Despre mine

Sunt Leu, cred că zodia este la masculin, nu? Și ca orice Leu sunt ușor cabotină și avidă de atenție și de adulație. Tânjesc să fiu în centrul atenției și să mă simt importantă. Așa eram și copil…voiam să contez. Este însă al naibii de greu să te simți importantă când prietena ta cea mai bună iți spune că nu îi dă voie mama să se joace cu tine, când prietenul cel mai bun nici măcar nu mai are voie să îți vorbească pentru că tu îl înveți să facă „prostii” (a se citi să exploreze, să fie curios, să nu stea ca tontul pe bancă în parc), când toți colegii pleacă de ziua ta și abia reușește maică-ta să adune doi-trei copii din jurul blocului să iți cânte „La mulți ani!”. Când nu dă doi bani pe tine propriul tată, când nu vine de ziua ta sau când vine aduce un pepene galben (care nici măcar nu îți place!), când soră-ta e pe acolo doar ca un soi de a doua mamă, când primești o grămadă de lucruri, doar că nu simți deloc că valorezi ceva. Mda, sună depresiv, dar cam asta este povestea mea de când mă știu. Și e trist că aproape mereu sunt tristă de ziua mea. Și în fiecare an sper că o să fie altfel, și în fiecare an îmi doresc să nu mai vreau să „cerșesc” confirmări. Nu reușesc niciodată.

Mi-am adus aminte cât de praf sunt aseară. Eram cu Sasha în parc când a intrat în vorbă cu noi ea. Avea codițe, ochi vioi și o rochiță cu buline multicolore bleumarin. Mi-a spus că prietenele ei nu mai vor să se joace cu ea, că o doare o unghie după ce și-a smuls o pieliță, că pe păpușile ei le cheamă Maria și Violeta. L-a ajutat pe Sasha să se dea pe tobogan și a zburdat o vreme pe lângă noi, fericită să se simtă importantă. L-a întrebat pe un băiețel de vârsta ei dacă vrea să fie prieteni. El i-a spus sec că NU și s-a dus tristă la bunică/bonă (sau ce naiba era creatura aia care nu dădea doi bani pe sentimentele ei). Apoi a găsit alt adult să îi asculte povestea și să o încurajeze…mi-a fost milă, mi-a amintit de mine și mi-a reamintit de ce nu vreau ca Sasha să crească fără un frate sau o soră cu care să se și joace.

Cât despre mine…ei bine, nu cred că sunt mai bine nici acum. Duminică este ziua mea și mi-am dat seama că nu prea am pe cine să invit. Și încă stau și mă întreb dacă puținii oameni pe care simt că mă bazez o să rămână în viața mea. Căci, iată, tânjesc mai nou și după constanță, dar m-am plictisit de complezență. M-am săturat și de prieteni noi, și de toți cei care intră cu fanfară în viața mea și ies lăsând dâre de melc.

Reclame

Un post despre oameni, nu la modă

Toată lumea scrie despre cazul celor 7 violatori. Aproape că am obosit să citesc şi să empatizez şi să mă oripilez, dar chiar cred că a susţine o astfel de campanie e absolut necesar. De ce? Vă dau două motive, unul e de bine, unul e de rău, unul este despre cum ar trebui să fie, unul despre cum e şi nu ar mai trebui să fie vreodată.

Primul.

