama, bombardata de mesaje ca acela de la inceput, ca nu o sa il pot iubi ca pe Sasha. Sasha a fost 3 ani de zile soarele meu, viata mea, cerul meu senin…asa ii spuneam in fiecare zi, de cate ori puteam. Zambetul lui imi insenina orice depresie, ochii lui imi luminau orice zi, simpla lui atingere imi dadea mie confortul si linistea pe care numai iubirea neconditionata ti le da. Iar sarcina cu Ivan a fost un continuu zbucium intre dorinta de a fi cat mai mult cu Sasha, de a face cu el lucrurile pe care simteam ca nu le vom mai putea face vreodata, si nevoia de a-l proteja pe Ivan, de a sta linistita pentru a nu-l pune in pericol pe el, de a ma asigura ca ajunge si el la termen ca si fratele lui… Recunosc ca au fost atunci momente in care ma infuriam, nu pe el, mai mult pe nenorocul meu de a avea sarcini dificile, dar cumva furia asta era directionata si catre cel care „nu ma lasa” sa ma bucur de Sasha si de momentele noastre…Apoi, cand l-am nascut, nu am avut acea conexiune instant pe care am simtit-o cand l-am vazut pe Sasha. Mi s-a parut uratel, slabanog si ….altfel. Dar l-am iubit la fel de mult, asa neasteptat cum mi s-a parut. A fost insa o iubire vinovata, ca o tradare a ochilor de ghinda care ma asteptau acasa. Senzatia asta de vina m-a haituit de-a dreptul si inca ma apasa. Am momente in care as fugi cu el si m-as ascunde undeva unde sa il pot tine in brate doar pe el. Am momente cand simt asta pentru Sasha. Am momente cand, desi trag de mine in toate partile, ma simt cea mai norocoasa ca ii am pe amandoi, ca sunt ai mei si sunt asa cum sunt. Am inima plina, uneori da pe-afara, dar stiu ca nu o sa pot niciodata alege intre ei, ca momentele in care il favorizez pe unul sau altul tin de modul in care cred eu ca au nevoie de mine. Sunt sigura ca nu reusesc mereu sa ii impac, sunt sigura ca uneori judec gresit alegand sa ma aplec asupra unuia sau altuia, dar nimic nu m-a apasat mai mult, vreodata, decat faptul ca as putea gresi in a le arata cat de mult il iubesc pe fiecare in parte. Inca ma simt cumplit de vinovata, mai ales fata de Sasha, dar nu pentru ca l-as iubi mai mult, ci pentru ca imi e groaza ca el ar putea simti ca il iubesc mai putin. Inca ma simt groaznic de vinovata fata de Ivan, nu pentru ca ar fi mai putin important in inima mea, ci pentru ca uneori am senzatia ca nevoile lor sunt direct proportionale cu dimensiunea.

Si ar mai fi si firea lor, Ivan lipicios ca un motan, dragastos si iubitor, care striga si ma cheama si ma plange cand ma departez de el. Ivan care e fericit numai cand stie ca il veghez de aproape, care vrea sa imi vorbeasca si sa ma imbratiseze si sa zambeasca si sa ma iubeasca. Si e Sasha la care priveam cu frustrare cand se giugiulea cu straini mai mult decat o facea cu mine, care ma ignora relaxat in preajma unei fete frumoase, care ma striga doar ca sa il sterg la fund si care acum, doar pentru ca are un frate, ma sufoca…

…sigur gresesc, dar pot sa bag mana in foc ca ii iubesc. Nu la fel, dar in mod sigur egal.

