Fiecare cu quiche-ul lui, al meu cu ton

Nu am mai pus de ceva timp reteta aici, deci iat-o: quiche cu ton, reteta proprie pot spune, dat fiind ca este o combinatie din mai multe gasite pe net. Deci, se face din

Aluat:

125 grame de unt

250 grame de faina

un ou

putina apa cat sa aiba coca o consistenta compacta

Umplutura:

cam 2 conserve de ton

jumatate de ceapa rosie taiata marunt sau doua cepe verzi mici taiate marunt

doua-trei oua dupa marime

200 ml smantana dulce sau fermentata

condimente dupa gust in oua, eu am pus sare piper si cimbru

200 de grame de cascaval dulce ras, cred ca merge si cu sarat

se face aluatul si se intinde pe tava, apoi se baga asa la rece cateva ore. se scoate si apoi se umpe cu boabe de fasole uscate, se baga la cuptor cam 20 de minute la 180 de grade sau pana cand este facut, dar nu rumen

se scoate, se arunca boabele, se pune tonul, ceapa, cascavalul, peste se toarna ouale batute cu smantana si condimente. se decoreaza cu jumatati de rosii cherry sau nu si se baga la cuptor vreo 30/40 de minute sau pana cand se rumeneste bine.

Pofta buna!

Ana Fina zice ca e cel mai bun quiche mancat vreodata de ea!

Reclame

Un strop deprimata

Nu stiu daca sunt hormonii, oboseala sau iminenta primavara…sau poate sunt doar eu, nu e ca si cand as fi fost vreodata un munte de echilibru interior, sau macar un deal, un damb, o movilita, dar sunt praf…nu am chef de nimic, ma irita dezordinea, imi ador copiii, dar ma scot din minti, imi iubesc casa, dar mi se pare mizerabila si maxim dezordonata…well

Apropos de copii, de ce imi este atat de greu sa ii aud smiorcaindu-se. Serios! Incerc introspectia asta de ceva vreme…nu suport sa vad/aud oameni plangand. Eram asa si copil. Imi aduc aminte cand o busea pe bunica plansul din varii motive care tineau de dor, prieteni disparuti, anxietate, amintiri si eu plangeam cot la cot cu ea. Nici nu stiu daca era empatie. Imi aduc aminte si cand plangeam eu de nebuna, doar ca sa imi descarc tensiunea si anxietatea, poate si dorul de tata. Cel mai nasol a fost insa dupa ce am trecut de pubertate. Uram sa plang si cand o faceam era fie de furie, fie din cauza nevrozei adolescentine, dar niciodata nu am putut spune clar de ce plang si de ce urasc sa plang. Cred ca Dumnezeu ma iubeste cumva ca nu am avut copii plangaciosi, altfel ajungeam la balamuc inainte de vreme (sper sa nu vina vremea asta, dar well…am stabilit cu Cristina ca o sa fim colege la sanatoriu)…dar, acum, serios, urasc sa ii aud plangand. Simt cum mi se inmoaie picioarele, cum mi se pune nodul in stomac si gat, cum imi vine sa fug si sa ma ascund sub o piatra. Si cel mai tare ma ingrozeste plansul al carui motiv nu il identific, cel pe care nu il pot alina sau vindeca…o fi tot o treaba cu nevoia de control. Nu stiu! Sunt praf, cum spuneam. Nu stiu de ce scriu, nu are legatura cu copiii mei decat in masura in care as vrea ca ei sa nu mosteneasca latura asta de la mine. Nimic nu imi doresc mai mult decat sa fie siguri pe ei, echilibrati si sa se inteleaga pe ei insisi, sa se iubeasca si accepte. Sasha ma sperie prin sensibilitatea lui si fac eforturi sa il ajut sa isi recunoasca sentimentele, dar cum sa fac asta cand nici eu nu prea ma impac cu ale mele…e greu, domn’le, tare greu!

