De-ale vieţii

Sunt momente în viaţă când înţelegi, dureros şi frustrant, că nu controlezi absolut nimic. Că uneori voinţa, dorinţa, iubirea nu sunt suficiente. Că tot ce poţi să faci este să te rogi şi să speri că ţie o să ţi se întâmple minunea. De 9 săptămâni viaţa mea s-a învârtit între Sasha şi nevoile lui şi dorinţa de a-l proteja pe „nenăscutul”. Am făcut tot ce am putut să mă menajez, nu din egoism, ci din teamă. Nu mi-am asumat riscuri, nu am exagerat, nu am împins limite. M-am văicărit (poate prea mult uneori), m-am enervat, am fost frustrată, l-am frustrat pe Sasha, dar am avut mereu în suflet că este pentru o cauză nobilă, că nu va fi mereu aşa, că o să fie bine…până când un moment, fără preaviz, m-a adus cu picioarele pe pământ. Nu e chiar bine şi orice ar fi, nu depinde de mine absolut deloc. Medicii nu sunt dumnezei şi, oricât îmi place să mă alint, nici eu vreo semi-zeiţă. Lucrurile nu se întâmplă mereu cum aş vrea şi uneori tot ce poţi să faci este să aştepţi, să te rogi şi să speri. Dar asta am mai spus o dată. Experienţa la Urgenţe a fost pe cât de traumatizantă, pe atât de …umană. Umană prin trăiri, frici, emoţii, dar şi prin oamenii care mi-au ieşit în cale. A fost aşa…dulce-amară. Dureroasă prin cauză, delicată prin solidaritate şi blândeţe. Nu credeam că o să întâlnesc un om pe care să nu îl cunosc şi care să mă trateze aşa matern cum a făcut-o doamna doctor de la triaj. Nu credeam că o să primesc sfaturi atât de calde şi sensibile de la un medic de gardă. Nu am crezut că o să găsesc atâta empatie în ochii unui medic ecografist plictisit şi obosit. Le-am găsit pe toate, şi un strop de speranţă, chiar dacă premisele nu sunt deloc roz. Trebuie să am răbdare, trebuie să cred…chiar şi atunci când nu am de ce. Parcă provocarea anului asta era, ce ironie, nu?

În altă ordine de idei, mă simt un monstru faţă de Sasha. Că toată furia, frica şi spaima mea el le simte, că nu înţelege de ce plâng, de ce sunt instabilă, de ce nu pot să-i dau atenţie şi atunci când îi dau sunt distrasă rapid. Nu îmi înţelege izbucinirile nervoase (nici eu, ca să fiu sinceră) şi agresivitatea (nu, nu îl lovesc, mă străduiesc şi să nu ţip, dar sunt atât de iritată încât îmi vine să mă bat singură). Nu înţelege nimic. Aseară când am început să plâng isteric a venit să mă mângâie şi m-a întrebat dacă mergem la spital. Mi-a înmuiat sufletul.

Reclame

Care e părerea ta?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s