Jucătorul cel mai jucător

Am vizionat recent asta…

(nu stiu cum sa dau link altfel, dar ma documentez eu)

Mi l-a dat o prietenă într-un moment atât de bun pentru creierul meu…mă rog, ăla care mai este. Nu îmi este foarte clar de ce, dar zilele astea sunt pline de amintiri din astea chinuitoare. Îmi aduc aminte cât de inadaptată m-am simţit mereu şi cum problema asta nu dispare, domn’le, niciodată. Dacă atunci o simţeam pentru că profesorii mă puneau să stau cu mâinile la spate şi îmi dădeau note mai mici pentru că în mod sigur copiam (ironie, luam note mai mari când stăteam singură pentru că nu mă întreba nimeni una alta), acum e pentru că nu sunt în stare să socializez cu alte mame şi să am sentimentul de apartenenţă la acest grup. Ca să fiu sinceră, nu numai că mă enervează toate curentele astea de parenting şi teoriile de rahat ataşate lor, dar nici nu sunt capabilă să port discuţii interminabile despre principii educaţionale…de exemplu citeam zilele trecute despre „conexiunea copil-părinte” şi cum nu ascultă copilul când se rupe lanţul…măi, nu contest, o fi adevărat, dar teoria asta, în faţa momentelor când copilul plânge cu larcimi cât boaba de mazăre pentru că nu îl las să se arunce în cap şi nu ştiu ce naiba să îi fac să înţeleagă pericolul, rămâne doar o scriitură fără pic de valoare.

Apropos de conexiune, senzaţia brutală este cea că am pierdut-o pe aia cu mine însămi. Îmi e greu să mă exprim outofthebox, îmi e greu să gândesc, să fiu eu pur şi simplu, şi simt că asta îmi face rău ca mamă…îmi plăcea să desenez cândva, îmi plăcea să alerg cândva, îmi plăcea să mă joc cândva…acum îmi e greu să fac toate astea pentru că am uitat cum să încep, am uitat cum este să nu ţin cont decât de mine şi de ceea ce gândesc eu. Am uitat cum este să nu îmi mai pese de etichete.

Şi nici faptul că stau 8 ore pe zi într-un loc în care tot ce contează este ambalajul, eticheta şi preţul nu mă ajută. Zău că nu!

Reclame

Prieteni şi prietenii

Băi, eu niciodată nu mi-am făcut prieteni la serviciu. Mă rog, am făcut-o foarte rar, şi într-un caz din două s-a dovedit că prietenia aia conjuncturală nu rezistă testului, well, vieţii! Nici la şcoală nu am fost un fluturaş social, nici prin liceu şi, dacă stau bine şi mă gândesc, din generală am rămas cu doi prieteni buni (cei care îmi erau şi atunci apropiaţi şi cu care am trecut prin multe, dar cred că îi pot numi aşa după atâta vreme). Iar de la facultate o am doar pe Oana, şi nu este numai meritul meu aici, asta e sigur…de fapt, nu e aproape deloc. Revenind la prietenii de la serviciu, eu nu am pretenţia să fiu iubită…de fapt, nici măcar nu mă străduiesc în acest sens, doar că mereu mi-a plăcut să mă comport civilizat cu cei din jur. Nu ţip la oameni decât dacă mă simt jignită sau atacată făţiş, nu mă uit urât, prefer să ignor dacă nu îmi place ceva sau cineva, a fost o vreme când aveam senzaţia că asta înseamnă laşitate, apoi am înţeles că ţine de respect şi de faptul că eu nu pot călca oamenii în picioare doar pentru că am o zi proastă sau nu mi-a picat bine micul dejun. Încerc, pe cât posibil, să nu las problemele mele de sănătate sau personale să influenţeze modul în care interacţionez cu oamenii din jur şi nu povestesc viaţa personală decât familiei şi prietenilor consacraţi. Nu fac parte din grupuri şi bisericuţe, nu ştiu bărfele, iar dacă le aflu sunt ultima, nu am pretenţia să fiu invitată la petreceri şi dans….dar am pretenţia să fiu respectată. Şi cred că merit asta! Sunt bună în ceea ce fac, iar dacă uneori alegerile mele în viaţă au pus preţ pe alte lucruri decât cariera, nu înseamnă că nu îmi fac job-ul mai bine decât mulţi alţii. O coincidenţă a făcut ca astăzi să mă gândesc să fac altceva şi tot astăzi să văd că uneori oamenii din jur nu prea merită…gen, nimic! Poate nu e doar o coincidenţă, cine ştie!

