Radu Ivan şi prima noastră întâlnire

Eu una am cam lipsit la ea. La fel cum am lipsit şi la Sasha…eram puţin anesteziată aşa că ne-am privit în ochi câteva ore mai târziu. Uimiţi amândoi. El pentru că nu prea mă vedea, pentru că arătam altfel dinafară şi pentru că era contrariat (cred) de toate lucrurile noi care îl înconjurau, eu pentru că era acolo, atât de diferit de ce îmi imaginasem şi totuşi atât de drăgălaş şi minunat, pentru că greu reuşeam să-mi împart inima între el, noul meu drag mic, şi Sasha, dragul meu mare rămas acasă şi care acum nu mai era singurul drag. Am avut timp să ne familiarizăm în spital, am făcut tot posibilul să mă mut cu el în cameră cât mai repede…un argument era dorinţa de a pleca acasă la Sasha mai repede, al doilea că voiam să mă bucur de el mai repede. Nu ştiu dacă ne-am conectat greu sau repede, ştiu doar că iniţial ne-am privit ca doi străini…chiar şi aşa, era cel mai minunat străin întâlnit vreodată şi nu l-aş fi înlocuit cu niciun altul, vreodată…

Şi la spital şi acasă, laitmotivul primelor noastre zile împreună au fost lacrimile mele de dorul lui Sasha,alternând cu lacrimile mele de vină pentru nou venit…hormonii, bată-i vina! Nu ştiu alte mame cum sunt, dar pentru mine cel mai greu a fost să mă obişnuiesc că iubesc doi. Nu am avut parte de astfel de experienţe în relaţiile din viaţa mea, am avut o soră, o mamă, o pereche de bunici şi un iubit/soţ, iar experienţa împărţirii sufletului a fost grea. Abia acum, la o luna şi o săptămână încep să simt că le ofer egal din mine, că nu mai amestec bucăţile de iubire… dar tot e greu, e foarte greu! Nu pentru că sunt doi şi nu mai avem timp nici să ne aducem aminte cum ne cheamă, nu pentru că orele zilei devin brusc puţine, pentru că mă trezesc des şi dorm când apuc, nu pentru că încă doare operaţia şi încă mă mişc ca o bătrânică în baston…e greu pentru că brusc Sasha pare mai mare, mult mai mare decât este, pentru că aşteptările mele faţă de el au crescut exponenţial, pentru că uneori îmi e greu să îi acord atenţia pe care aş vrea să o aibă, pentru că tantrumurile lui brusc mi se par răsfăţuri, pentru că uneori nu reuşesc să fiu mama care aş vrea să fiu pentru fiecare dintre ei doi. E greu, dar învăţ zilnic şi tot zilnic îmi promit că voi fi mai bună pentru ei, iubirile mele, Soarele meu şi Lumina mea.

Dacă a devenit evident un lucru de când suntem mai mulţi este că nimic nu mă face mai fericită decât faptul că îi am pe ei, nimic nu mă face să mă simt mai mulţumită că trăiesc, decât chipurile lor micuţe şi nimic nu mă îngrozeşte mai tare decât ideea că aş putea să-i pierd sub o formă sau alta sau să nu reuşesc să le arăt cât înseamnă amândoi pentru mine.

 

Reclame