Din spitale in spitale pan’ la marea resemnare…

…nu are nicio noima titlul asta, jur, doar ca imi placea cum rimeaza. Dar azi iar merg la spital, de data asta pentru mine. Nu pentru ca ma simt importanta, aman drumul asta de luni de zile, ci pentru ca am un rastimp intre spitalele copiilor si am zis sa rezolv problema. „Problema” este un chist care a aparut deasupra buricului in timpul sarcinii cu Ivan. Am crezut ca e un cosulet sau un fir de par inflamat…mno, e un chist care s-a facut cat o maslinuta si ma chinuie de fiecare data cand ma imbrac cu ceva care are talia…well…la talie. Mi-a fost frica o vreme sa nu fie ceva rau (alcaruinumenuilvompronunta), dar acum e momentul perfect…sunt atat de obosit-deprimata de experienta ultimelor saptamani, incat nici pentru anxietate nu mai am energie. OCD-ul meu diagnosticat da usoare semne, dar nici ala nu mai are curajul sa se arate…aproape ca ar fi bine, daca nu ar fi de-a dreptul rau in capul meu acolo. Ma rog, faptul ca e primavara nu ma prea ajuta, paradoxal, pentru ca as vrea sa am energie, chef de viata si de sport si de iesit la lumina si la soare, iar mie imi vine sa ma ascund sub un pat, ca un soricel din poveste, si sa ….hibernez (ok, chiar am incercat sa gasesc o forma pentru somnul lung de vara, dar cum sa ii zic, eterez…suna ca naiba, desi ar veni tot din franceza)…

In alta ordine de idei, chiar mi-ar placea sa am timp sa scriu din nou aici, e terapeutic pentru mine, cum spuneam mai demult, chiar daca am senzatia ca nimeni nu ma asculta (citeste), macar imi organizez capul … de altfel stau si ma intreb cata lume ar vrea sa citeasca lamentarile mele personale. Adica, it’s all about me here…I got it, e despre copiii mei, dar din punctul meu de vedere lesinato-nevrotic, pe alocuri hilar, pe alocuri aproape de patologic, iar oamenii nu au nevoie de asta…si nici despre fuste nu am timp sa mai scriu cum faceam candva. Desi, iata, am mai cumparat una. Ce bine ar fi sa o si port!

Gata, am terminat, pa!

Ivan, aproape un an

Am vrut sa scriu aici ca sa imi aduc aminte lucruri pe care altfel le uit…lucruri mici dar care sunt atat de pretioase pentru sufletul meu: primele cuvinte, primul pas, primul muc, prima angoasa. Am facut asta cat am putut de riguros si des pentru Sasha si, recunosc, recitesc ce scriam atunci si simt din nou emotia, chiar daca uneori intamplarile povestite par atat de departe, ratacite undeva in cap, incurcate cu altele, adaugite si combinate de mintea parsiva de om…Am vrut sa fac asta si cu Ivan si am reusit prea putin. Tumultul vietii cu doi copii, angoasele la dublu, problemele lui de sanatate si senzatia continua de teama ca „ar putea sa se intample ceva”, Sasha care cu cat creste, cu atat devine mai acaparator, mai solicitant, mai dornic de atentie, neputinta mea de a le face pe toate (macar acceptabil, daca nu bine) m-au facut sa las locul asta al meu, al nostru, pe locul ultim. Dar Ivan face un an, are doi dinti, altii pe drum, este atat de diferit de Sasha, face lucruile in felul lui atat de particular incat simt nevoia sa scriu aici ca sa nu uit, nici la el. Mi s-ar parea nedrept. Nu stiu daca va mai fi un al treilea copil in familia noastra. Este atat de greu cu doi, iar problemele lui Ivan ne secatuiesc si emotional, si financiar, deci este, probabil, ultima data cand scriu despre asta

Vorbitul:

De vreo cateva saptamani bune, nu stiu daca o luna sau mai mult, Ivan spune clar si raspicat cateva cuvinte. Mama (si ador ca o spune si la bucurie, si cand ma cheama, si cand e suparat), Deadea (tata), Adu (sau ceva similar pentru Vlad), Deadea (dar pronuntat un pic altfel pentru Sasha), Dai-dai (ca sa ii dai lucruri), plescaie cand vrea mancare si mai scoate o multime de combinatii carora nu le-am gasit traducere inca. Este delicios de dragalas si mereu bombane chestii numai de el intelese.