Aveam 15 ani şi eram îndrăgostită până peste vârful părului meu lung şi atunci. Era rău de bine, îl visam cu ochii închişi, cu ochii deschişi, nu făceam altceva decât să mă gândesc la cum pusese mâna pe mine ieri şi cum mă sărutase aseară de rămas bun…eram praf şi pulbere şi nimic nu mă trezea din visul ăsta. Nici măcar şcoala, ce bine că luasem admiterea cu notă mare, ce mă ura diriginta pentru zecile de absenţe pe care le făceam ca să mai rup o oră cu el!… Abia aşteptam să fug de la şcoală să merg cu el acasă, unde evident eram singuri, abia aşteptam să prindem o petrecere să ne ascundem undeva doar noi doi, abia aşteptam să ies în parc şi să găsesc o bancă ascunsă în întuneric şi să simt că plutesc, să nu mă gândesc la nimic înafară de el. Aşa a fost şi de Revelion când nici nu mi-a trecut prin cap să îi spun mamei că eu o să plec din oraş cu el şi prietenii lui, singură, eu, o fată de 15 ani cu 6 băieţi de 17-18 ani. Dacă aş judeca după mintea murdară a unora, mi-o căutam, în realitate eram mai îndrăgostită decât era Julieta. Nici nu mă gândeam că aş putea păţi ceva. Nici prin cap nu îmi trecea că băieţii, prietenii lui şi ai mei (că tot ce era al lui, era şi al meu) ar putea să mă rănească, să nu mă respecte. Nici nu mă gândeam că el nu mă iubeşte atât de mult încăt să moară mai degrabă decât să mă împartă (că aşa simţeam şi eu). Aveam încredere oarbă în el şi….da, am avut dreptate. Acum, câţi se gândeau la acest final…prea puţini, sunt sigură. Am stat 24 de ore cu Răzvan, Cristi, Andrei, Gelu, Stelian şi iubirea mea, Sorin, şi nu am păţit absolut nimic. Nu vă imaginaţi că am jucat şah şi am băut limonadă. Eram toţi adolescenţi şi a fost şampanie, şi bere, iar unii dintre ei nu s-au oprit aici. De ce sunt eu întreagă şi măritată cu iubirea mea de atunci? Pentru că există şi oameni, nu numai animale…şi asta ar trebui să fie normalitatea. Ce pot spune cu siguranţă este că nu mi-am căutat-o. Nici măcar nu îmi imaginam că poate fi şi rău până când am auzit povestea Ei. Mi-a spus-o mama.

Al doilea.

Povestea ei o ştiu de la psihologul care i-a evaluat pe cei 4 ….neoameni. Da, mama e psiholog şi are o fiică cu capul vraişte. Ea avea 13 ani şi era în parc cu prietenele, într-un oraş mic, în care nu se întâmpla nimic niciodată. Era ora 8, era vară, se însera, iar prietenele au plecat să cumpere îngheţată şi au întârziat. Le-a aşteptat un timp singură pe bancă, apoi au venit lângă Ea…ei. Erau 4, mai mari decât ea şi o observaseră ceva timp până să se apropie. I-au spus să meargă cu ei că altfel mănâncă bătaie. Nu a vrut. Au prins-o cu forţa, unul de o mână, celălalt de altă mână. Au dus-o printre copaci până pe malul râului, dincolo de şoseaua de centură. Şi-au bătut joc de ea în fel şi chip. 3, al patrulea avut vagi procese de conştiinţă şi s-a abţinut, dar a ţinut de 6…nu cumva să fie prietenii deranjaţi. Au ajuns la mama cu poliţiştii spunând inocent că nu şi-au dat seama ce fac, că nu ştiau că ea nu vrea…că doar s-a zbătut şi le-a zis să o lase în pace. Că sunt copii, au adăugat mamele lor, în disperarea de a nu-i vedea închişi. Îmi aduc aminte cum îmi spunea mama că şi-a reţinut cu greu furia (un psiholog nu se enervează, e obiectiv, nu?), cum îi venea să îi strivească şi pe ei şi pe cele care, femei fiind, nu simţeau nimic pentru copila aia distrusă…şi apoi cum a lăcrimat când Ea şi mama ei i-au spus povestea lor, când mama Ei şi-a retrăit propria dramă prin fiică: fusese şi ea violată în adolescenţă,. Acum o durea mai tare.

După povestea lor eu m-am simţit norocoasă. Ironia este că nu ar trebui să fie chiar aşa.

