Sasha şi somnul

Sasha are un program de somn minunat…măcar de aş putea să dorm cu el de fiecare dată. Doarme la prânz, de cele mai multe ori bine, de cele mai multe ori două ore sau mai mult, apoi seara, pe la 9 jumate, maxim 10, se cere la somn. De fapt se cere spălat, că e civilizat, şi vrea apoi la somn. Somnul e cu ritual, sirop (tratamentul de astm), laptic şi nani cu mami. Mami este aproape indispensabilă, mai nou, ceea ce e minunat că mi-e dor de el după orele de la serviciu (deşi uneori mi-aş face şi eu unghiile în timpul ăla), deşi mă irită că trebuie să îi dau telefonul meu cinci minute musai înainte să accepte să pună capul pe pernă. Ei bine, aseară, i l-am dat ca de obicei. Şi ca de obicei nu am fost atentă deloc la ce făcea pe acolo, deşi are un talent unic de a modifica setări şi descoperi shortcuturi. A adormit apoi în timp ce eu schimbam câteva vorbe cu o fostă colegă de peste mări şi ţări. M-am culcat mulţumită ştiind că am fixat ceasul chiar cu vreo 15 minute mai devreme, timp numai bun să îi fac lui friptura de prânz şi mie salata.

Dimineaţă, semi-întuneric, Sasha începe să se foiască. La un moment dat nici îmbrăţişările şi pupatul nu-l mai ţin cu capul pe pernă. Coboară, explorează camera, patul de bebe, uşa…insist că ar trebui să doarmă încă, doar ceasul meu fixat mai devreme nu a sunat încă, deci trebuie să fie cam ora 6…zic. Nu se lasă înduplecat, deşi, la un moment dat urcă lângă mine şi începe să mă mângâie duios pe păr. Mai că aş ceda şi aş mai dormi puţin dacă nu aş simţi nevoia acută să merg la baie, ceea ce în perioada asta…nu poate fi ignorat. Deci mă ridic, iau telefonul de la încărcat şi mă uit…..8.06!!!! OPT ŞI ŞASE MINUTEEEEEEEE! TREBUIA SĂ SUNE DE 40 DE MINUTEEEEEE!

Am sărit evident spre baie, cu copilul nedumerit şi fugind în urma mea şi întebându-se, probabil, dacă maică-sa e nebună de legat sau ceva.

Reclame

Sasha, lately (1)

Sasha ne simte lipsa, din ce în ce mai tare, o arată prin tot ce face…mă simt vinovată extrem că peste orele lungi şi dese de muncă ale tatălui, s-a adăugat şi incapacitatea mea temporară de a-l compensa…ca energie, distracţie, tot. Aşa că Sasha face tot ce poate ca să atragă atenţia. Strică, împinge limite, face gălăgie, mizerie, prostii…vorbeşte mult, şi ce trebuie, şi ce nu, trânteşte tantrumuri şi câte şi mai câte. Printre astea, sunt şi lucruri care îmi topesc/frâng inima de nu mai pot să o adun la loc.