Mersul:

La un moment dat am vazut ca vrea sa se ridice, si a facut-o rapid si spontan si fara avertisment. Era acum vreo 2 luni, iar intre timp a invatat sa se ridice tinandu-se de orice, cauta, cotrobaie, vrea sa se urce si sa se catere, merge in patru labe ca un caine de vanatoare euforic, aruncand maini si picioare in toate directiile, risipindu-se in toate partile si adunandu-se la loc, e un spectacol al euforiei. Nu face pasi decat lateral sau unul-doi sustinut de maini, nu prea sta in picioare nesprijinit, nu cred ca va merge pana la un an cum a mers Sasha, dar compenseaza prin chef de joaca si explorat, prin curiozitate si curaj de tip kamikaze…

Dintii:

Are doi si doi stau sa iasa. Primul a iesit pe 1 aprilie, ca o pacaleala, cel de jos. Ii asteptam pe cei de sus cu gingii inflamate si albite, cu ros si salivat si am aflat uimiti ca a iesit cel din stanga jos cand l-a capsat feroce pe taica-su. Apoi la 2 zile a iesit si cel de dreapta sus, ca sa arate ca un veritabil mosulet stirb. Acum se vaicareste si saliveaza ca un buldog si il asteptam pe cel de alaturi, tot sus…nu m-ar mira sa il gasim intr-o dimineata si cu cel de jos la apel. Ii asteptam. Il chinuie insa mai tare decat pe Sasha, poate e mai sensibil, poate pentru ca sunt toti in eruptie si nu ies cuminti, pe rand, ca ai fratelui…nu stim, dar ii apreciem asa cum sunt si ii dorim cat mai multi, poate asa invata sa manance mai bine…

Mancat:

Sasha a fost copilul model din punct de vedere alimentar. Ivan nu e asa. Sasha manca si cand era bolnav si cand il dureau dintii, Ivan nu e asa. Sasha avea aproape 11 kilograme la 1 an, Ivan abia daca trece de 9.5…dar e ok, incep sa ma obisnuiesc si sa nu ma mai deprim cand vad ca abia inghite 70 de grame de piure si nu are niciun interes sa manance mancare solida. Va creste, va manca, doar nu am vazut pana acum copii de scoala mancand doar hrana de bebelusi…

Dormit:

Ca si Sasha, e un copil care doarme bine…nu are insa somnul lung si linistit al fratelui. Ma rog, nici fratele nu il mai are de cand a crescut. Chiar si asa, daca nu ar fi problemele lui de sanatate si virozele nenorocite din ultima luna, pot spune ca e un copil care doarme bine.

Atmosfera generala:

Inca de cand era in burta mea am simtit ca Ivan este si va fi diferit de Sasha…nu as putea spune daca in bine sau rau, nici nu imi place sa cataloghez lucrurile asa, stiu doar ca e diferit. Au si in comun vreo doua chestii, una ar fi incapatanarea. Nu poti sa il convingi sa faca nimic din ce nu vrea, iar orice presiune sau impunere se soldeaza cu urlete si mugete de taur indaratnic. Este vesel si curios, este sociabil si prietenos…Ivan pare a fi un copil efervescent. Vorbeste, danseaza cand aude muzica, isi exprima clar placerea si nemultumirea, nu sta locului, e curios si determinat, este expresiv si voios…simt nevoia sa punctez aici ca Sasha era mai asezat, mai reticent cu strainii, mai introvertit, mai delicat, mai putin razboinic si chiar usor defensiv in fata copiilor, moderat in manifestari, mai degraba suav si senin, decat zglobiu si vivace…

Cam asta este Ivan al meu. Mi s-a umplut inima cand, dupa o saptamana de chin in spital, nu a schitat niciun gest de teama sau respingere fata de oamenii necunoscuti de la ziua lui Andrei. E un baietel mic si puternic, exact asa cum mi l-am imaginat, un Ivan Turbinca, asa cum il alinta Sasha! Si cred cu tarie ceea ce am simtit inca inainte sa fie, ca el va fi sprijinul si echilibrul lui Sasha care e sensibil, sturlubatic si nebunatic (dar care sper ca il iubeste si il va iubi in felul lui atat de egocentric acum).

