Două personaje în căutarea unei reclame

Îmi aduc aminte perfect reclama aia la Oreo. Și chipul fetiței din spot îl știu pe deasupra. Îmi aduc aminte cum stăteam eu cu burta mare în sus, singură, dar mai puțin singură decât oricând (deh, nu oricine are privilegiul să aibă atât de aproape de inimă o altă inimă mică, pe care o iubește mai mult decât poate povesti) și…cum stăteam eu așa și mă uitam la reclamă, mă gândeam că vreau ca băiețelul meu să fie pe atât de frumos și șugubăț pe cât era fetița cu ochi inteligenți, gene lungi și nas cârn din reclamă.

Au trecut mai bine de 2 ani de atunci și am tot ce mi-am dorit. Ba chiar și ceva în plus, dacă stau bine și mă gândesc, o adicție complet nesănătoasă pentru Oreo. Reclama noastră (real life reclama, adică) seamănă cumva cu ce vedeam atunci. Scenariu: Eu cu ochi lipiți de somn și cafeaua în mână, sorb din ea și mă târăsc pe canapea lângă Sasha. Am un pachet de Oreo în mână. El vesel și bine-dispus matinal ciripește ca o vrăbiuță la început de vară (ignorăm faptul că afară plouă cu spume, mai ceva ca în octombrie, iar mie îmi cântă creierii Green Days și septembrie al lor). Dialog:

– Cacao! (așa se numesc toți biscuiții, oricum ar fi ei)

– Da, mami, biscuiți cu cacao…vrei? ( ce întrebare, pfff!)

– Cacao chemă! (e Oreo, d’oh)

Îmi iau doi biscuiți ca să mă asigur că mă pot bucura de ei în integritatea gustului și cantității de cremă (sunt de-ăia normali, nu știu cine naiba i-a inventat pe hidoșii ăia cu extracremă) și apoi înmânez pachetul către el.

El, se uită la pachet, cu gesturi tacticoase dă la o parte ambalajul, extrage biscuitul și cu mișcarea  idiosincrasică îl desface și îl linge de cremă cu voluptate, Apoi pune la o parte biscuitul fără cremă și adună cu degetul restul de cremă de pe celălalt biscuit. Îl curăță bine!

– Ce nu mănânci poți să-mi dai mie, zic!

El întinde fără cuvinte biscuiții negri și golași și trece la următorul. Eu termin cafeaua.

– Mmmmmm, bună cacao chemă!

PS: Așteptăm acum propuneri de job. Reclama actuală la Oreo sucks!

Atașăm CV-ului și poze.

sasha oreo 1 sasha oreo

Reclame

De sâmbătă dimineața

Acel moment cand tocmai am terminat curatenia. Ma indrept multumita, cu mintea mai limpede si sufletul impacat spre bucatarid, cand, deodata il vad pe Sasha cu un biscuit. Pe moment nu sesizez pericolul, e adorabil cum morfoleste, apoi vine brusc …inima bate cu putere, imi simt lacrimile in gat…pornesc cu pasi sovaielnici spre sufragerie. Ajung…ochii mi se dilateaza lacrimos ca ai lui Scrat: biscuiti, farame de biscuiti, firimituri mici mici mici de biscuiti, multi, multe, pe pat, pe covor, sub covor…imi tin lacrimile dar tip ca un animal ranit: ce morti si raniti ai facut aici, Sasha! El ia o sticla de apa, o desface incet si o toarna pe covor…Atat!

….

Eu, deja isterica, din varii motive care tin de pocnit ecranul televizorului cu jucăriile de plastic, escaladat mobilă, umblat la butoanele aragazului, deschis si trantit ușa de la frigider, butonat maniacal la mașina de spălat: Sasha, gata, încetează cu prostiile! Nu e distractiv să faci prostii! …. Mhm, pe cine păcălesc!