Iubire de mame şi de copii

Îmi aduc aminte când abia aflasem că există, acolo, în mine…că are mâni, picioare, şi că va fi el. Mă chinuiam să mi-l imaginez şi mă speria tare că nu reuşeam să îi dau chip şi sclipire în ochi. Nu ştiam, tuta de mine, că deja le are şi nu eu i le dau de fapt. Încercam să-i compun chipul din vise, să îl fac aşa cum îl doream, şi îmi dădeam seama încet că nu ştiam cum vreau să fie…că tot ce voiam era să fie. Mi-a fost mai uşor să mă gândesc la ce personalitate mi-ar plăcea să aibă, cum aş vrea să fie relaţia noastră, lină şi armonioasă, fără niciun conflict sau supărare…mă gândeam chiar că ar fi mai bine să fie zodia Berbecului, că aveam ceva prieteni pe acolo şi mi se păreau buni (mi se păreau!) şi că Taur ar fi mai rău, că singurul şi unicul prieten (cel mai bun, de altfel) fusese sursă de suferinţe şi dezamăgiri (au trecut, le-am rezolvat, e mai bine acum!)…şi apoi a venit ziua. Taur, nu Berbec, şi cu un chip care deşi nu îmi spunea nimic îmi era mai drag ca viaţa mea. Apoi am început să ne cunoaştem, să ne iubim, să ne certăm, să trăim îndrăgostiţi alături ca şi când niciodată nu ar fi fost altfel decât e acum…

…scriu asta pentru că duminică eram în parc şi i-am văzut pe ei, mamă şi fiu ca noi, ea spunându-i vorbe de iubire, el primindu-le cu drag şi bucurie., exact cum facem şi noi. Ea avea câţiva ani în plus faţă de mine, un chip mai obosit, mai consumat, dar ochii erau plini de el. El avea câţiva ani în plus faţă de Sasha, era fericit şi avea ochii senini şi cuvinte puţine… şi atunci am înteţeles cu durerea pe care numai o mamă o simte, dar cu bucuria pe care doar mama unui copil normal o ştie, că minunea ta rămâne o minune indiferent cum este şi că iubirea pentru el (sau ea) sunt la fel, indiferent dacă îţi depăşeşte visele sau nici măcar nu se apropie de ele.

Să vorbim puţin despre frumuseţe

Nimic filozofic, jur, doar aceste filmuleţe pe care le-am descoperit întâmplător şi mi se par minunate.

Preferatul meu este ăsta, pentru că, se ştie, italiencele rulles!

Dar mai sunt o mulţime. Nu sunt atât de superficială încât să mă uit ca toanta la machiaj şi coafuri fără să remarc şi istoria din spatele lor, iar asta face ca proiectul să fie chiar mai interesant. E plăcut să vezi cât de mult seamănă şi cât de mult diferă anumite curente. Cum se poartă rujul roşu şi părul bufant în funcţie de cutumele sociale, obiceiurile proprii şi trăsăturile specifice rasei. Gata, acum mă uit şi la making off, pentru că da, nu au făcut lucrurile diletant, au avut şi documentaţie.

Am cel mai frumos copil …

…spun toate mamele de copii, fie ei frumoşi, urâţi sau pur şi simplu neinteresanţi pentru cei din jur. Şi asta este aproape ciudat pentru un om critic prin definiţie. Nu ştiu cum sunt aştezate planetele în harta mea astrală, dar un lucru este clar, m-am născut extrem de greu de mulţumit. Dar fi-miu, ei bine el…

Sasha f

..el, m-a dovedit. De doi ani de zile, cad în extaz cel puţin de câteva ori pe zi în faţa feţei ăsteia. Nu există clipă să nu mi se pară că modul în care se aşează nasul tip buton între obrajii lui pufoşi poate avea termen de comparaţie, să gândesc măcar că există ochi mai luminoşi şi mai plini de viaţă şi zvâc decât ai lui, să cred că zulufii ăia blonzi şi guriţa aia care nu tace decât când doarme pot fi mai frumoşi, vreodată. Mă topesc de iubire cu ochii la el, cum nici adolescentă cu taică-su nu o făceam (sorry, my love!), şi nu îi găsesc cusur nici dacă aş încerca.