  1. E seară, i-am zis că nu mai are voie să se joace cu telefonul la culcare şi încerc să îl adorm fără. Mă prefac, prin urmare, că dorm şi eu (nici nu e greu, de cele mai multe ori reuşesc chiar înaintea lui). El mă mângăie în cap, apoi mă călăreşte. Eu fac tot posibilul să protejez burta de şuturi şi ghionturi, până când, la un moment dat, îl văd cum se lasă în jos şi o pupă…pe ea, pe burta care mă plângeam că mă doare….
  2. Sasha mă întreabă în fiecare dimineaţă dacă trebuie să plec la serviciu. Răspunsul nu îi este pe plac de cele mai multe ori, dar cel mai rău este în week-end, când are senzaţia că stăm cu el şi de-aia nu plecăm. Când ne vede împachetându-ne de drum, începe să plângă amar.
  3. Suntem la uşă, ţipăm că plecăm, îl chemăm la pupat şi alintat. Nu vine, stă cocoţat pe canapea şi ne ignoră, pe modelul, poate dacă nu văd, nu mă doare…noi îl chemăm, el nu răspunde…la un moment dat îl anunţăm oficial că plecăm oricum. El strigă din vârful buzelor…”Plecaţi!”
  4. Vin de la serviciu. Îl aud chiţăitor de la uşă. Intru şi apare topaind şi strigându-mă. E momentul în care Bona îmi spune că la trezirea din somnul de amiază a luat poza cu mine şi Sorin de la nuntă în braţe şi a început să plângă…de dor. (povestea asta e cu atât mai amară cu cât îmi răscoleşte propriile drame. Când tata a plecat, aveam cum vreo 2 ani mai mult decât el. Îmi amintesc clar că îl vedeam prea rar şi îmi era dor de el şi că aveam o poză cu el ascunsă pe dulapul din dormitor. Biata mama, credea că dacă nu o văd, nu ştiu de ea, dar eu mă urcam şi o luam de acolo şi plângeam cu ea în braţe până oboseam, apoi o puneam la loc să nu ştie nimeni. Ştiu că Sasha nu ar trebui să simtă ce simţeam eu, dar nu mă pot abţine să nu mă identific…şi mă doare, de două ori acum.)

Despre sarcini si avioane

Mă bucur că blogul ăsta este citit de 10 oameni pe care, înafară de soră-mea, nu îi identific, prin urmare nu mi-e ruşine de ei…măcar aşa trăiesc cu iluzia că sunt unii care chiar mă mai cred normală. Prin urmare această postare nu este despre avioane şi femei care călătoresc fantastic şi relaxat până la 8 luni de sarcină…nu are cum, pentru asta puteţi citi blogul fetei ăsteia pe care o urasc proletar pentru treaba asta (mă rog, şi pentru că este frumoasă, înaltă, suplă şi bine îmbrăcată), ci este despre lamentările mele de femeie obsedată şi angoasată continuu de acelaşi lucru…copiii ei. Da, acum este al doilea, dar teama obsesivă şi îngrozitoare de a nu rămâne fără el este la fel ca înainte de primul. Sigur că îl am pe Sasha şi mă bucur de asta, sigur că el este refugiul şi Soarele meu, dar nu pot să mint…sunt absolut terifiată de ideea că aş putea să-l pierd pe Nr. 2. Mă sperie orice, inclusiv ce nu se întâmplă, nu mai spun de crampe, contracţii şi stări nelămurite de rău. Zilele trecute încercam să îi explic vărului meu cum mă simt. El e bărbat, celibatar, pilot, prin urmare stă cam greu cu empatia în domeniul ăsta…nu că nu ar fi un tip sensibil de felul lui. Şi cum încercam eu să îi explic de ce nu pot sub nicio formă să mă relaxez am găsit paralela perfectă, care aproape că mă face să mă simt normală.
E un lucru clar, să pierzi o sarcină e o traumă, mai ales dacă e un copil dorit, e ceva ce te transformă definitiv şi irevocabil. Îi spuneam că mă simt ca un pilot care a căzut cu avionul şi a supravieţuit. Nu mă mai pot urca niciodată la bord fără teamă. Nu mai pot avea încredere în faptul că statistica e în favoarea mea, iar scenariul negativ este scris pentru alţii. Nu mai pot. După ce am simţit pierderea pe pielea şi sufletul meu, după ce am căzut din zbor şi m-am strivit de pământ, nu mai pot să fiu liniştită când ştiu că răul este posibil şi nu sunt privilegiată să nu-l cunosc nicicând. L-am trăit, l-aş mai putea trăi, de ce nu ar fi asta posibil încă o dată. Nu ştiu ce zic statisticile, dar oricum am ajuns să le urăsc de când m-au trădat. Îmi aduc aminte că atunci când Sasha avea 32 de săptămâni de burtă nu puteam trece peste cele câteva procente care spuneau că dacă s-ar naşte ar putea să nu fie bine. Acum, când încă am o şansă din 4 să nu reuşesc, sunt împietrită. Recunosc, cu riscul de a păra mai nebună decât par deja, că de 10 săptămâni nu prea mai trăiesc pentru mine. Creierul meu este într-o hibernare ciudată în care singurele funcţii sunt de mentenanţă şi numărătoare inversă. Reuşesc să mă deconectez vag câteva ore pe zi pentru Sasha, uneori câteva minute şi pentru Sorin, în rest trăiesc o groază continuă care mă copleşeşte la fiecare durere „mai altfel”. Aş vrea să pot să respir profund, să pot să cred că voi fi ok orice ar fi, aş vrea să fiu puternică şi mai ales să găsesc o maşină a timpului care să mă ducă măcar vreo 21 de săptămâni mai incolo…ce ironie, acum statistica aia mi se pare aproape ok. Până una alta, cu trei no-spa la bord, încă o durere surdă de burtă şi cu frica în suflet, număr minutele până când o să plec la Sasha…şi mi se pare că trec atât de greu.