Autodenunt

Doar 37% dintre parinti nu isi lovesc copiii, probabil daca te inscrii in procentul asta nu ai ridicat niciodata mana asupra lui sau a ei….ei, bine, eu nu ma mai incadrez aici. Ii respect si ii invidiez pe parintii astia, as vrea sa fiu ca ei si lupt zi de zi cu temperamentul meu si cu impulsivitatea caracteristica, dar nu pot spune ca am castigat mereu…de vreo doua ori am clacat si, dupa ore intregi de tensiune, de neascultat, nefacut nimic din ce ii ceream sau trebuia, dupa ore intregi in care s-a opus vehement si vocal la toate rugamintile mele, dupa ore intregi in care am respirat, am numarat, am incercat sa ma detasez si sa il vad ca pe copilul mic care este, am clacat si i-am tras o palma. De fiecare data numai una, dar una pe care am simtit-o eu la fel de tare ca el. O palma urmata de plansul lui de cateva minute, de reprosul si confuzia din ochii lui, dar mai ales de golul din mine, de senzatia de ura fata de mine, de groaza fata de ceea ce am facut, de dezamagire si de plansul meu de ore intregi…sunt momentele pe care le urasc cel mai mult din experienta mea de mama. De altfel singurele pe care daca as putea da timpul inapoi, le-as sterge, le-as face altfel. Nu stiu daca Sasha a fost traumatizat de gestul meu, nu stiu daca ma va ura peste ani pentru ele, eu nu imi gasesc scuze, nu stiu daca el si le va aminti sau va suferi din cauza lor pe termen lung…nu pare, dar eu nu sunt el si nu sunt in sufletul lui si stiu ca pe mine ma dor infinit mai tare decat as fi crezut ca ma poate durea ceva.

Rezolutiile se incalca din prima saptamana

…ca orice rezolutii, as zice. Ce sens ar avea rezolutiile daca nu ar fi atat de usor de incalcat, oh, si ce satisfactie iti aduc cand nu le incalci, fiind atat de usor de incalcat!?

Am zis ca fac abdomene zilnic…yeah, de doua ori de la 1 ianuarie inseamna cam 20 de pe zi, ca medie.

Am zis ca scriu aici cat mai des. Na, daca mai des inseamna mai mult decat deloc, reusesc cu brio!

Ca o sa am mai multa rabdare…heheheheeeeeee, baietii babei, nu am rabdare cata as vrea, dar daca as avea cata credeam eu ca am…well, sa zicem ca pana acum va dadeam spre adoptie. Noroc ca sentimentele materne ma impiedica (iubirea asta pentru copii nu e gluma, jur, altfel ar fi multe abandonuri pe lume) sa imi iau poseta frumoasa (care inca sper ca e la moda, nu am mai calcat prin magazine de ceva vreme) si sa fug in lume (sau macar in centul vechi si sa beau singura o sticla de vin…prosecco…ceva orice bautura sa fie).

Am scris ca vreau sa mananc sanatos? Nu stiu daca am scris, dar am gandit…pana acum meniul meu e format din Nutella si bomboane Cassali si Inghetata de la Lidl si resturile lui Sasha…asta ar mai lipsi, sa gatesc si pentru mine! Sanatatea psihica e mai importanta, de-aia am inceput sa infuzez levantica si bergamota care, in mod ironic, tot la prajituri ma duc cu gandul…God give me strength!

Ah, rezolutiile…as vrea sincer sa ma tin de ele. Am zis si ca merg la sala, dar nu am ajuns dinainte de Craciun. E greu, iar cand sunt acasa doar cu plozii e exclus. Cand vine bona (rar cateva ore) prefer sa fac chestii casnice, cand e Sorin liber, incerc sa profit ca e liber sa facem chestii in familie… Poate cand or fi copiii la scoala, poate nu o sa am 100 de kilograme pana atunci.