Decât eu

Nu sunt decât eu în faţa ecranului când mă holbez obsesiv la poze cu dudui perfecte, mame perfecte cu siluete perfecte, viaţă perfectă şi copii perfecţi, şi totuşi am senzaţia aia idioată că deja sunt o looseriţă. Mda, asta e treaba nasoală cu a citi bloguri, mai ales bloguri cu poze fabuloase făcute de femei minunat de frumoase şi talentate de peste mări şi ţări. Îmi aduc aminte că prin liceu aveam senzaţia că dacă vorbesc în engleză, totul sună mai mişto, mai „savedbythebell meeting beverlyhills90210”, şi chiar vorbeam între noi în engleză şi ne simţeam speciali cum numai nişte adolescenţi de 14-15 ani se pot simţi într-un oraş mic, prăfuit şi plictisitor de provincie românească…credeam că am scăpat de treaba asta când am crescut şi eu (da, mai ales în burtă şi fund, dar ce contează) şi am înteţeles că …na, viaţa bate filmul ….şi că în viaţă lucrurile nu vin nici grămadă, nici programat frumos, nu arată la fel de poetic, ba chiar uneori prozaicul rulles la propriu. Şi tocmai când mă obişnuisem eu aşa cu mine, cu fundul şi silueta mea, cu celulita, părul vâlvoi, cearcănele şi coşurile lunare, când mă hotărâsem că îmi plac hainele retro, dar nu numai cele 50’s, ci şi cele 70’s şi că, deşi uneori arăt ca fugită de acasă, alteori ca scăpată dintr-un film cu hipioţi sau chiar spitalul de nebuni, asta sunt eu şi mă simt bine, au dat peste mine social media şi blogurile astea nenorocite care creează dependenţă. Şi, ce să vezi, în amalgamul ăsta de femei frumoase, fotografii perfecte, copii minunaţi, vieţi decupate din poveşti şi case rupte din reviste, am ajuns iar să mă simt ca atunci…Acuma, eu nu ştiu ce să fac, că îmi plac blogurile şi am senzaţia că învăţ şi lucruri frumoase din ele. Îmi place şi facebook, că mai vorbesc aşa cu oameni care îmi plac, sunt departe, mai văd cum arată şi ce fac, e frumos. Îmi place şi Instagram şi nu m-aş lăsa nici de el, iar de Pinterest nici nu mai spun. Dar aş vrea sincer să mă detoxifiez cumva, cred că mi-ar face teribil de bine la stima de sine.

PS: domn’le, totuşi, copil minunat ca al meu….nu exisităăăăăă!

Anotimpurile, nu de Vivaldi

Domn’le, eu nu mă plâng, îmi plac toate anotimpurile…sigur, aş prefera să fie vreo 8 în loc de 4, în sensul că aş aprecia deosebit să se schimbe mai des, pe principiul diversităţii. De exemplu: nu mi se pare nimic mai minunat decât soarele ăla proaspăt de început de vară, lumina aia sclipitoare, revigorantă, deloc saturată…o ador, cum ador şi ploaia asta de început de toamnă. Doamne, ce îmi place că plouă, aerul răcoros, picăturile reci care te fac să vrei să te strângi mai tare sub umbrelă cu El, mirosul umed de frunze, cerul cenuşiu care te îmbie la somn…totul după căldura care nu te lăsa nici să respiri, d’apoi să dormi. Şi da, aştept cu euforie şi iarna, iarna aia cu zăpadă curată, cu fulgi frumoşi care se topesc pe păr şi pe nas, iarna aia fără ger, dar cu chef de oameni de zăpadă şi sărbători fericite. O aştept disperată încă de când sunt 40 de grade, şi tot atunci îmi aduc aminte şi de primăvara mea, aia cu temperatura perfectă, cu aerul nici prea cald, nici prea rece, cu parfum de flori, verde crud, dragele mele lalelele şi chef de joacă şi de parc. Da, le iubesc pe toate şi le urăsc deopotrivă atunci când se transformă în căldură copleşitoare, frig greu de suportat, ploi lungi şi deprimante sau fluctuaţii de temperatură obositoare. Deci propun să fie mai scurte anotimpurile astea, să se succeadă mai des, să nu ne dea timp să ne plictisim de ele…

Adolescenţi mai mici şi mai mari

Îmi aduc aminte de mine adolescentă. Jumătate rebelă, jumătate dornică să fiu plăcută şi acceptată, ruptă mereu între dorinţa de a fi altfel, de a fi eu şi nevoia de a fi pe placul celor pe care îi iubeam şi voiam să mă iubească. Îmi aduc aminte confuzia, acea gheară în stomac când aveam senzaţia că nu sunt de ajuns, că nu sunt cum trebuie, că nu pot fi altfel în ciuda faptului că îmi doream enorm să contez. Îmi aduc aminte la fel de bine emoţia, frica de a mă exprima, de a accepta că nu pot fi pe placul tuturor şi modul în care împingeam limitele până la a deveni crâncenă, enervantă, greu de suportat. Nu ştiu de ce, dar îmi aduc aminte perfect tot tumultul ăla al adolescenţei şi ştiu exact ce simţeam. Mai simt uneori şi acum gheara, inima bătând surd, frica, dar am învăţat să controlez, am înţeles că am raţiune, că nu trebuie să reacţionez instinctual, nu e cazul să îmi strig cu agresivitate nevoile, anxietăţile, frustrările, că punerea lor pe umerii altora nu le face nici mai uşor de rezolvat, nici nu mă ajută să le înţeleg mai bine. Mi-am dat seama că problemele mele sunt ale mele, că oamenii care mă iubesc trebuie să le ia la pachet cu mine, dar nu trebuie să le poarte povara. Cred că se cheamă că m-am maturizat. Sasha m-a dus şi la nivelul următor. M-a învăţat să nu port pică, să accept fluctuaţiile emoţionale, să înţeleg că supărarea, frustrarea nu au mereu legătură cu mine, să îl iubesc dându-i libertatea să fie el, să creadă şi să simtă ce crede el, să nu aştept recompense, şi să mă bucur de gesturile de iubire fireşti, nu cerute imperativ şi bătând din picior.

