Iar nu mai pot cu mamele perfecte şi psihologia de doi lei

…poate pentru că îmi este evident că nu sunt una. Sau poate că nu mai pot cu ele pentru că sunt invidioasă pe încrederea pe care o vântură peste tot, în discuţiile de zi cu zi, în poveştile puse pe bloguri sau postările pe site-urile de socializare. Sau poate pentru că nu cred în ruptul capului că există aşa ceva şi mă înfurie oamenii care îşi asumă atât de natural ceva ce nu este şi nu va fi niciodată al lor. Mă rog, sunt o ciufută roasă de pizmă, am recunoscut deja. Ca să ajung totuşi la miezul problemei, mor şi mă zvârcolesc când găsesc articole de genul „ce e bine şi ce nu e bine să faci” argumentate semidoct şi citate ca adevăruri absolute şi întemeiate ştiinţific, atunci când majoritatea sunt chestii de bun simţ elementar sau au ca singură bază experienţa proprie şi analiza empirică a propriilor odrasle. Mi se pare că asta retează, din start, ideea de unicitate a mamei, a copilului, a relaţiei dintre ei, că anulează instinctul şi iubirea şi comunicarea în detrimentrul unor reguli absurde şi fără fond. Bunăoară citeam şi mă cutremuram un blog al unei dudui, nu mai ştiu cine era şi cum o chema, am ajuns acolo după ce mi-a dat o prietenă link-ul, şi m-am speriat de cât rău pot face nişte idei prost înţelese, nişte teorii înghiţite pe nemestecate de un creier prea obosit sau prea …redus, na că am zis-o.

Doamna în cauză, povestea extrem de satisfăcută, cum l-a ajutat pe copilul ei să aibă un tantrum eliberator. Că, deh, e la modă să ai tantrumuri şi ca adult, de ce să nu aibă copilul, fie că are nevoie de unul, fie că nu. Prin urmare, a pândit ea momentele în care copilul (inteligent de altfel, învăţase să se auto-linişteasă şi echilibreze) se calma după o repriză de nervi şi s-a gândit că îşi reprimă plânsul şi nu mai trebuie să o facă. Pentru că, desigur, după ce a citit cartea revelatoare (cred, din nou, că aceste cărţi ar trebui să se vândă exclusiv oamenilor cu un IQ peste medie şi doar cu acordul psihologului) şi-a dat seama că până atunci îl împiedicase să se exprime, luni şi ani îi dăduse suzeta, obiectul dracului, şi de-aia copilul nu ştia să plângă şi să se tăvălească pe jos cum e normal să facă toţi la vârsta lui. Desigur, personalitatea individului, modul de exprimare unic, nu există, e o utopie. Acestea fiind zise, când a văzut că plodul nu vrea nici să fie ţinut în braţe, nici să fie alintat, nici să fie calmat, s-a hotărât să îl ţină cu forţa în braţe, împotriva voinţei lui, pentru a-şi asigura mama tantrumul eliberator. În final, după ce bietul copil se zbătuse o oră să se elibereze, plânsese în hohote pentru că era ţinut împotriva voinţei lui, pentru că simţea că nu îşi aparţine şi este obligat să facă ce nu îşi doreşte, doar pentru că mama avea senzaţia că aşa îl eliberează (nu ştiu, poate aşa se întâmplă şi cu cămaşa de forţă care ar fi trebuit să-i fie pusă ei) şi s-a predat, mama a decis că e mulţumită, că l-a eliberat de răul emoţional şi că totul este minunat. Eu, personal, am rămas cu o durere cumplită de stomac şi cu întrebarea tâmpă…oare ar trebui să trimitem la ei Protecţia Copilului? Sincer, abuzul emoţional prezentat ca intenţie pozitivă mi se pare mai dăunător decât orice formă de violenţă verbală asupra copilului. Modul ăsta de a face rău şi a prezenta asta ca pe un bine absolut era folosit ca tortură pe vremuri. E îngrozitor ce efecte nocive pot avea asupra unui psihic fragil, acţiunile unei persoane dezechilibrate care are senzaţia că ştie, dar în realitate nu înţelege nimic.

