Crăciunul. Al treilea în trei şi poate ultimul aşa

Asta pentru că eu până nu îl văd, până nu îl strâng în braţe pe micul RM nu cred. Nu sunt necredincioasă, dar ştiu astăzi, după evenimentele din ultimele zile mai mult ca oricând, că nimic nu este sigur în viaţă, că uneori planurile noastre oricât de bine puse la punct şi sigure ar părea nu sunt de fapt decât iluzii şi că tot ce avem este prezentul de care trebuie să ne bucurăm cum putem mai bine. Spun asta pentru că eu ştiu că nimic nu este mai greu decât să te bucuri de clipa de acum, mai ales când nemernica asta de clipă nu are nimic în comun cu clipa aia pe care o visai cu ochii deschişi acum câteva zile, săptămâni, luni.

Am aşteptat Crăciunul ăsta cu emoţie, pregătiri şi gânduri pozitive. Am vrut să fie special…e ultimul pe care îl petrecem cu Sasha, în trei. Am vrut să fie memorabil…şi a fost, dar nu în sensul pe care ni-l doream. Moartea a bătut la uşa cuiva cunoscut şi nu am putut rămâne indiferenţi oricât am încercat să ne păstrăm „bula” noastră de bine. Pentru că deşi Sasha e bolnav din dimineaţa de Crăciun, deşi a avut mereu o stare odioasă, deşi a plâns, a făcut tantrumuri enorme pentru că nu suportă aerosolii şi acum tuşeşte ca un concert nereuşit de tobă şi flaut şi ia tratament pentru astm, e cumva bine şi suntem fericiţi că suntem. Sună ca un clişeu dintr-o carte autoeducaţională sau dintr-un film romantic, dar aşa simt şi aşa am simţit în fiecare secundă a ultimelor 3 zile. Şi am vrut să-i dau fiecărei secunde (ei, hai, poate nu, dar măcat fiecărei ore) importanţa cuvenită şi să o simt şi să dau ce e mai bun din mine chiar dacă nu mi-a ieşit de fiecare dată.

Printre momentele astea de revelaţii şi trăiri existenţiale, am avut însă şi momentele noastre, telurice, demne de menţionat aici, pentru noi când vom fi senili şi Sasha când va fi mare.

În seara de ajun l-am văzut pe Moşul. Îl aşteptam pe Sorin în maşină, în parcare la sora-mea când a coborât cu o elfă dintr-un matiz. Nu am dat importanţă momentului pentru că eu tot sper ca Sasha să-şi imagineze un Moş veritabil, creat de mintea lui, nu să aibă imaginea unui surogat nereuşit, dar…l-a văzut, s-a bucurat şi mi l-a arătat şi mie…să nu cumva să-l ratez. Aşa că am decis să poposească pe la noi mai devreme, cu riscul de a nu dormi din cauza ciocolatei. De atunci a început însă „Crăciunul pe dos!” În speţă, în loc să se bucure, copilul a urlat isteric când a văzut prima parte a cadoului. Nu ştiu nici acum de ce, se joacă liniştit cu mega-maşina de pompieri, dar momentul întâlnirii a fost cu lacrimi şi ţipete. Noroc cu oul gigant de ciocolată care a liniştit un pic apele. Celelalte cadouri au rămas sub brad pentru că orice tentativă de a le despacheta se solda cu tipete, urlete şi panică. A doua zi a venit „vestea” şi starea noastră s-a mohorât, dar a venit şi viroza lui Sasha care l-a făcut un pachet de furie, muci şi nervi, iar pe noi ne-a vlăguit de tot, dar ne-a ţinut departe de altele. Am reuşit totuşi să desfacem cu bună-voinţa lui şi celelalte cadouri (normal că a prins gustul şi a trebuit să le ascundem pe ale celorlalţi să nu le rupă înainte să ajungă la ei). A venit Turtu, i-a făcut şi ei o demonstraţie de plâns iraţional de jumătate de oră, dar şi-a răscumpărat păcatele după cu zâmbetul şarmant şi vocabularul deosebit de stâlcit. Aş vrea să-mi aduc aminte şi mostre, dar nu îmi amintesc niciodată ce trebuie, când trebuie. (Memo: scrie stâlceniile, postează-le aici, cândva o să fie aur).

A  doua zi au venit Ana şi Andrei şi seara a mers puţin mai bine, şi Sasha părea să fie mai bine, dar cum nu există viroză fără complicaţii bronhice, ziua de azi a fost din nou una de vise urâte, cu tuse continuă, plânsete şi dramă. Am rămas datori cu vizite, cadouri  şi odihnă (faţă de noi), cu o poză în trei şi cu mai multă răbdare şi mai mult timp petrecut, nu supravieţuit…dar e bine.