De-ale vieţii

Sunt momente în viaţă când înţelegi, dureros şi frustrant, că nu controlezi absolut nimic. Că uneori voinţa, dorinţa, iubirea nu sunt suficiente. Că tot ce poţi să faci este să te rogi şi să speri că ţie o să ţi se întâmple minunea. De 9 săptămâni viaţa mea s-a învârtit între Sasha şi nevoile lui şi dorinţa de a-l proteja pe „nenăscutul”. Am făcut tot ce am putut să mă menajez, nu din egoism, ci din teamă. Nu mi-am asumat riscuri, nu am exagerat, nu am împins limite. M-am văicărit (poate prea mult uneori), m-am enervat, am fost frustrată, l-am frustrat pe Sasha, dar am avut mereu în suflet că este pentru o cauză nobilă, că nu va fi mereu aşa, că o să fie bine…până când un moment, fără preaviz, m-a adus cu picioarele pe pământ. Nu e chiar bine şi orice ar fi, nu depinde de mine absolut deloc. Medicii nu sunt dumnezei şi, oricât îmi place să mă alint, nici eu vreo semi-zeiţă. Lucrurile nu se întâmplă mereu cum aş vrea şi uneori tot ce poţi să faci este să aştepţi, să te rogi şi să speri. Dar asta am mai spus o dată. Experienţa la Urgenţe a fost pe cât de traumatizantă, pe atât de …umană. Umană prin trăiri, frici, emoţii, dar şi prin oamenii care mi-au ieşit în cale. A fost aşa…dulce-amară. Dureroasă prin cauză, delicată prin solidaritate şi blândeţe. Nu credeam că o să întâlnesc un om pe care să nu îl cunosc şi care să mă trateze aşa matern cum a făcut-o doamna doctor de la triaj. Nu credeam că o să primesc sfaturi atât de calde şi sensibile de la un medic de gardă. Nu am crezut că o să găsesc atâta empatie în ochii unui medic ecografist plictisit şi obosit. Le-am găsit pe toate, şi un strop de speranţă, chiar dacă premisele nu sunt deloc roz. Trebuie să am răbdare, trebuie să cred…chiar şi atunci când nu am de ce. Parcă provocarea anului asta era, ce ironie, nu?

În altă ordine de idei, mă simt un monstru faţă de Sasha. Că toată furia, frica şi spaima mea el le simte, că nu înţelege de ce plâng, de ce sunt instabilă, de ce nu pot să-i dau atenţie şi atunci când îi dau sunt distrasă rapid. Nu îmi înţelege izbucinirile nervoase (nici eu, ca să fiu sinceră) şi agresivitatea (nu, nu îl lovesc, mă străduiesc şi să nu ţip, dar sunt atât de iritată încât îmi vine să mă bat singură). Nu înţelege nimic. Aseară când am început să plâng isteric a venit să mă mângâie şi m-a întrebat dacă mergem la spital. Mi-a înmuiat sufletul.