Reclame

Despre bone, numai de bine

Eu am auzit poveşti de groază cu bone. Multe! Am auzit poveşti cu doamne care promit marea cu sarea şi apoi dispar ca măgarul în ceaţă fără niciun fel de preaviz. Am auzit de bone care nu fac nimic din ce le ceri, care lasă casa cocină când pleacă, bone care nu au grijă de copii, care fură, care mint, care şantajează părinţii disperaţi…am încercat să mă asigur că nu o să trec prin aşa ceva şi nu am căutat bonă pe un site, nici măcar prin agenţie. Am căutat un om care să fie recomandat şi verificat de altcineva înaintea mea, nu de oricine altcineva, ci de o persoană de încredere în a cărei judecată să mă încred…dar, ce să vezi, atunci când e să o păţeşti, o păţeşti oricum.

Bona lui Sasha a părut persoana perfectă la început. Avea referinţe excelente atunci când a venit la noi, în plus era tânără, iar Sasha este un copil dinamic care ar fi scos sufletul dintr-o femeie peste 50 de ani cum sunt majoritatea bonelor. A venit cu câteva probleme…faptul că avea un copil mic care era posibil să se îmbolnăvească, probleme de familie care îi mai dădeau peste cap viaţa şi dezavantajul că nu putea ajunge mai devreme de ora 8.30-9 dimineaţa şi nu putea pleca mai târziu de ora 5 după-amiaza. Am căutat soluţii pentru ca „relaţia” noastră să funcţioneze. Am fost dispusă luni întregi să merg cu ratb-ul pentru ca ea să nu trebuiască să-şi trezească fiul prea devreme, am mers şi i-am luat copilul de la grădiniţă şi când îmi era rău, şi când mă simţeam slăbită, pentru că voiam pe cineva de încredere, blând şi cald cu copilul meu. Iar ea aşa părea, caldă, blândă şi răbdătoare. Mai făcea şi una-alta prin casă, de bună-voie, se oferea uneori chiar să facă lucruri în plus. Nu am acceptat mereu, asta pentru că nu îmi place să cer omului mai mult decât poate duce, chiar dacă uneori mi-ar fi fost de folos. Am avut pretenţii simple: să păstreze casa curată în limitele decenţei (pentru că eu nu puteam să mai fac curat seara când mă întorceam de la serviciu), să îi gătească uneori lucruri simple lui Sasha (piure, salată de crudităţi, o porţie de paste), să calce dacă are timp şi, evident, să iasă cu Sasha afară şi să se joace cu el (nu, nu să îl lase la televizor cu orele sau să îi pună telefonul/tableta în braţe şi să uite de el). Dacă a respectat sau nu, e greu să ştiu, căci nu am simţit nevoia să pun camere de supraveghere, deşi poate că ar fi trebuit, dar ştiu cert că televizorul era deschis mai mereu când ajungeam acasă, că Sasha stătea prea mult cu telefonul şi că uneori găseam masa lui Sasha murdară şi gunoi sub cuvertura de la pat. Am acceptat chiar şi 3 săptămâni în care a venit zi de zi cu copilul ei care era în vacanţă şi nu avea unde să îl lase, 3 săptămâni în care copilul meu a suferit din cauza lipsei de atenţie şi a agresivităţii unui băieţel mai mare şi mai versat. Am trecut cu vederea tot, până când am ajuns într-un punct în care nu am mai putut duce fizic efortul. Şi atunci am cerut ceea ce stabilisem că voi primi de la bun început: un program cât de cât fix, nu ore de venire care să depindă exclusiv de planurile din ziua aia, care au variat (uneori fără să anunţe nimic) de la ora 9 şi 15 la ora 11, pentru că avea întâlnire cu avocatul, am cerut să îşi facă treaba cu Sasha, să nu îl mai lase ore întregi pe telefon sau la tv doar pentru confortul ei personal, să-şi rezolve problemele personale în zilele libere, şi aşa multe (nu a existat lună în care să nu aibă 2 zile libere în timpul săptămânii, a fost liberă şi plătită în timpul concediului nostru de două săptămâni, nu a venit niciodată în week-end şi, mai mult, a primit jumătăţi de zi libere când Sorin nu trebuia să meargă la serviciu) şi să nu mai ceară program preferenţial decât dacă nu are de ales. Şi-a dat silinţa fix…2 zile, apoi a întârziat fără să anunţe 3 ore şi când într-un târziu a venit, a spus că oricum de la 1 octombrie are de gând să plece din ţară. A fost clipa în care mi-am dat seama că nu am cu cine discuta şi că trebuie să găsesc o soluţie. I-am spus şi ei asta, în mod repetat, timp de mai bine de o lună şi jumătate. Lună în care, conform zicalei, şi-a dat arama pe faţă. Întâi a încercat să facă tot posibilul să rămână. Brusc, plecarea ei din octombrie nu mai era sigură, brusc copilul se putea trezi mai devreme, se găseau soluţii şi pentru grădiniţa celui mic, brusc se putea aproape tot. Apoi, pe măsură ce lucrurile au devenit clare şi a înţeles că şederea ei se apropie de sfârşit, a început să neglijeze tot (nu mai făcea aproape nimic în casă, pe Sasha nu ştiu dacă l-a neglijat, dar am surprins-o de nenumărate ori permiţându-i lucruri pe care nu avea voie să le facă, a început iar să întârzie şi să îmi răspundă cu obrăznicie când îi ceream socoteală), iar culmea a fost acum, cu nici 3 zile înainte să plece când m-am trezit cu un telefon prin care mă anunţa că ea nu are de gând să mai vină de luni pentru că trebuie să ajungă cu copilul la spital pentru o hernie inghinală şi nu poate să mai amâne pentru că de pe 1 are alt job. Un alt job de la care va lua bani pe care nu poate să îi piardă. Este de prisos să spun că era plătită până la finalul lunii, că şi-a luat în 5 luni, zile libere cât pentru un an şi că au fost toate plătite. Este lesne de înţeles şi că nu am putut decât să accept, cu furie şi frustrare nereprimate, faptul că am fost păcălită şi batjocorită …pe banii mei, cum zic românii. Nici nu vreau să îmi amintesc că în urmă cu câteva săptămâni am scris o recomandare care să o ajute la găsirea unui nou job. Mi-e greaţă doar când mă gândesc şi nu pot să spun decât că îmi e clar că nu o voi recomanda, personal, nimănui…niciodată.