De povestit copiilor copiilor

Avem Şoarece! O spun cu emoţie, ca şi când dacă zic cu voce tare se întâmplă ceva şi nu mai e…după atâta nebunie, şi zbatere, şi agitaţie, îl avem. A aterizat tocmai din Merimbula, la noi în Rahova. Mă uit la el şi mă gândesc ce de continente a traversat el, cum noi poate nu o să o facem niciodată…dar îl avem. L-am găsit cu greu după ce am colindat zeci de magazine virtuale sau reale, în ţări mai mult sau mai puţin îndepărtate…am avut eşecuri, am comandat de vreo două ori pentru a ni se spune că nu îl mai au de fapt şi au uitat să updateze stocurile pe site (nu, nu în România, nu aruncaţi cu pietre în neseriozitatea specifică, aparent se întâmplă şi la case americane, iată!), am trimis cereri şi rugăminţi altora care nu aveau livrare în ţara noastră, am avut parte de oameni drăguţi, necunoscuţi care se ofereau pe Instagram să-l caute şi să-l cumpere, dar nu a fost să fie atunci…a fost să fie acum! L-am găsit pe acest site australian….daaaa, tocmai în celălalt capăt al lumii. Fugise departe, golanul! Era ultimul când am scris povestea noastră fetelor de la Littlesnail, un boutique cu jucării frumoase din Merimbula (un loc pitoresc între Sidney şi Melbourne). Nu aveau nici ei livrare în România, dar au făcut tot posibilul să-l trimită. Au citit ce le-am scris, au găsit o soluţie să-l plătim, au trimis coletul asigurat ca să nu se piardă iarăşi, ne-au scris continuu şi ne-au trimis şi un mesaj delicat în care ne urau numai momente frumoase împreună…păi nici nu se poate altfel, după câte am pătimit să ajungă la noi.

Acuma, ştiu că în perioada în care am tot încercat să-l găsesc pe Şoarece, toată lumea mi-a spus că sunt ciudată, că exagerez, că sunt obsedată, că atunci când un lucru nu trebuie să fie, nu este, că nu are rost să mă zbat atât pentru o jucărie urâtă…m-am simţit de fiecare dată ciudata şcolii, dar nu am renunţat. De ce? E greu să răspund, mai ales că perseverenţa nu este punctul meu forte, dar cumva…Şoarece este pentru noi, pentru mine, mai ales, un simbol. E simbolul că superstiţiile nu există, că oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune, că binele învinge, domn’le, până la urmă…a fost alături de Sasha de când era mai mic decât el şi mă face acum să văd cât de mare s-a făcut….

Poate ar trebui să scriu şi cum a reacţionat Sasha când l-a văzut…ei, bine, deşi nu l-a mai văzut de mai bine de jumătate de an, deşi nu credeam că îl va recunoaşte sau măcar plăcea…l-a strâns în braţe, l-a mângâiat şi a zis…beşti! Nu mi-am dat seama dacă a intuit că eu îl iubesc, dacă îl iubeşte el sau îşi aduce aminte că eu îi spuneam mereu că „Şoarece te iubeşte!”…dar ce mai contează, atunci când există sentimente 😀

Cine mai e pe la locul de joacă? (Sau tipologii de copii)

De când mă tot învârt cu Sasha prin parcuri, locuri de joacă și alte locuri ale pierzaniei am descoperit că și copiii, ca și părinții lor, se pot împărți după câteva tipologii clare. Unii mă enervează visceral, alții îmi stârnesc mila, în anumite categorii mă tem să nu îl bag fără voia mea /lui pe Sasha…să vi-i prezint în ordinea numerelor de pe tricou (ca la handbal).