Draga mea viitoare noră (sau fiţe de Kiseleff şi cartiere rezidenţiale de lux)

Mă rog, presupunând că fi-miu nu o să îşi ia vreo soţie fiică de hipsteri, antisocială şi crescută cu frunze sau vreo „educată” din Rahova care l-a împins cândva în nas de pe tobogan pentru ca apoi să plece urlând la mă-sa fiindcă i-am zis că nu e frumos ce face, sunt şanse să se procopsească sau să mă procopsească pe mine, cu o minunată de Kiseleff sau mai ştiu eu ce cartier luxos new-wave. Aici, aş minţi să nu spun, sunt şi fetiţe ok, finuţe, cu bun simţ şi educate şi, chiar dacă mamele lor intră în fibrilaţii când văd zahăr sau pufuleţi, eu zic ca ne putem înţelege pe minunatul tărâm al toleranţei. Dar, pentru că desigur este şi un dar, există şi ele, cele cărora le voi scrie această scrisoare deschisă.

Draga mea viitoare noră care când se apropie minunatul meu fiu strâmbi din năsuc şi dai ochii peste cap, care când el spune bună, te întorci cu fundul şi pleci, draga mea…sper că de asta o să ai parte când o să ai 15 ani şi nu 5 şi o să plângi în braţele prietenelor că nemernicul nu este suficient de afectuos, tandru, iubitor, că nu se uită la tine când este cu prietenii sau că abia te remarcă pe holurile liceului când tu te dai de ceasul morţii că l-ai văzut cu blonda aia de la el din clasă în timp ce se ducea înspre cabinetul de fizică…mda, asta îţi doresc!

Iar ţie, draga mea, tu cea care, când el vrea să te atingă pe păr şi îţi spune „măi-măi” cum numai celor dragi le spune, în timp ce tu începi să urli ca o apucată, draga mea, ţie ţi-aş ura să simţi pe pielea ta cât de nasoală e respingerea asta când o să ai vreo 25 de ani şi iubitul tău o să fie tandru ca o stâncă, atunci când o să te pisiceşti pe lângă el şi te va întreba rece dacă te simţi bine, atunci când o să plângi la maică-ta că nu ai parte de pasiune decât în dormitor. Draga mea, eu atunci o să râd, cu răutate…ca o soacră ce o să fiu.

Şi nu te-am uitat nici pe tine, draga mea, tu cea care strigi ca un dictator printre sclavi în parc că jucăriile sunt ale tale, deşi fiul meu nici măcar nu le-a atins, care priveşti cu ură pe oricine se apropie de căruciorul cu bufniţă urâtă roz în ea….ei, bine, draga mea, când o să ai nevoie de soţul tău, fiul meu, să mai plimbe plodul, să mai schimbe un scutec, să mai legăne bufniţa aia mică roz pe care aţi produs-o împreună, şi el o să se uite pierdut la tine şi o să strige după mama (adică după mine!), iar tu o să te enervezi, ei bine, draga mea, atunci să îţi aduci aminte cât de posesivă şi independentă erai când erai copil, cum refuzai cooperarea şi ajutorul şi să îi zici vreo două şi din partea mea maică-ti care te-a învăţat egoistă şi posesivă şi o durea în fund când tu răcneai în parc la copii mai mici decât tine.

PS: Acest frumos post este un pamflet şi trebuie tratat ca atare, deşi personajele sunt cât se poate de reale.

Sasha, cuceritorul

Ieri ne-am dat întâlnire în parc. Eu, copilul şi tatăl copilului. Cum am călcat pe aleile alea răcoroase l-am văzut pe el, pe tatăl copilului, cum râdea, se apleca, mai stătea, se mai foia… părea amuzant ce se întâmplă acolo. Nu vedeam nimic din cauza unei tufe, aşa că momentul în care am auzit o sesiune de bocete, mi s-a cam strâns inima, deşi nici măcar nu părea plânsul lui. Cu cât mă apropiam, cu atât înţelegeam că acolo e rost de distracţie şi că nu Sasha plângea, ba chiar am zărit şi două perechi de picioare…lungi, tinere…m-am apropiat şi…asta:

sasha sasha1

Feciorul meu de 2 ani şi aproape 2 luni stătea lângă ele de 15 minute şi nu se lăsa dus. Ba chiar le şi povestea lucruri doar de el ştiute, le explica, le arăta…ele zâmbeau împăciuitor şi delicat. Asta mi-a plăcut, nu păreau nici stresate, nici nervoase, deşi eu la vârsta lor mă înfioram când mă hărţuiau copii de vârsta lui. Am apreciat şi faptul că erau drăguţe, aranjate cum eu nu eram sigur la vârsta aia şi politicoase. Poate erau totuşi cam prea politicoase căci, la plecare, mi-au spus un dureros „Săru’ mâna!”