Cum o fi să nu ştii?

Citeam astăzi un articol despre „criptic pregnancy”…nu ştiu să traduc corect sau exact, dar era vorba despre acele femei care nu îşi dau seama că sunt însărcinate până la 20 de săptămâni sau mai mult, fără să fie retardate, nebune sau cu probleme grave de sănătate care să le împiedice să conştientizeze ce se întâmplă cu ele. Şi am citit şocată cazul unei tipe care a născut la 32 de săptămâni, la 2 zile după ce aflase că e însărcinată….say whoaaaaaa? Femeia, uşor corpolentă, e drept, susţinea că nu a bănuit nici măcar o secundă că este gravidă. Nu ar fi avut greţuri, nu ar fi avut niciun alt simptom, iar faptul că nu avea menstruaţie oricum şi era diagnosticată ca fiind infertilă nu i-a ridicat niciun semn de întrebare atunci când a văzut că se simte cam emoţională şi obosită. Nu am putut totuşi să nu mă întreb ce a crezut ea că sunt mişcările din burta ei. Nu zic, poate a avut un bebeluş cuminte, dar la 32 de săptămâni, un pumn în vezică, un şut în ficat…tot se simt. Nu mai zic că burta aia face ca şi când Alien ar sta să iasă prin buric…mă rog, detalii. Al doilea exemplu era al unei tipe care şi-a dat seama într-un târziu, avea 20 de săptămâni…era slabă ca o scândură, dar s-a gândit că se îngraşă că după nuntă a mâncat cam multe dulciuri. Iar mişcările copilului erau, clasic, gaze! Sunt fascinată din nou! Şi da, aş zice că aşa ceva nu este posibil dacă nu ar fi exemplul unei cunoştinţe îndepărtate. E prietena prietenei, cum ar veni, care şi-a dat seama că e însărcinată pe la 12 săptămâni şi mai bine. Avusese ceea ce se cheamă „spotting” şi îl confundase cu menstruaţia, greaţă nu, rău nu, oboseală nu, crampe nu…aşa că nu s-a gândit să-şi facă un test. Şi ne întoarcem la mine cea plină de greţuri şi cu dureri continue de burtă…mda! Cam cum e să nu ştii, că eu ştiu bine cum e să ştii înainte să ştie testul.

