Frustrări, speranţă şi redempţiune

Iată-mă şi aici. 34 de săptămâni şi ceva…contracţii continue, de ieri chinuitoare, dar încă în formula 2 în 1 pe care mi-o mai doresc câteva săptămâni. Nu mă mai tem însă. Sper şi vreau să cred că va fi bine orice ar fi. Am ajuns mai departe decât speram când sângeram la 9 săptămâni, când aveam contracţii care nu mă lăsau să merg pe la 14 şi apoi când durerile şi contracţiile dureroase continue şi regulate m-au condamnat la arest la domiciliu. Nu a fost uşor. Niciunul dintre copiii mei nu a venit fără suferinţă, teamă şă sacrificiu, poate că aşa s-au asigurat că vor fi mai iubiţi decât pot cuprinde cu mintea. Poate că au vrut să se asigure că fraza „mama ar face orice pentru tine” nu e plină de vorbe goale. Poate că au fost testul care mi-a arătat mie că iubirea adevărată chiar îndură orice şi trece peste orice. Nu a fost o perioadă de martirat, a fost una a limitelor întinse la maximum şi uneori dincolo de ceea ce credeam că este maximul personal. Au fost zile în care am plâns frustrată că viaţa mea este în stand-by, că nu trăiesc ca o femeie normală, că nu pot să fac lucrurile pe care mama din mine ar fi vrut să lă facă alături de Sasha, că nu pot trăi aşa cum îmi doresc…ştiu că a meritat. Sunt convinsă că atunci când Radu va fi cu noi o să simt împlinirea aşa cum am visat-o şi mi-am proiectat-o în minte în momentele de disperare. Ştiu şi că greul acum începe, dar ştiu că nu există ceva să nu poată fi depăşit atâta timp cât suntem toţi sănătoşi, împreună. Ştiu că o să îmi răscumpăr greşelile şi neputinţa faţă de Sasha, că o să fac tot posibilul să fiu mama care nu am fost în ultimele luni pentru amândoi şi că o să îmi dau silinţa să regăsesc omul care s-a anulat pe sine în ultimele luni.

Reclame