Sasha şi criza mea de nervi

Doamne, dacă ştiam că îl voi şoca atât de tare plângând, jur că…nu aş fi făcut-o (deşi nu e ca şi când am vrut neapărat, sau ca şi când mi-am imaginat efectul), dar doamneeeee….ce reacţie a avut puiul meu când m-a văzut plângând. Da, e drept, m-a adus în stadiul acela în care m-au buşit lacrimile de nervi, neputinţă, dezamăgire. Nu dezamăgirea faţă de el, ci faţă de mine, că nu reuşesc să găsesc acel ceva care să-l facă să reacţioneze, să-l educ blând, fără pedepse şi şantaje, că nu sunt în stare să mă exprim, să explic, să-l fac să înţeleagă.

Totul a pornit de la noua lui pasiune: vărsatul lichidelor pe covor/gresie/parchet. Îi place la nebunie să facă asta. Cum simte că nu primeşte suficientă atenţie…asta înseamnă că imediat ce nu sunt canalizată 100% asupra lui şi îndrăznesc să mă uit la televizor, scriu ceva, citesc ceva sau pur şi simplu vorbesc cu altcineva….păzea, sticle! Cum prinde una, indiferent că are în ea iaurt de băut, suc de mere sau apă, o împrăştie tacticos pe jos. Se uită fix la tine şi cu cel mai rapid şi firesc gest din lume o întoarce cu fundul în sus. Nici măcar nu apuci să schiţezi un gest….decât unul ulterior de furie şi disperare „Sashaaaaaa, ce faaaaci!” Iar el râde, râde cu lacrimi, râde cu gâlgâituri, şi cu cât reacţia mea e mai isterică, distracţia e mai mare. Sigur, am încercat să-l ignor, să reacţionez mai puţin exploziv, dar probabil că faţa mea expresivă nu mă ajută în acest context. Ieri însă, am clacat. Varsase suc de mere în bucătărie, apă în bucătărie, biscuiţi pe covor şi în bucătărie, alune şi mieji de seminţe pe covor în sufragerie…ei, bine, cand a vărsat din nou apă în mijlocul covorului, am început să plâng. Isteric, cu vorbe, nu aşa oricum! El s-a blocat, apoi m-a privit uşor speriat şi mirat, apoi a zis suav „Mami, pui!”. Eu, matură, i-am zis să mă lase în pace, că eu nu mai ştiu ce să fac cu el. că el nu vrea să înţeleagă nişte lucruri şi eu nu mai ştiu cum să i le explic. El a zi „Mami, pânge!” apoi a început să îmi spună vrute şi nevrute, cu aerul omului mirat, înduioşat şi care vrea să rezolve odată problema. Stătea totuşi la distanţă, un pic speriat, până când a decis că ar putea să mă mângâie, aşa că s-a pus în pat, a luat o pernă şi mi-a pus capul în poală să „mânghe”. Eu între timp, mai lăcrimam, dar nu mă puteam opri din adorat şi autocondamnat.

Nu mi-a plăcut reacţia mea, nu mi-a plăcut efectul ei asupra lui, dar mi-a plăcut la nebunie cum a rezolvat-o puiul meu năstruşnic de 2 ani şi 4 luni. Motiv pentru care îl ador!

Reclame

Filozofie de miercuri

Mda, sunt momente în viaţă în care simţi că nu poţi sub nicio formă să controlezi totul. Ai vrea, încerci, dar ajungi în pragul căderii psihice când îţi dai seama că ştii ce trebuie şi cum trebuie să faci, doar că realitatea este că nu e posibil. Pur şi simplu! Eu ştiu foaret bine tot ce trebuie să fac, dar mai ştiu şi că nu depinde de mine, şi că unele lucruri nu se pot face decât o dată într-un anume fel. Sunt ambiguă? Bine! Fix aşa este şi capul meu. Am crezut mereu că prima dată este cel mai greu să…orice. Nu e aşa! A doua, a treia, cred că şi a 10-a oară, e şi mai greu, pentru că deşi eşti stăpân pe teorie şi pe practică, nu mai eşti în acelaşi punct niciodată. În plus, odată ce ai cunoscut „succesul”, este atât de greu să accepţi că poţi trăi fără el, fără ei. Da, sunt confuză, speriată şi nu pot să fac decât să aştept.

Inapoi, nu atât de proaspătă

Well, ne-am întors din ultima bucată de concediu, mai bucuroşi, mai plini, mai fericiţi….dar şi ceva mai vaidenoi. Eu mai exact. Vacanţa a fost bună şi binevenită. Mai rău este că sănătatea mea, ca de obicei, nu este la fel de bună şi lucrurile nu vin la mine firesc ca la oamenii fireşti. Mă ţin în viaţă cam vreo două-trei chestii acum şi un munte de speranţă. Şi încerc să ţin de cuvântul ăla pe care mi-l pusesem în cap la final de an.

Scriam atunci asta.

” Nu am găsit cuvânt pentru anul care vine, deși curaj ar putea fi un cuvânt bun, nu vreau ocazia să îl demonstrez, vreau doar să am curaj să plănuiesc, să visez și poate chiar să trăiesc împlinirea în timp ce se întâmplă. Și aș mai vrea putere, pe care să o dovedesc având curaj chiar și atunci când nu prea mă mai țin baierele sufletului și minții, pe care să o am atunci când lucrurile nu merg cum am avut curajul să le plănuiesc. Cred că, de fapt, asta din urmă este cea mai mare provocare. Și perseverență, domn’le, perseverență în a crede că binele există…și că (citez iar pe cineva celebru) dacă nu e bine, atunci nu s-a sfârșit…iar asta e bine!”

Hai că e mişto să citezi din tine însăţi! În altă ordine de idei, chiar se potriveşte cu momentul de acum. Unul în care am nevoie şi de curaj şi de perseverenţă şi de încrederea aia pe care tot strigam că o vreau anul trecut.