Sashism

Stau cu Sasha, mă chinuiesc să îl adorm şi el să mă impresioneze…motiv pentru care vorbeşte, mult, tot…eu înţeleg jumătate şi mă străduiesc să traduc. La un moment dat, revine la obsesia lui telefonul şi la cealaltă obsesie tatăl lui, şi a treia mersul cu maşina. Firesc îmi zic, până decodific faptul că emitea următoarea frază (traducere aproximativă):

– Când vine tati cu maşina, mergem la cumpărături la Flanco să luăm un telefon?

Şoc şi groază! Stau şi pitrocesc în cap momentul în care am pronunţat cuvântul Flanco. Nu mi-l amintesc. Stau şi mă întreb dacă în vreo clipă de inconştienţă i-am zis că dacă strică frigiderul, televizorul, maşina de spălat pe care le foloseşte ca trambulina, obiect de joacă sau touch-screen, mergem să cumpărăm altul. Nu, nu i-am zis! Şi atunci mă loveşte…reclamele. Pentru că desigur sunt nişte reclame care spun că dacă nu ai telefon (iar el nu mai are, că e confiscat, că stă numai cu ochii în el), poţi să-ţi cumperi unul de la ei.

Later edit: (sau ce fac reclamele din copii)

Sasha se uita la reclame, repetă ocazional cuvinte noi pe care le aude şi i se par interesante. Apare pe ecran Aston Kutcher cu Orbitul lui, când îl vede, Sasha sare de pe canapea şi cu mişcări mimetice bate din palme, ţopăie bucuros şi…când ăla se răsuceşte pe călcâie şi zice „Caliente!”, el strigă euforic….”Pizzaaaaaa!”

Da, am râs!

Lamentări

Atunci când pierzi o sarcină înveţi, brutal, două lecţii extrem de dure. Prima este cea a neputinţei şi durerii…îţi dai seama că implacabilul este implacabil, că nu controlezi nimic şi că un copil care moare te sfâşie pe interior, chiar dacă pentru mulţi, la 8 săptămâni termenul folosit este „embrion”, nu copil. A doua lecţie este cea a fricii şi recunoştinţei, pentru că oricât de bine ar fi apoi, oricâte asigurări ai primi de la medici, de la cei apropiaţi, o nouă sarcină nu ţi se mai pare ceva dat…ceva de la sine înţeles. Ştii că trăieşti o minune, că eşti privilegiată şi ştii că nu poţi primi ceva mai frumos…ei, bine, asta nu înseamnă şi că te simţi divin. Nici pomeneală! Nu, nu zburzi senin printre nori ca în desene animate, poate doar dacă eşti vreo norocoasă. Şi nici măcar argumentul că stările de rău sunt bune, că sunt semn că organismul produce suficienţi hormoni necesari sarcinii nu te linişteşte vreun pic. Mie, personal, simptomele primelor săptămâni mi se par atât de chinuitoare încât mă fac să urăsc momentul în care deschid ochii dimineaţa. Mă transformă din primele secunde de luciditate într-un ghem de greaţă şi nervi, într-un pachet ţepos de stare de rău şi ciufuţenie. Pe scurt, mă simt un monstru şi mă comport ca Hulk. Sigur că asta poate fi amuzant din exterior, dar de la mine din cap nu e. În primul rând pentru că îmi pierd cumpătul din cele mai stupide motive, apoi pentru că îmi pierd uzul raţiunii fix înaintea celor în faţa cărora nu aş vrea să o fac, apoi pentru că arăt ca un zombie şi mă simt ca unul şi, nu în ultimul rând, pentru că mă simt al naibii de vinovată faţă de oamenii buni din viaţa mea, faţă de copilul meu perfect şi iubitul meu tată de copii.

