Timpul ăsta…

…cât de relativ este el. Aproape că mă enervează. Când stau şi mă gândesc de când nu am mai apucat să scriu nimic în jurnalul nostru de aici, mă apucă depresia. Sasha creşte uimitor, face lucruri continuu şi aş vrea să pot păstra măcar o parte din ele aici. Să le protejez de uitare. Dar le uit până să le scriu, ironie! De partea cealaltă, când stau şi număr săptămânile, care au trecut şi care mai trebuie să treacă până când o să fim din trei, patru…iar mă apucă…mai sunt multe, nesimţit de multe, iar eu sunt nesimţit de mare deja. Când reuşesc să mă împac totuşi cu dimensiunile mele, mă gândesc că mai avem aşa de puţin timp doar noi trei şi că aş vrea să pot profita de asta…doar că nu am timp (sic!) nu am energie, nu ştiu cum să o fac… şi trec zile lungi, săptămâni şi mai lungi pe care retrospectiv le simt aşa scurte. Sasha devine din ce în ce mai băieţel, din ce în ce mai puţin bebe (sigur că asta nu înseamnă că nu refuză în continuare să dea jos pampersul nemernic şi să facă la oliţă) şi încep să vorbesc cu el, să avem discuţii (pe care le înţeleg pe jumătate, dar care îmi umflă inima mai ceva ca ficatul gâştelor crescute pentru fois gras). De exemplu, într-o seară stăteam în pat şi mi-a zis doar „o fată blondă”. Nu am aflat nici în ziua de azi cine, ce, cum…dar amuzamentul a fost copios. Apoi ieri s-a arătat interesat de o fata bruneta…ceva prezentatoare de la Digi Craiova, o cheama Sidonia am retinut, despre care a zis (si nu stiu daca sa ma simt jignita sau nu) „Nu e mami, e o fata foarte foarte frumoasa!”. În altă ordine de idei, pe cât e de simpatic, pe atât de multe şi ciudate tantrumuri face…e în stare să facă o criză de nervi şi de plâns din, practic, orice…de la faptul că eu îi dau să guste ceva şi nu vrea şi începe să urle să mănânc eu (chiar dacă nu îl obligă nimeni să încerce dacă nu vrea), până la crize de plâns ceva mai întemeiate, de genul „dar de ce ai treabă cu telefonul tău când eu vreau să mă joc cu el?”. Şi ştiu că o să se termine şi tantrumurile, o să treacă şi vârsta asta a toddlerimii şi mă bucură, dar mă sperie asta tocmai pentru că, din pricina celuimaimicdintreMunteni, îmi doresc ca zilele astea să se scurgă mai repede…

 

Reclame

Greu, domn’le, greu!

E greu domn’le să ai copil de vârsta todlerimii și să fii gravidă cu stări odioase și, mai nou, contracții premature …exagerat de premature. Da, e greu, e greu pentru că asta nu îți mai dă timp să respiri adânc, să îți faci o unghie fără să te macine teama, fără să-ți pâlpâie lacrima, fără să te simți la mâna destinului în cel mai neplăcut mod posibil….și nu îți mai dă timp nici măcar să te bucuri…în general. Da, e greu, e greu că deși e teoretic ultima mea sarcină, nici măcar nu simt cum trece, deși trece cumplit de greu. Am 14 săptămâni, dar par o veșnicie, iar alea minim 22 care ar trebui să mai fie, par o călătorie printr-o gaură neagră…înspăimântătoare și din care habar nu ai când și cum o să ieși…dacă o să ieși. E oribil de greu și pentru că frica și răul nu mă lasă nici măcar de ăstălalt să mă bucur. Nu pot să mă joc cu el cum aș vrea, nu pot să fiu prezentă în viața lui cum aș vrea, nu pot să cânt, să zburd și să trăiesc cu el clipele astea de todlerime care știu că sunt unice și văd că sunt minunate și știu că le pierd iremediabil. Asta mă doare tare, mă doare inclusiv faptul că nu îmi găsesc timp să scriu pe hârtie sau măcar aici cum spune el „itiot” la interior de stăteam noi cu ochii mari și gura căscată întrebându-ne când am zis cuvântul idiot și cum l-a prins așa repede, cum zice cucui la orice bubiță, inclusiv la julitura din palmă sau mușcătura de pe buză, cum vrea să facă el mereu „cumățenie” și șterge serios cu șervețele de fund geamul din sufragerie. Să pot scrie ca să-mi amintesc că, buruienoasă cum sunt vorbesc urât (social acceptat) în fața lui și el reține tot ca să trântească vreo perlă în cel mai nefericit moment posibil. Să pun aici, pentru posteritate, momente ca acela în care eu îl întrebam revoltată ce a făcut și el se uita întrebător și se mira că „ce a futut?” …da, momente care mă fac să-l pup cu atâta patos cum nu am mai pupat vreodată, cu dragoste, cu multă multă multă dragoste…

Mă mai gândesc că aș vrea să îmi amintesc cum chicotește ca un pisoiaș când îl gândil, cum cere să fie pupat pe fund, pe coaste, pe degetul de la picior când se lovește. Vreau să îmi amintesc fața lui când mă sfidează, când se pregătește să facă o prostie, când mă ignoră voit și pleacă dând capul pe spate, vreau să rețin cum încrețește colțul ochilor și își arată dinții rari de motănel de lapte când râde fericit că Sorin îi face avioane sau „whoa bec”. Aș fi vrut să am timp să scriu zi de zi minunile pe care le face, cum îmi povestește ce face cu doamna Elena în parc, cum își amintește el că s-a lovit la frunte când a fost Oana pe la noi și cum Andrei nu a vrut să-l lase să-l mângâie pe Felix. Da, aș vrea să pot să scriu și să pot să mă bucur de toate clipele astea cu el, unice, minunate, doar ale noastre, fără să duc grija celuilalt…măcar acum, măcar cât teoretic nu ar trebui…dar teoria mea nu e teoria altora și simt că pierd, pierd clipe prețioase cu Sasha și asta mă doare cumplit.

Despre clipele noastre, ale mele și ale lui Sorin, nici măcar nu mai vreau să îmi amintesc…doare prea tare când văd că nici măcar timp să spun că nu avem timp de noi nu mai avem.