Spitale, inca o runda

Da, domn’le, chiar se poate, chiar exista si oameni ok in spitalele romanesti. Am mers cu Ivan si la Marie Curie la o doamna doctor extrem de cunoscuta pentru inca o opinie. Si opinia ei a fost ca nu e ok, dar pe langa asta ne-a luminat in privinta unor analize neaparat necesare care sa dea un diagnostic corect…ma rog, nu ma mai intorc in trecut, nici nu inteleg de ce s-a intamplat ce s-a intamplat la Alexandrescu. Nici nu pot sa imi imaginez ce poate fi in mintea unui medic cu experienta care alege sa arda etape, sa riste, sa sperie, sa nu isi faca treaba scrupulos…nu inteleg nici macar daca ma gandesc ca ajungi la un moment dat, ca doctor experimentat, sa privesti orice caz ca pe o provocare de tipul „ia sa vad, pot sa fac asta acum, in conditiile astea, fara sa am asta….intuiesc corect?”… nu este nici etic, nici uman, nici profesionist…ma rog, gata!

Dar voiam sa vorbesc despre angajatii de la Carol Davila…am mers cu Ivan pentru o scintigrafie. Cum pe Sasha nu aveam unde sa il lasam, l-am luat cu noi. Acolo, la medicina nucleara, doua asistente de pus pe rana. Jur ca as fi vrut sa le spaguiesc maxim, pentru ca erau minunate, dar nu aveam niciun ban la mine. Ce inseamna minunate? Inseamna ca, de cand am intrat, au fost foarte atente si politicoase cu mine si Ivan. Inseamna ca l-au mangaiat si alintat pe el, ca si-au facut cu mila treaba, ca au avut rabdare sa adoarma, ca in momentul in care i s-a spart vena mai aveau putin si plangeau cu el. Inseamna ca nu au incercat sa ii puna o branula noua pana nu m-au avertizat de 10 ori ca nu au experienta la bebelusi, ca au cautat si cautata de 100 de ori pana au intepat, ca desi au reusit sa isi faca treaba cu blandete si calm, cum Ivan nu mai „patise”, vena lui Ivan nu a rezistat (cred ca de la atatea intepaturi si stres, habar nu am). Pe scurt, nu am facut analiza, dar Ivan a fost tratat ca un printisor. Amuzant este ca doamnele trecusera si la complimente si dragalasenii, ca e frumos, ca are gene lungi, ca are zambet cuceritor si o sa „ucida” fetele…a fost o experienta reconfortanta dupa cosmarul de saptamana trecuta.

Intre timp, pe hol, Sasha inspecta cabinetele. Este in acea etapa a vietii lui cand ignora cu nonsalanta orice interdictie…

Scrie pe usa mare NU INTRATI, el intra firesc, ca si cand ar merge la noi in bucatarie. Asa s-a imprietenit cu doamnele de la Anatomie Patologica, a aflat cum le cheama si s-a plimbat pe langa ele, dintr-un cabinet in altul. A facut conversatie cu Geanina (doamna psiholog al carei cabinet era fix in fata bancilor pe care ne astepta – e, desigur, o metafora, el nu a stat nici 10 secunde pe banci). A alergat pe holuri, a facut conversatie cu paznicul, a schimbat politeturi cu asistentele de la Nucleara, s-a imprietenit cu o fetita pacienta si parintii ei, a citit toate afisele de pe pereti …. evident ca nu a strigat nimeni la el ca ” e spital, rusinica!”.