Aştept să văd cum va evolua relaţia noastră în timp, aştept să văd cât de înţeleaptă voi fi atunci când o să mă confrunt cu o personalitate în devenire, când dependenţa şi independenţa o să se bată cap în cap şi în el, aştept să văd cum o să fie şi până atunci mă antrenez…şi, uimitor, constat că la un moment dat, chiar şi cei mai maturi dintre noi redevin adolescenţi fără ca măcar să îşi dea seama.

Despre iubire

Avem 18 ani împreună, majoratul, dar a fost nevoie ca Sasha să vină pe lume să înțeleg un lucru atât de simplu: dragostea adevărată nu este instinct pur. Romanele romantice te fac să crezi, în funcție de curentul din care fac parte, că iubirea e fie un dat, fie emoție pură, fie datorie și onoare…eu nu mai cred nimic din clișeele astea. Am și eu clișeul meu însă, și are în el conceptul pe care americanii îl numesc „intentional”. Sigur, cred în emoție, fiori, iubirea aia care te dă peste cap cu totul, nu doar sufletesc, ci și fizic, am trăit-o, o trăiesc chiar și astăzi, cred însă că uneori instinctul nu ne face să luăm cele mai bune decizii, să avem cele mai potrivite reacții, să acționăm și reacționăm cum ar trebui…Sasha m-a învățat că nu e bine să fiu mândră, că nu e ok să vorbesc fără să ascult ce spun, că a iubi înseamnă să stai alături și să aștepți furtuna să treacă, să arăți că iubești necondiționat și că vei fi acolo dacă întinde mâna, chiar dacă momentul e atât de greu de suportat. A iubi nu înseamnă a da ultimatumuri, a dori mereu să ai ultimul cuvânt sau dreptate, nu înseamnă să îl supui pe celălalt ție, înseamnă să îi arăți cine ești, să spui ce simți și să stai drept în fața lui plin de iubire, așteptând ca el să înțeleagă și să accepte iubirea ta. Asta fac pentru copilul meu în fiecare clipă, asta fac intenționat, conștient, nu din instinct care uneori mă face să îmi vină să mă dau cu capul de pereți sau să fug în lume, ci din iubire și credința că așa o să cresc un om care va ști să iubească adevărat, profund, frumos…nu doar pasional și fierbinte. Un om care, la un moment dat, va împlini și el 18 ani sau mai mulți alături de acel cineva.

Cine stă cu „”ăla mic”?