Ok, m-am mai gândit…

…sunt eu nebună. O să fie blând şi bun şi cuminte, nu are cum altfel. Şi ca pentru orice lucru bun se cere un sacrificiu. Să sperăm că nu e sănătatea mea psihică, ci doar câteva kilograme şi senzaţia zilnică de moarte iminentă prin greaţă. Pe scurt m-aş vomita şi pe mine însămi dacă asta ar fi posibil, găsesc motive. Nu e ca şi când nu mă irită până şi mirosul propriei pieli! E ceva rău. Mă chinui să îmi ţin grimasele în frâu. E greu când eşti expresivă, e greu ca oamenii să nu ia personal faptul că la orice cuvânt al lor arăţi de parcă ai fi pe punctul de a da afară ceva …orice. Realitatea e că nu mai pot, nu mai suport gelul de dush, săpunul din baie mă face să urlu, parfumul preferat îmi dă deja lacrimi de groază…mâncarea….oh, doamne, sunt mai rău decât copoii. Sunt capabilă să detectez şi cel mai mic iz de pe o tigaie, cel mai mic fir de aromă de pe ceva…orice. Aprecize deosebit lucrurile care nu miros, deloc, gen brânza de vaci în budincă, pastele fierte şi atât, covrigii, pâinea cu un strop de unt…heaven. Uneori duc şi câte un ou fiert….woahaaaaaa! Apa….să nu o văd….nu există nimic mai scârbos pe lume. Iar dacă mâncarea mai e cum mai e, apa e iadul pe pământ. Nu pot cu ea, nu pot cu ea nici dacă o aromez, nici dacă o limonez, nu pot şi pace…mă îngrozeşte faptul că trebuie totuşi să beau. Oricum, 2 litri pe zi este un deziderat deocamdată imposibil de atins…să zicem vreo 2-3 pahare. Maxim! Şi mai e şi capul care nu-mi dă pace, capul care numără zilele până când o să fie bine, capul care se teme la orice crampă că e sfârşitul, capul ăla care se scaldă în sentimente de vină că nu se poate ocupa cum ar vrea de iubirea Sasha. E greu, domn’le, e greu!

Pentru posteritate

Ok, nebuna din mine loveşte din nou, inexplicabil. Stăteam eu aşa şi mă gândeam în timp ce stăteam, ca orice (pe jumătate) ardeleancă respectabilă, că Sasha se simţea aşa cum este încă de când era doar o celulă, două, trei. Adică nu e mofturos, nu eram mofturoasă, e sensibil, eram sensibilă, nu e exagerat de agresiv, nu prea am avut dureri de burtă la început, nu e ciufut şi exagerat de rău de boală, nu am avut greţuri criminale, nu e gras, nu m-am îngrăşat, e delicat şi sentimental, acum….nu ştiu dacă eram aşa, dar nici o dezaxată nu am fost….cumva, încă din timpul sarcini am simţit că e bun, că blând, că e drăgăstos, că e afectuos, că mă protejează, că nu e egoist, că e încăpăţânat …am simţit asta în acel mod inexplicabil în care simţi ca mamă ceva despre copilul tău. La fel simt acum că e încăpăţânat, uşor agresiv, ştie ce vrea, dă cu pumnul în masă când nu obţine, dă cu mine de toţi pereţii că aşa vrea, e puternic, e hotărât, nu e neapărat duios şi nici disperat după afecţiune. E independent, uşor distant, uşor ciufut…sau poate sunt doar eu? Deşi, am citit asta…deci poate că e pe bune!