Acum, urmeaza pentru noi o runda de spitale prin alta tara. Sunt curioasa cum va fi! Ce pot spune inca inainte de a ajunge acolo este ca medicii de acolo sunt minunat de rabdatori, firesti, comunicativi…nu conteaza ca sunt profesori doctori si tu un „nimeni”din Romania fara nicio pila. Raspund la telefon prompt, la mail la fel de prompt si explica orice pe intelesul tau. Nu sunt aroganti, nu sunt nepoliticosi, nu sunt plictisiti, sunt umani si dornici sa isi faca treaba cat mai bine, nu sa culeaga lauri…imi pare rau ca a trebuit sa iau contact cu ei ca sa vad ca asta e normalitatea.

Spitale si alte vise urate

Scriu asta terapeutic, nu este ceva ce vreau sa ne amintim cand copiii o sa fie mari si, sper eu, sanatosi. In ultima luna am invatat pe de rost vreo doua spitale de copii din Bucuresti. Despre unul dintre ele nu am decat cuvinte frumoase: Spitalul Clinic Victor Gomoiu. Acolo este medicul nostru pediatru si acolo ne-am internat intai cu Ivan pentru rotavirus, apoi cu Sasha pentru simptome similare, neconfirmat insa, apoi din nou cu Sasha pentru o pneumonie odioasa…am fost uimiti. Nu doar de medicul nostru care s-a comportat ca un prieten, care ne-a sunat dimineata si seara cand nu era in spital, care s-a interesat continuu de starea copiilor mei si care mi-a dat curaj si echilibru atunci cand nu mai aveam, dar si de ceilalti medici care i-au consultat pe copiii mei. Medici care erau mereu acolo cu o vorba buna, care nu priveau din varful autoritatii parintele si nu brutalizau copilul, medici empatici, umani, dornici sa faca bine in primul rand. Nu uit nici faptul ca asistentele si infirmierele se straduiau sa isi faca treaba bine de mila copiilor, faceau tot posibilul sa ii amuze, sa le diminueze temerile si suferinta…ce pot sa spun, nu am crezut ca intr-un spital de stat te poti simti in siguranta si poti fi tratat cu atata empatie, caldura si respect. Am trait asta timp de 2 saptamani acolo si, chiar daca spitalul nu este nici pe departe unul ca in filme, pot spune ca as mai merge acolo, oricare ar fi problema copiilor mei. Desigur, sper sa nu mai fie nevoie de asta vreodata. A, si poate ar trebui sa spun si ca medicii de acolo nu au primit spaga deloc. Nici macar unul. Da, recunosc, am incercat sa dau niste bani, mi-au fost returnati cu politete. Si da, au primit ceva, doua dintre doctorite cate un buchet de flori si alte doua cate o cutie cu prajituri. Atat!

Cu aceasta experienta proaspata am pasit cu incredere pe holurile mult si indelung laudatului Grigore Alexandrescu. Ivan are o problema de sanatate descoperita intrauterin si care candva si cumva trebuie rezolvata. Nu este ceva de viata si de moarte, nu este nici ceva banal si usor de dus, dar problema lui e mai putin importanta in ecuatia acestei defulari. Am mers la Alexandrescu pentru doua investigatii majore, urografie si cistografie. Medicul este cel la care mergem de un an, o data la 3 luni, si care ne asteptam sa ne cunoasca….macar vag. NU! Dar asta a fost cea mai mica problema, la fel cum faptul ca zilnic am asteptat ore intregi ca sa isi faca timp de noi, faptul ca zile la rand am asteptat sa mi se spuna cate un cuvant macar legat de rezultatul analizelor, am considerat a fi doar „efectul” unei supra-aglomerari, a personalului insuficient si sutelor de cazuri. Nu am mai reusit sa gasesc insa scuze atunci cand copilului meu i-a fost data o condamnare fara niciun fel de speranta reala…pentru ca mie, cand mi s-a spus ca „daca nu e operat e posibil sa isi piarda un rinichi si daca este operat e posibil sa ii strice pe amandoi”, nu mi se pare ca mi se da o solutie. Atunci cand medicul imi spune ca e un caz grav si ca operatia va dura ore intregi in care „spera” ca organismul lui va reactiona intr-un anumit fel pentru ca operatia sa reuseasca, imi cam vine sa las organismul sa faca asta fara sa il torturez cu o operatie de ore intregi. Cand medicul imi spune ca intervine sa repare o malformatie, dar adauga ca e posibil sa „afecteze” si partea sanatoasa, nu prea imi mai vine sa il cred. Dar poate ca sunt subiectiva, sunt in stare de afect, refuz sa accept inca un diagnostic, si imi asum asta. La fel cum imi asum si faptul ca voi mai cere parerea unui medic si ca va trebui ca, la un moment dat, sa accept ca operatia e inevitabila. Ce nu pot insa accepta este atitudinea „eu nu stiu daca pot sa il fac bine, ba chiar as putea sa ii fac mai rau, dar incerc” Nu asta vreau sa aud de la medicul care imi opereaza copilul, fie el si unul dintre cei mai buni din Romania. Si nu cred ca un medic ar trebui sa spuna asta vreodata, oricui. Departe de mine de a nu intelege limitele umane ale unui doctor, stiu insa ca rolul medicului este in primul rand de a face bine, de a gasi cea mai buna solutie, de a recunoaste cand este depasit de un caz si de a recomanda un alt specialist daca nu se simte in stare. Nu vreau sa cred ca atitudinea asta a fost un mod de a mi se cere spaga voalat, nu vreau pentru ca acest medic mi-a fost recomandat de cineva extrem de apropiat, dar nici nu pot sa accept ca acest comportament este unul uzual. Sau nu vreau sa accept.