Cosmarul din parc (sau tipologii de copii 2)

Am fost ieri în parc, iar…nu aş recidiva, dar copilului pare să îi placă, în plus, în timpul săptămânii e aproape plăcut. La sfârşitul ei, este însă….IADUUUUUL! Las la o parte faptul că mirosea hidos, ca şi când s-ar fi mutat o hazna în apropierea locului de joacă (ipoteză deloc neplauzibilă, că doar am văzut indivizi făcând pipi la copac în miezul zilei, la 100 de metri de acelaşi loc de joacă), dar copiii de acolo….o, Doamne!… copiii de acolo erau mai rău ca mirosul. Nu ştiu care m-a enervat mai tare, dar să îi iau pe rând.

1.

Cea mai vocală creatură era ea…vârsta, aproximativ 8-9 ani, supraponderală, desigur, cu un ego pe măsura greutăţii…asezonată frumos cu bentiţă cu delicatesuri roz şi tricou alb cu scris sclipicios bonbon „I am beautiful”. Replica fără discernămât toate frazele din filmele Disney, pe care le asezona cu gesturi teatrale şi mult mult….căcat. Nu, pe bune, ieşea cuvântul ăla din guriţa ei cu o frecvenţă…mai ceva decât la o persoană cu indigestie severă. Ca orice prinţesă, îşi găsise şi două curtezane îngălate, şi vreo 3 detractori…băieţi. Ceea ce mă duce la numărul 2

2.

El, principalul inamic al prinţesei cântarului, se străduia să îi facă faţă teatrului, cu replici la fel de proaste şi la fel de mult…căcat. Mă rog, la el se simţea o oarecare jenă în momentul în care îl arunca peste capetele tuturor, nu suficientă cât să se oprească înainte să îl atenţionez isteric că sunt şi copii mici în parc şi nici noi adulţii nu suntem tocmai încântaţi de schimbul de replici.

Menţiune: să nu îşi imagineze cineva că protestul meu vocal a găsit susţinători…nuuuuu…mamele cu copii mici mă priveau speriate, mirate, ca şi când aş fi emis cine ştie ce pretenţie deşănţată. Deşi circul a continuat preţ de câteva zeci de minute, nici naiba nu a atras atenţia copiilor ălora în vreun fel. Habar nu am cine erau aparţinătorii creaturilor, dar am auzit-o pe fătucă spunând că ar vrea să-şi cheme bunicul, în momentul în care băieţii s-au gândit să-i arate simultan degetul mijlociu hăhăind isteric. Nu, nu aveau nici ei mai mult de 9 ani, să nu credeţi cumva aşa ceva!

3. Cei doi care aveau senzaţia că parcul e al lor. Îi descriu împreună pentru că acţionau peste tot împreună. Nu aveau mai mult de 6 ani, dar erau clar mai mici decât războinicii rahatului. Filau orice copil mai mic decât ei şi îl taxau cu replici de genul „Tu aici nu ai voie! Aici e barca noastra! Dă-te că aici ne jucam noi!” Sasha era debusolat, mie îmi venea să îi trântesc de toţi copacii. Am reacţionat civilizat iniţial, am devenit isterică atunci când am văzut că îl hărţuiesc şi împing. Am ţipat de-a dreptul la unul dintre ei când a vrut să-l dea pe Sasha de la gura toboganului pentru că venise el din spate şi se grăbea, sau ceva. Nu vă imaginaţi că vreun părinte şi-a făcut apariţia. Am văzut-o, mai târziu, pe mama unuia dintre ei când încerca să-şi potolească viteazul devenit brusc pămpălău şi urlând isteric pentru că….well…căzuse. Ceea ce mă duce, iată cum se leagă lucrurile, la numărul 4.