De ce de data asta este diferit: cele 10 motive ale mele

Când era doar Sasha (mă rog, şi acum e doar el, dar eu tot sper că o să fie şi asta de 9 săptămâni şi 2 zile), citeam amuzată articole de genul ăsta. Şi cum eram eu eforică la gândul „cum o să fie” mi se păreau parţial neverosimile, parţial exagerări. Acum pot spune doar că sunt sigură că pentru fiecare este altfel… aşa că iată de ce este la noi altfel.

  1. Pentru că nu am timp să mă doară/să îmi fie frică. Sigur că îmi e şi sigur că mă doare, doar că dacă m-a mâncat în fund (aceasta este exprimarea eufemistică, evident) să fac copil nou când am încă toddler, este de la sine înţeles că nu pot să zac. Dacă la Sasha mă întindeam cu perne sub fund, no spa şi masaj la orice crampă, cât de mică, acum şi când simt că îmi cade uterul, trebuie să mă târăsc după el. Exceptând situaţia în care pot profita de bonă, Sorin, o prietenă, un vecin binevoitor venit să ceară un praf de sare (glumesc, de ăştia nu profit, asta pentru că nu vin nemernicii, au de toate), nu pot sta liniştită nici măcar 10 minute legate. Sasha parcă intră în priză mai tare cu fiecare „mi-e rău, mă doare!” auzit. Prin urmare, sunt nevoită să supravieţuiesc şi eu şi Zmeurică (de azi, mâine, Bob de strugure) până când Sasha adoarme şi pot adormi şi eu.
  2. Greaţa. La Sasha, greaţa nu prea a fost. M-am scârboşit eu aşa vreo două săptămâni slăbuţe calitativ, reglabile cu limonadă rece şi pâine prăjită la micul dejun. Paradis, practic!Acum m-a lovit la fix 5 săptămâni şi de atunci nu mă mai lasă. Mi-am blestemat sincer zilele şi existenţa pe la 6 săptămâni când nici măcar o picătură de apă nu puteam înghiţi fără să îmi vină să-mi vomit sufletul ca într-un ritual de exorcizare, dar nici acum nu mă simt tocmai ca un ghiocel. Colecistul meu s-a decis să nu suporte nimic prăjit în ciuda poftelor mele şi stomacul nimic prea dulce sau prea acru sau prea fruct în ciuda nevoilor mele, prin urmare supravieţuiesc cu ce pot. Măcar acum mai pot mânca una alta pe lângă brânză şi pâine, iar uneori îmi permit şi câte o aroganţă de timp fish and chips pe care o plătesc scump după.
  3. Numele. Nu avem, domn’le! La Sasha aveam o listă, am ales oricum altceva, dar este cel mai frumos nume posibil. La Zmeurică nu găsim nimic potrivit. Dar nimic! Mă amăgesc cu gândul că voi ştii când aflu dacă e fetiţă sau băiat. Vax, nu am cum, dacă numele ăla îl are deja frate-su. Vom face un compromis, probabil, când nu om mai avea de ales. Îi vom zice însă generic Zmeurică, după dimensiuni. De zilele astea devine Bob de Strugure.
  4. Starea generală. Vaaaai, dar ce optimism mă încerca la Sasha, ce visuri materne idilice, ce frumos era! Acum după euforia momentului liniuţe am intrat în depresie. Pe scurt! Nu pot face asta, îmi e prea rău, mă doare prea tare burta, îl pierd…cum deja durerile au mai bine de o lună, sarcina aproape 3, m-am mai înviorat. Mă tem în continuare la fiecare durere că ar putea să nu mai fie, mă angoasez la gândul că aş muri încet de goliciune, dar cum Sasha nu îmi dă prea mult timp de contemplaţii şi analize, e ok…Iar când e ok, mă apucă panica ailaltă, că vor fi doi, că abia mă descurc cu unul, că o să fie unul mic şi centul universului şi altul mic şi dependent organic de mine…omg!