Şi pentru că e bine că suntem toţi vii şi aproape sănătoşi şi pentru că tot m-am apucat eu, de vreo doi ani, să îmi aleg crezuri pentru anul care începe, am decis că anul viitor vreau să învăţ să trăiesc în prezent. Nu ştiu cum pot rezuma asta într-un cuvânt, dar cred că verbul „a fi” e o alegere bună. Deci 2016, învaţă-mă să fiu, te rog…din toate punctele de vedere!

 

Reclame

Viața cu un uter irascibil

Da, este o glumă, dar doar pe jumătate. De fapt uterul meu este iritabil sau contractil (termen stiintific) si imi face viața amară ca orice personaj ciufut și neînțeles. Pentru că afecțiunea asta, că nu știu altfel cum să îi spun, chiar asta înseamnă…uterul meu acum gazdă pentru bebe este supărat pe orice și se contractă aiurea. Viața mea este un rollercoaster enervant cu emoții și contracții succesive. Cum emoțiile nu le pot anula, am contracții mai mereu și din orice motiv, uneori și fără motiv. Uneori contracțiile devin dureroase și nu cedează nici la cantități de antispastice și hormoni menite unui cal și atunci se trece la artileria grea pe care numai doctorul meu o știe. Scopul evident este acela de a nu intra în travaliu prematur înainte de 28 de săptămâni, iar până atunci mai am vreo 10. Acum sunt consemnată să vegetez, cât mai mult, cât îmi permite viața cu un copil de 2 ani și 7 luni în plină criză de personalitate și nevoie mama. E greu! Am sperat că de data asta o să fie altfel, și este…este de mii de ori mai greu. Este mai greu pentru că speranța aia care murea ultima…ei, bine, a murit. Nu am sarcina ușoară pe care o speram a doua oară. E mai greu pentru că există Sasha pe care îl iubesc enorm și care cere enorm și mă pune în situația ingrată de a alege între el și nenăscutul, între o iubire existentă, palpabilă și una care pâlplâie în mine și o simt. Îmi rupe inima în două și nu găsesc încă nimic să o lipească la loc. E mai greu pentru că sunt mai singură. Sorin muncește mai mult și când nu muncește atenția lui se duce la Sasha, care oricum e privat de a mea. Nu mă plâng, îl ador pentru asta, dar asta face lucrurile mult mai greu de dus….mult mult mai greu. Și e mai greu, din nou, pentru că simt presiunea de a face ca tot chinul ăsta să merite, îmi doresc ca suferința mea și a lui Sasha și chinul lui Sorin și răul și kilogramele în plus și durerile fizice să conteze, să nu fie în zadar. E greu pentru că happy endingul nostru e încă departe, iar greul este aici și acum și sunt momente când aproape că ne doboară și eu nu mai am putere, resurse și strategii să lupt. Iar uterul meu irascibil simte tot și mă sabotează de fiecare dată când am senzația că am mai trecut un hop, când încep să capăt încredere și optimism și să cred poate cu un strop mai mult. Mă persiflează, șterge cu mine pe jos și mă face să conștientizez că singurul lucru real este că nu controlez nimic, nici măcar propriul meu corp.

Despre tantrumuri si varste ingrate

Am citit și citesc tot ce prind despre nenorocitele astea de tantrumuri. Cred că anticipam că voi avea nevoie. Suntem doi oameni destul de temperamentali, eu și Sorin, așa că șansa ca urmașul să fie pașnic ca o oiță era 0 (ZERO). Nimic și nimeni nu anticipa însă realitatea. Sasha este puțin spus temperamental…tantrumurile lui nu sunt niște vijelii de vară, sunt adevărate uragane. E devastator ca manifestare, ca efect asupra noastră și asupra lui, lipsit de control și noi lipsiți de soluții.

Azi a fost o zi…nu există cuvânt pentru ziua de azi. L-am privit neputincioasă cum plânge, se zbate, nu-și găsește liniștea și înțelegerea. Am stat și am suferit cu el, m-a durut stomacul, mi-am reținut greu lacrimile și am încercat să-i verbalizez sentimentele și să îi spun că îl iubesc. După ore de chin, întrerupte doar de momente scurte de pace, a adormit suspinând greu, refuzând mângâierea, refuzând cuvintele de dragoste și atingerea mea.

Știu că va trece, știu că va crește, știu că biologia își va face treaba și va învăța să controleze și să exprime ce simte, știu că va fi un om cu un suflet profund și sentimente puternice, dar echilibrat …știu că va reuși asta, dar durerea mea de mamă care se simte neputincioasă, care știe că nu poate șterge chiar orice lacrimă din ochii copilului ei nu o sa treacă. Și fiecare criză de „terrible 2” este pentru mine o lecție dură…a neputinței și a vinovăției. A neputinței de a fi acea mamă care are mereu soluții pentru copilul ei, a vinovăției că nu pot să fiu acea mamă.