Despre empatie şi umanitate

Sunt laitmotivul ultimelor zile…toleranţa, empatia, umanitatea…fie că este vorba despre refugiaţii care au împărţit lumea în două, fie că este vorba despre oamenii din jurul nostru care au nevoie de ajutor. Nu pot să nu remarc în România lipsa de umanitate, la cel mai elementar nivel, dacă vrei. Nu ne uităm la omul căzut pe stradă decât ca să-l hulim că e beţiv, nebun sau drogat (în funcţie de vârstă, sex, aspect). Nu ne gândim niciodată dincolo de aparenţe, prin urmare nu simţim niciodată nevoia să intervenim. Tot ce este altfel ne sperie, tot ce iese din aria noastră de confort, ne face să întoarcem privirea. Am văzut zeci de oameni adunaţi în jurul unor răniţi din accidente, zeci de figuri transfigurate în momente în care semenii lor aveau nevoie de ajutor…dintre ei, prea puţini făceau mai mult decât să privească. Suntem spectatori ai suferinţei şi am senzaţia că faptul că nu suntem noi „acolo” ne face să ne simţim mai bine. Ne ferim de cei care au probleme de parcă problemele, ghinionul, neşansa sau boala lor ar fi molipsitoare. Facem aşa şi apoi susţinem cu voce tare că suntem creştini. Nu suntem! Nu suntem nici măcar oameni când ne comportăm aşa! A nu face nimic este uneori sinonim cu a face rău. Şi nu avem nicio scuză pentru indiferenţă şi răutate. Propria suferinţă, propriile tragedii nu sunt niciodată un motiv să fim răi. Am o colegă, a trecut prin momente dificile, dar niciodată nu şi-a pierdut credinţa şi face tot ce poate să facă bine. Nu sunt ca ea, nici nu cred că pot, dar sunt sigură că nu doar atitudinea religioasă te face să fii om. Cred în felul meu, mai puţin dus la biserică, şi sunt convinsă că iubirea, acceptarea necondiţionată, bunătatea sunt valorile oricărei religii. Poate dacă am uita că ne închinăm şi îmbrăcăm diferit, am învăţa să trăim cu adevărat. Am obosit de atâta dezbatere. Ce trebuie să se întâmple se va întâmpla oricum, de ce trebuie să aruncăm cu atât de multă ură. Am văzut astăzi articolul ăsta. Mi-a adus aminte de spiritul civic al altora şi de o ştire pe care o scriam zilele trecute, în care oamenii treceau indiferenţi pe lângă un om al străzii bătut în plină stradă. Când o să învăţăm să fim oameni şi mai ales cum? Mi-e pur şi simplu groază când mă gândesc că o să-mi cresc copiii într-o societate ca asta! Din păcate nu ştiu ce aş putea să fac.

Despre anxietăţi, fobii şi altele asemenea

Nu ştiu, domn’le, cum funcţionează oamenii normali la cap, cert este că eu, de fiecare dată când sunt happy, like really really happy, gasesc cele mai nebănuite şi psihotice motive să nu mă bucur 100% de ceea ce trăiesc. De exemplu, când m-am măritat cu iubirea mea, mă întrebam obsesiv şi înfricoşată până în pragul atacului de panică, dacă o să ajungem să ne despărţim? Dacă printr-o ironie cumplită a sorţii nu o să ne mai iubim? Dacă o glumă nesărată şi neprevăzută a destinului o să îmi dovedească, mojic, că omul ăsta în care am toată încrederea, pe care îl consider cel mai minunat pe lume, nu e cine cred că este, dacă ar putea să mă trădeze sau, mai rău, minţile mele să o ia razna şi să-l trădez eu pe el? Şi frica asta mă paraliza până la a mă face să plâng şi a nu mă lăsa să mă bucur de cel mai frumos moment din viaţa noastră, după întâlnirea de la 15-17 ani.

Apoi, când am ştiut că îl avem pe Sasha, că e acolo, am trăit cu angoasa continuă că ar putea să nu fie. Iar între momentele de disperare că aş putea să-l pierd înainte să-l am în braţe, mă gândeam că nu o să fac faţă, că nu o să fiu mama care îmi doresc să fiu pentru el, că nu o să pot să mă ridic la nivelul aşteptărilor mele, că o să îl dezamăgesc, poate chiar rănesc, fără să vreau. Mă gândeam cu groază că este posibil să fiu o mamă oribilă, dar mă gândeam cu şi mai multă groază că aş putea să fac o depresie sau o psihoză post-partum şi să nu îi fiu mamă deloc, şi atunci iar mă inundau lacrimile şi mă întrebam dacă nu cumva am luat-o razna deja? Din fericire, am reuşit să mă bucur din plin de lunile cu el, în ciuda fricilor mele apriori, în ciuda greutăţilor vieţii cu nou-născut.

Şi acum o iau de la capăt cu frici şi angoase…