Dincolo de relatia cu medicul, pot spune cu mana pe inima ca imi doresc cu toata fiinta mea sa nu mai calc vreodata in spitalul ala. O sa enumar doar cateva dintre ororile pe care le-am trait sau vazut si cu care nu vreau sa ma mai intalnesc vreodata.

Copilului meu de 11 luni i s-a facut cistografia fara niciun fel de anestezie. Mie cand mi-am pus sterilet, medicul mi-a facut anestezie locala, la fel cand mi s-a pus sonda la cele doua cezariene, lui nu. Copilului meu i s-a pus sonda urinara pe viu, fara nicio anestezie, iar eu a trebuit sa il tin in timp ce se zbatea si plangea pana isi pierdea glasul si suflul. A trebuit sa il tin apoi asa minute in sir in care printr-o perfuzie ii era umpluta artificial vezica si in care nu a stat langa mine niciun asistent, in care medicul radiolog nu a avut niciun fel de rabdare si empatie, in care nimeni nu a facut nimic ca lui sa ii fie mai usor sau eu sa il pot ajuta in vreun fel.

Copilul meu a fost intepat de 4 ori de catre asistenta sefa pentru a i se pune o branula pentru ca, citez, are venele mici si se sparg usor. In momentul in care am inceput sa plang de mila lui mi s-a spus ca este vina mea ca Ivan plange, ca singurul motiv pentru care nu ii gaseste vena este ca eu sunt agitata, prin urmare si el se agita si se zbate. Faptul ca fusese intepat de 4 ori nu insemna nimic, eram doi rasfatati care o stresam pe doamna asistenta care isi facea treaba impecabil. Mda! Ca si cand o mama care isi vede copilul suferind poate fi linistita si senina, poate doar daca are o boala psihica sau este sedata.

Am fost lasata sa astept 8 ore pe hol pentru a mi se face o fisa de internare cu un copil de 11 luni, semi-flamand (pentru ca i se luau analize de sange), alaturi de alti copii flamazi de 3- 4 ani, pentru ca medicii sunt in operatie, rezidentii sunt in operatie, iar nenorocitele alea de fise nu pot fi completate de nimeni altcineva…din nou, mda!

Am vazut parinti ravasiti de durere si teama, care nu erau lasati sau li „se recomanda” sa nu stea cu ei la terapie intensiva pentru ca ii agita. Orice persoana care a citit macar o carte de psihologie a copilului, nu mai vorbesc despre medici care ar trebui sa studieze asta, stie ca un copil este securizat de prezenta parintilor. Ca socul, frica de a fi singur ii face sa nu reactioneze, si ca plansul si zbaterea sunt expresii normale ale suferintei si fricii pe care au curajul sa le exprime langa parinti. Ca iubirea si caldura parintelui il ajuta, nu il „agita”. Dar in numele comoditatii medicilor si asistentelor, orice abuz emotional este permis si chiar recomandat in acest spital.