4. Copilul de tip coadă, care face tot ce fac toţi proştii, habar nu are pe ce lume e şi îi pune în pericol pe alţii…pentru că, desigur, nu se uită pe unde merge, este prea preocupat să participe pasiv la schimburile de replici şi scenetele din parc şi când se gândeşte să o zbughească, nu se uită şi dă peste copilul meu mic care se fereşte, atât cât poate, dar uneori insuficient. Aşa că al meu cade, al meu se juleşte, curge sânge, plânge doar 30 de secunde pentru că e viteaz, eu urlu la plodul neatent fără ca nimeni, că poate aveaţi vreo speranţă, deci NIMENI, să intervină. M+a umplut mila, că poate era orfan!

5. Bine, hai să spun şi despre antisocialii ăia mici, deşi e clar că nu îşi iau locul în această pleiadă de progenituri bizare…dar mai sunt şi ăia de 2-3 ani, crescuţi sub lupă probabil, doar cu bona sau animalele de casă, care nu sunt, frate, în stare să socializeze nici măcar cu cei de vârsta lor. Se uită speriato-tâmp, abia articulează două litere, iar câns Sasha se duce la ei şi îi salută cu vizibilă intenţie de joacă, se uita la el ca la dinozauri şi se duc la părinţi…wtf, I say!

Cam atât pentru azi, dar în mod sigur va urma…

Despre Sasha

Pentru că scopul iniţial al blogului era Sasha, pentru că scopul vieţii este Sasha şi pentru că, în general, vreau să scriu aici ca să nu uit ce face acum Sasha…pe rând:

1. Sasha aleargă. Da, da, ştiu, alerga şi înainte, dar acum aleargă atât de repede şi de bine încât mă face de fiecare dată. Atât de titirez explorator este încât dacă îl scap din ochi şi o clipă, e grav…şi mă lupt continuu cu dorinţa de a-l proteja şi dorinţa de a-l lăsa să fie liber, curios, curajos, minunat.

2. Sasha vorbeşte. Vorbeşte în limba lui care e din ce în ce mai apropiată de limba noastră, vorbeşte mult, repetă tot, exersează continuu, întreabă, se miră, comunică…una peste alta, este minunat. Sigur că aştept cu nerăbdare clipa în care voi înţelege TOT ce spune, în care vom purta conversaţii reale şi o să apuc să văd felul în care mintea lui jucăuşă leagă lucrurile…dar rabd, mai ales că ştiu că nu o să mai fie niciodată aşa cum este acum.

3. Sasha este copilul perfect…da, şi eu cioară în felul meu. Adică este combinaţia ideală de veselie şi atitudine pozitivă, de curiozitate şi ghiduşenie, de energie şi afecţiune…nici nu ştiu ce îmi place mai mult la el. Că este lipicios şi iubitor, că este independent şi vrea să descopere, încerce, vadă, guste tot (chiar şi ce ştie clar că nu are voie), că nu pare să aibă teamă de nimic (spre deosebire de mine), că ştie clar ce vrea şi nu se lasă păcălit (dar are răbdare dacă îi cer asta), că nu renunţă, dar este dispus la negocieri…

4. Sasha are personalitate…mare, mult mai mare decât mă aşteptam la vârsta lui. Este şarmant, cuceritor, îi plac fetiţele, doamnele şi domnişoarele de orice vârsta şi culoare, le zâmbeşte, le vorbeşte, le cere toată atenţia. Ştie că este minunat, mizează pe asta, dar nu pare să creadă că totul i se cuvine, dimpotrivă, dacă nu este băgat în seamă, face eforturi să se facă văzut…chiar dacă asta înseamnă să spună „BUNĂ!” de 10 ori 😀

5. Sasha mănâncă…mult şi de toate, si creşte…creşte într-o lună cât alţii în 12, aşa se face că arată ca un băieţel de 3 ani deja. Am râs deunăzi la o terasă unde ospătăriţa căreia îi făcea bezele ne-a spus amuzată „nu aveţi probleme cu mâncarea, cu el, nu?”…unele lucruri sunt pur şi simplu evidente.