  5. Răsfăţ. Ce e aia? Haha! Da, e drept, la Sasha am contat eu şi doar eu. Mi-au crescut puţin sânii, pac două sutiene noi, unul de la Triumf, unul de la ID Sarrieri. Mi-a crescut puţin burta, pac, două perechi de pantaloni. Acum mă înghesui în alea vechi şi aştept salariul când nu va mai trebui să-i cumpăr lui Sasha haine noi. A, ba da, kkt…nu are nici ştrampi sau hanorace, de haine de iarnă nu mai zic. Măcar cremă de vergeturi să-mi iau totuşi.
  6. Energie. Atunci nu prea aveam, îmi aduc aminte că dormeam toată ziua, romantic, în braţele lui Sorin. Acum simt că leşin la fiecare pas şi nu apuc să mă odihnesc nici noaptea uneori…dam it!
  7. Atenţia la mâncare. Da, ok, nu am mâncat picătură de pătrunjel, că dă contracţii, nici măcar un ficăţel, că e toxic, fructe de mare nu, că au mercur, ananas deloc, că şi ăla avea ceva în neregulă, alune cu porţia, că dau şi alea contracţii, ceai/cafea, Doamne Fereşte…acum…să zicem că m-am mai relaxat. Eu vreau de toate, şi cam gust de toate, doar că nu mă lasă întotdeauna greţurile. Aş bea cafea, dar mirosul îmi dă fiori de groază, ficăţel am mâncat, făcut pateu de mine, nici fructele de mare nu le-aş evita dacă nu m-aş teme de o criză de fiere…sunt însă civilizată şi nu gust din ouăle nefăcute bine şi am rezistat tentaţiei de a mânca prosciuto, oricât de apetisant mi s-ar părea.
  8. Anunţatul. Exceptânt faptul că am scris aici, loc în care nu prea intră nimeni, nu prea am zis. Adică ok, prietenii apropiaţi, familia, ştiu. Şi vreo două-trei colege cu care mă înţeleg mai bine, în rest…discreţie maximă. La Sasha nici nu făcusem bine pipi pe test că ştia deja toată lumea, acum am 9 săptămâni, uneori o burtă de 12, şi tot sper să mă creadă lumea când spun că sunt balonată. Cred că sunt în faza de negare, sau ceva.
  9. Sexul…al copilului, că nu scriu aici lucruri care să-l sperie pe Sasha când o citi el. La Sasha voiam băiat, ştiam că e băiat, eram sigură că va fi băiat, ba chiar mă temeam uşor că poate fi fată, deşi nu recunoşteam asta în ruptul capului. M-am simţit uşurată când ecograful a arătat ce voiam eu şi nu m-am mai simţit vinovată de opţiunea mea iraţională. Acum, acum nu ştiu ce vreau. Cred că tot băiat simt eu că ar trebui să fie, am stofă de soacră probabil, dar dacă iese fetiţă, nu dau cu basca de pământ. Promit! Vreau să menţionez totuşi că aş vrea să fie sănătos, normal şi întreg, să fie frumos ca frate-su, deşi nu ar strica să semene şi cu mine un pic, şi dacă e băiat aş vrea să noteze în ADN înălţimea. Musai peste 1.80, să ne înţelegem!
  10. Interes general. Atunci citeam cu aviditate orice găseam despre sarcină, dezvoltare, simptome…mă extaziam la orice poză cu gravide şi mă gândeam ce frumos o să fac eu multe poze. Când au inceput contracţiile, la 20 de săptămâni, am decis să nu mai fac prea multe, de frică să nu îl pierd şi să am şi mai multe motive de creieri varză. Acum, mă pozez din curiozitate, să văd evoluţia pe care la Sasha nu am avut curaj să o documentez, entuziasm nu prea am. Mi se pare doar că trec oribil de greu săptămânile astea şi mă îngrozeşte ideea că mai sunt 7 luni până termin treaba. Nu mă bucur de sarcină în sine, mă bucur de copil, dar aş fi atât de fericită dacă gestaţia la om ar fi ca la pisici…mă rog, mă îmbărbătez cu faptul că nu e ca la elefanţi, totuşi.