Am vazut parinti amarati carora nu li se explica pe intelesul lor ce urma sa i se intample copilului, care nu intelegeau ce presupunea operatia, care nu intelegeau urmarile si traiau cu naivitatea ca vor pleca de acolo in cateva zile si vor fi bine. Am vazut medici care tratau cu aroganta, superioritate si o indecenta auto-suficienta pe oricine punea o intrebare in plus. Am auzit prea des replica „ce crede, ca daca sta acolo o sa termin mai repede, si pe mine ma dor picioarele de oboseala”, ca si cand oamenii care asteptau ore intregi aveau ca singura problema durerea de picioare.

Am vazut medici care in loc sa incurajeze parintii si copiii bolnavi sa se relaxeze, sa se simta cat mai aproape de firesc si de normal, aruncau din varful autoritatii un „liniste, aici e spital”, pentru ca se auzea un ras mai zgomotos sau o discutie mai aprinsa care nu deranja pe nimeni altcineva.

Am vazut camere de chirurgie pediatrica unde copiii de cateva luni nu aveau un pat pentru bebelusi, unde mama statea cu el intr-un pat pentru adulti si daca voia sa mearga la toaleta, trebuia sa se roage de o colega de salon sa aiba grija si de copilul ei. Ca singura toaleta, care deservea 2 saloane de cate 6 paturi, cu mame si copii era inchisa si trebuia sa treci de doua usi cu cartela ca sa ajungi la alta. In situatia uimitoare de a avea nevoie de toaleta, tu sau copilul tau internat si poate chiar operat, trebuia sa astepti minute in sir in fata usilor cu cartela ca o asistenta sau infirmiera sa isi faca mila sa deschida. Ziua puteai sa astepti linistita cateva minute bune, noaptea cateva zeci de minute, sau sa faci pipi pe tine….rusinicaaaaa (asa cum cinic am auzit din gura unui medic de pe acolo care apostrofa cativa apartinatori mai vocali).

Pentru ca imi place sa fiu corecta, o sa amintesc despre cele doua asistente care si-au facut treaba cum trebuie, care au reusit (uimire) sa prinda vena din prima, care m-au tratat cu bunatate si respect, desi nu le-am cadorisit cu vreo spaga. As vrea sa amintesc si de asistenta sau medicul de la radiologie, cea care a facut urografia, care ne-a tratat cu afectiune si intelegere, care a avut rabdare cu noi, care a facut tot posibilul ca Ivan sa nu se chinuie, care m-a ajutat pe mine sa ma calmez si ne-a dat timpul necesar pentru a-l linisti si calma, desi era la fel de ocupata si presata de timp ca si ceilalti.

Ca la Oscar (pentru ca este la fel de impresionant pentru mine), o sa aduc aminte si de studentii de la medicina care au venit sa ne intrebe ce probleme avem si care au dovedit ca si medicii (sau viitorii medici) pot fi oameni…le doresc din suflet sa si ramana asa. Si poate chiar sa ramana si in tara si sa ii inlocuiasca pe monstri fara suflet care populeaza acum multe dintre spitalele de la noi.

As vrea sa am mai multe cuvinte frumoase despre acest spital, as fi vrut sa nu ma umplu de amaraciune si ranchiuna, as fi vrut sa plec de acolo cum am plecat si de la Gomoiu, sperand sa nu ma mai intorc, dar cu inima impacata ca daca va fi cazul, sunt in siguranta. Tot ce vreau acum este sa gasesc solutia ca baiatul meu sa nu mai ajunga pacient acolo si voi face tot posibilul ca experienta asta sa ramana ce este acum, doar o amintire pe care vreau din tot sufletul sa o uit.