Am refuzat cu obstinație să îmi pun această problemă atât cât am putut. Adica aproape doi ani cât am ales să stau cu copilul meu în ciuda banilor mai puțini și stresului și alienării de adulți și lucruri intelectuale, nu am vrut să mă gândesc cum o să fie. M-a lovit destul de tare în momentul în care mi-am dat seama că băiețelul meu cu astm alergic nu o să facă față prea bine la grădiniță și că va trebui, măcar un an, să găsesc o soluție. Soluția a fost bona, nu pentru că mi-o doream, ci pentru că mama muncește și are viața ei, soacra nu muncește, dar are viața ei și, în principiu, eu nu mai puteam sta cu el acasă pentru că în acest moment nu prea pot să îmi permit asta (nici personal, nici profesional). Ce pot spune după aproape jumătate de an așa este că e greu, e tare greu. Că oricât de bună ar fi bona, nu poate fi cum ești tu, că oamenii oricât de plăcuți ar părea la prima vedere se gândesc întotdeauna la binele lor, și poate că e normal să fie așa. Ceea ce privesc însă cu obidă este faptul că nici măcar cei apropiați, cei pe care ai pretenția că te poți baza la nevoie, nu sunt chiar atât de prezenți pe cât ar trebui să sau mi-aș dori să fie. Mă gândesc filozofico-empiric, că după ce ani la rândul oamenii s-au ferit de copii ca de dracul, după ce  au suportat cu greu povara a doi sau mai mulți copii nedoriți și zeci de avorturi, este greu să te gândești la cei mici, fie ei și nepoții tăi, ca la o binecuvântare. Uităm și noi, nu mai spun de părinții noștri, că de fiecare dată când se naște un copil trăim o minune, și ne pierdem în egoism personal, tranformând, grija pentru ei, atât de firească, în corvoadă. Nu știu dacă e o urmare a educației, a comunismului sau a capitalismului, dar cred sincer că modul în care părinții noștri se raportează la nepoți lasă de multe ori de dorit. Aș vrea să nu simt că mi se face o favoare de fiecare dată când am nevoie de grija lor pentru copilul meu, aș vrea să nu mă mai doară când văd că nu îmi împărtășesc iubirea pentru el, aș vrea să nu mă mai întreb în ce fel ne iubesc ei pe noi, dacă în sufletul lor minutele cu nepoții lor sunt sacrificii. Se spune că dragostea de bunic este mai mare pentru că înglobează în ea dragostea pentru copilul propriu și cea pentru copilul copilului…eu sunt sigură că la mine așa va fi și că nu o să dau niciun pas înapoi când va fi momentul. Sufăr însă când văd că doar eu simt așa.

Prea grasă, prea slabă

Am fost o gravidă mediocră. Am luat cam 9-10 kilograme peste greutatea mea obişnuită dar, ţinând cont că am slăbit vreo 2 în primele luni, ar duce suma la vreo 12…adica aşa cum scrie la manual. Nu m-am simţit în timpul sarcinii ca o balenă, dar am simţit din plin cele 3-4 kilograme în plus în prima lună. Mă rog, nu despre asta vreau să scriu, ci despre firesc…iar firescul este că trupul fiecărei femei reacţionează într-un mod propriu la sarcină. Mda, ştiu, cam asta zice şi Kim Kardashian aici

kim-k-1-600x600

şi deşi nu îmi place de ea câtuşi de puţin, ba chiar îmi displace profund pe alocuri, are dreptate. Este normal să te îngraşi, să te transformi, să fii altfel. La fel de normal este să nu simţi presiuni de niciun fel când arăţi ca Jamie King însărcinată.

29D923FB00000578-3133932-Baring_all_Jaime_King_took_to_Instagram_to_show_off_her_very_lar-m-37_1434935727833

Cumva, însă, indiferent cum ar arăta o femeie gravidă, fie ea persoană publică sau vecina de la 2, se vor găsi oameni să comenteze. Că e prea slabă şi nu e bine pentru copil, că e prea grasă şi nu e bine pentru copil, că e burta prea mare, prea lăsată, prea urcată, că s-a lăţit sau are şoldurile prea înguste, sunt tot atâtea comentarii care scot din minţi orice femeie care trece prin acest moment delicat al vieţii ei. Deşi, probabil, majoritatea sunt tentaţi să dea vina pe „hormonii” de sarcină (alt clişeu extrem de enervant), realitatea e că nu e chiar aşa…personal am simţit din plin schimbările prin care trecea corpul meu şi, ca să fiu sinceră, nimeni nu era mai speriat ca mine să vadă cum se lăţesc şoldurile, măreşte sternul, umflă sânii, expandează burta. E bine, totuşi, că toată povestea asta vine cu un grad mare de tot de iubire pentru cel/cea care te transformă, ceea ce mută cumva atenţia către altceva timp de 9 luni. Momentul în care te întâlneşti însă cu tine în oglindă, post-partum, nu este deloc glamour, şi nici măcar plăcut. Pielea care arată ca un balon desumflat, sânii angorjaţi, eventualele vergeturi şi poate şi nişte celulită datorată (sic!) sedentarismului (na, nu toate sunt norocoase să poată face sport sau măcar mişcare în timpul sarcinii) sunt tot atâtea motive de spaimă şi depresie care vin inevitabil (sau, ma rog, poate nu vin la persoanele care nu au probleme cu imaginea propriului corp), fără ajutor de la binevoitori.

Una peste alta, ceea ce mie, personal, mi-ar plăcea, ar fi ca astfel de momente să fie luate exact aşa cum sunt: momente în existenţa unui om, momente asupra cărora nimeni nu are niciun drept să comenteze nicicum.