Dar cel mai rau imi pare ca nu apuc sa scriu mai des. Imi scriu in cap zeci de posturi pe zi, dar pe hartie (pardon, ecran) ajunge unul la cateva saptamani. E trist pentru ca zanaticii astia doi sunt atat de prolifici, incat as putea scrie foiletoane. Cand alerg dupa Sasha, Ivan urla ca vrea pe jos, cand stau cu Ivan, Sasha ma coafeaza (imi sta pe umeri, ma trage de par si imi smulge si ce a mai ramas dupa sarcina), cand unul doarme, celalalt sare in pat, cand celalalt doarme, primul se apuca de escaladat perne si paturi, cand dorm amandoi, ma asteapta maldarul de rufe si ala de vase si ala de jucarii si mancarea aruncata pe jos si fiecare aventura casnica e presarata cu chestii exceptionale (sau poate doar minunate) … De exemplu, Ivan a inceput sa se ridice in 4 labe. Nu merge inca, dar se bataie pregatitor.  E super haios si cu zambetul pe buze mereu. Nimic nu il intristeaza, dar se enerveaza ingrozitor…temperament latin si la asta. Sasha vorbeste mult, atat de mult incat uneori visez role intregi de leucoplast…si cand ma gandesc ca in copilarie uram oamenii care imi spuneau sa mai tac. Imi si jurasem ca nu o sa spun asta niciodata copiilor mei…well, alta rezolutie incalcata. Ma duc sa intind rufe, ce sa fac?

 

Ce ziceam?

Azi e marti nu? Nu e, nu….nu e nici 13? Nu e nimic de genul asta? Atunci cum naiba se intampla ca ziua de azi ma face sa imi doresc sa fiu pe sedative…sau o fi kharma, ca tot ma manca in fund acum vreo doua zile si ziceam ceva de rabdare….dar de unde frate atata rabdare, ca numai cateva ore din ziua de azi au epuizat si rabdarea pe care o stocasem pentru urmatoarele luni. Inceputul a fost ca orice inceput frumos, de iarna, cu o viroza mica, devenita o viroza mare cu tuse spasmotica si crize nocturne, ca sa nu dorm nici in noul an. Desigur, pentru ca nu se poate ca unul sa aiba nevoie si celalalt sa stea bland, Ivan a facut si el o criza de oboseala, ca nu ii e usor nici lui sa doarma cu frate-su behaind in fundal. Iar frate-su care e oricum pe baterii, cand e obosit (sa zicem foarte, exagerat de obosit de propria tuse si somn superficial) pare alimentat de sursa atomica…si e hiperagitat, hiperemotiv, hipersensibil si, in general, orice hiper urmat de un cuvant care iti face parul maciuca. Cum spuneam, dupa ce dimineata a inceput asa (acum citez din mine, via facebook)

„Stiti acel moment cand astepti sa fiarba legumele pentru piureul copilului si ele nu fierb si nu fierb si tu le injuri si le injuri si apoi descoperi ca ai aprins ochiul de langa, nu cel pe care e oala cu legume? Dar pe ala cand cauti buretele de vase si descoperi ca l-ai aruncat la gunoi? Desigur ca nu stiti pentru ca aveti toti creierii acasa. O seara buna va urez cum i-am urat si pediatrei acum o ora!
Later edit: si sa iei oala de pe foc fara manusa. Aceeasi oala…cat e ceasul!?”

Bun, acum ca am stabilit ca am basici in varful degetelor, ca ma doare capul si am o fata de nebuna (motiv pentru care evit sa ma uit in oglinda cand trec pe langa ea) pot sa adaug ca ziua a decurs ulterior asa. Am reusit sa il adorm pe Sasha pentru….tineti-va bine……20 de minute!!!!!!…. apoi am asistat la un tantrum provocat de oboseala si de faptul ca a vrut cereale, dar a varsat putin lapte pe tava, motiv pentru care nu a vrut sa le mai manance, dar in momentul in care le-am luat a inceput sa urle cu jale „Cerealele mele draguteeeeeeeee!”, apoi a urlat ca am luat laptopul sa scriu asta pentru posteritate (si ca sa ii scot ochii la batranete) si nu il las sa se uite la Mr. Bean care fix atunci era la tv (nu ca ar fi contat). Apoi a tacut iar pe mine a continuat sa ma doara capul si, nervoasa fiind, am sters tot ce am scris din greseala si a trebuit sa scriu din nou…acum am scris dar simt ca am uitat sa scriu multe. Si ma rog sa treaca ziua asta mai repede si sa nu fie valabila treaba aia cu „cum incepi, asa o tii tot anul” ca o sa primesc vizite la sanatoriu….da, da, ala de boli nervoase!

Ps. poate intr-o zi o sa apuc sa scriu si despre Craciunul nostru frumos…dar cine stie cand