Iar nu mai pot cu mamele perfecte şi psihologia de doi lei

…poate pentru că îmi este evident că nu sunt una. Sau poate că nu mai pot cu ele pentru că sunt invidioasă pe încrederea pe care o vântură peste tot, în discuţiile de zi cu zi, în poveştile puse pe bloguri sau postările pe site-urile de socializare. Sau poate pentru că nu cred în ruptul capului că există aşa ceva şi mă înfurie oamenii care îşi asumă atât de natural ceva ce nu este şi nu va fi niciodată al lor. Mă rog, sunt o ciufută roasă de pizmă, am recunoscut deja. Ca să ajung totuşi la miezul problemei, mor şi mă zvârcolesc când găsesc articole de genul „ce e bine şi ce nu e bine să faci” argumentate semidoct şi citate ca adevăruri absolute şi întemeiate ştiinţific, atunci când majoritatea sunt chestii de bun simţ elementar sau au ca singură bază experienţa proprie şi analiza empirică a propriilor odrasle. Mi se pare că asta retează, din start, ideea de unicitate a mamei, a copilului, a relaţiei dintre ei, că anulează instinctul şi iubirea şi comunicarea în detrimentrul unor reguli absurde şi fără fond. Bunăoară citeam şi mă cutremuram un blog al unei dudui, nu mai ştiu cine era şi cum o chema, am ajuns acolo după ce mi-a dat o prietenă link-ul, şi m-am speriat de cât rău pot face nişte idei prost înţelese, nişte teorii înghiţite pe nemestecate de un creier prea obosit sau prea …redus, na că am zis-o.

Doamna în cauză, povestea extrem de satisfăcută, cum l-a ajutat pe copilul ei să aibă un tantrum eliberator. Că, deh, e la modă să ai tantrumuri şi ca adult, de ce să nu aibă copilul, fie că are nevoie de unul, fie că nu. Prin urmare, a pândit ea momentele în care copilul (inteligent de altfel, învăţase să se auto-linişteasă şi echilibreze) se calma după o repriză de nervi şi s-a gândit că îşi reprimă plânsul şi nu mai trebuie să o facă. Pentru că, desigur, după ce a citit cartea revelatoare (cred, din nou, că aceste cărţi ar trebui să se vândă exclusiv oamenilor cu un IQ peste medie şi doar cu acordul psihologului) şi-a dat seama că până atunci îl împiedicase să se exprime, luni şi ani îi dăduse suzeta, obiectul dracului, şi de-aia copilul nu ştia să plângă şi să se tăvălească pe jos cum e normal să facă toţi la vârsta lui. Desigur, personalitatea individului, modul de exprimare unic, nu există, e o utopie. Acestea fiind zise, când a văzut că plodul nu vrea nici să fie ţinut în braţe, nici să fie alintat, nici să fie calmat, s-a hotărât să îl ţină cu forţa în braţe, împotriva voinţei lui, pentru a-şi asigura mama tantrumul eliberator. În final, după ce bietul copil se zbătuse o oră să se elibereze, plânsese în hohote pentru că era ţinut împotriva voinţei lui, pentru că simţea că nu îşi aparţine şi este obligat să facă ce nu îşi doreşte, doar pentru că mama avea senzaţia că aşa îl eliberează (nu ştiu, poate aşa se întâmplă şi cu cămaşa de forţă care ar fi trebuit să-i fie pusă ei) şi s-a predat, mama a decis că e mulţumită, că l-a eliberat de răul emoţional şi că totul este minunat. Eu, personal, am rămas cu o durere cumplită de stomac şi cu întrebarea tâmpă…oare ar trebui să trimitem la ei Protecţia Copilului? Sincer, abuzul emoţional prezentat ca intenţie pozitivă mi se pare mai dăunător decât orice formă de violenţă verbală asupra copilului. Modul ăsta de a face rău şi a prezenta asta ca pe un bine absolut era folosit ca tortură pe vremuri. E îngrozitor ce efecte nocive pot avea asupra unui psihic fragil, acţiunile unei persoane dezechilibrate care are senzaţia că ştie, dar în realitate nu înţelege nimic.

Reclame

Care e părerea ta?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s