Primul: arogantul

Toată lumea e a lui. Pardon, greșit, toată lumea s-a născut să se prosterneze în fața lui. Fie că e cu bona, bunicul sau mama, nimeni nu reușește să-l stăpânească și să-l facă să se comporte civilizat. Îi privește cu o superioritate ușor iritată pe toți copiii, îi calcă la propriu în picioare pe cei mai mici decât el, nu răspunde la nicio laudă, la nicio critică. Dacă încerci să îi faci observație se va opri, te va scruta deranjat de sus în jos pentru a se întoarce cu fundul apoi și a-și vedea de treabă. Nu exiști pentru el și doar ipoteza deranjantă că ești adult și ai un ascendent (măcar fizic) asupra lui îl face să tresară…doar atât însă. Va continua să facă tot ce făcea până atunci fără niciun pic de emoție și ar fi bine să-ți păzești copilul din calea lui pentru că dacă va da peste el și îl va face ghem pe jos, nici măcar nu se va opri să vadă dacă a scăpat cu viață.

Al doilea: ciudatul

Te privește de la distanță, îți urmărește orice mișcare, ție sau copilului din dotare. Își face de lucru prin cele mai nebănuite locuri, dar îl poți surprinde privindu-te lung și analitic oricând. Îl poți găsi întins pe tobogan, pentru că de ce nu, îl poți găsi jucându-se singur pe balansoar, sau învârtind roata din parc…socializează rar și doar de nevoie. Nu prea răspunde la întrebări, dar te privește fix în timp ce nu-ți răspunde. E totuși  destul de ascultător față de părinți/bunici/bonă. A venit în parc să se joace, iar joaca e lucru serios, nu socializare de doi bani. Comunică excelent cu privirea. Poți simți din modul în care te privește că i-ai încălcat spațiul personal, că fi-tu sau fi-ta îl cam încurcă…nu afli că știe să vorbească articulat decât în momentul în care își negociază câteva minute de escaladat toboganul în plus.

Al treilea: născut șef

El așa crede și vrea să convingă pe toată lumea de asta. Stă în vârful toboganului, fix acolo unde simți că ai înfrânt când ajungi, și nu îi lasă pe alții să treacă. Uneori, din mărinimia lui, decide că poate face asta contra unei taxe modice…banii sau o parolă magică numai de el știută ar putea să îl convingă să ia mâna din fața copilului cu 5 ani mai mic. Nu se lasă înduplecat de ochi mici sau de încercări disperate. Poate fi înfânt cu ușurință de cei mari care trec ca buldozerul peste el sau de părinții care îi spun să se dea la o parte. Eșecul temporar nu asigură însă înfrângerea lui definitivă. Îl vei descoperi 5 minute mai târziu în altă parte dând indicații și având pretenția ca toți copiii (mai mici, de cele mai multe ori) să respecte regulile inventate de el. Dacă îi ceri explicații sau intri în polemici logice cu el descoperi că nu are nici cea mai vagă idee despre ceea ce face…

Al patrulea: hiperprotejatul

În timp ce majoritatea copiilor au tricou și pantaloni scurți, el vine îmbrăcat (la 30 de grade) cu tricou, maieu, pulover subțire, pantaloni lungi, șosete lungi si sandale închise. Este însoțit de tata, mama, bunica și încă măcar o rudă de gradul 2-3-4. Deși în jur zburdă copii de vârsta lui, el nu știe să urce rampa de la tobogan. Când totuși înțelege ce trebuie să facă și înaintează doi pași se sperie groaznic de un copil care chiuie și plânge isteric 20 minute. Este însoțit/împins de la spate de tată până sus, încurajat de bunică de jos, așteptat de mamă la baza toboganului în timp ce unchiul/verișorul/nașul face poză realizării. Nu prea știe ce caută în parc și nici ce să facă. În momentul în care decide să se lase să alunece este primit cu aplauze. În momentul în care schițează un zâmbet de bucurie, nu vede nimeni, toată lumea e răvășită că i-au ieșit maieul și tricoul din pantalonii lungi. Este momentul în care bunica (doamna care cară după ea 3 pungi de plastic cu cele necesare odorului) decide că ar fi de ajuns, iar tatăl (îmbrăcat și el cu pantaloni lungi de stofă, cămașă și pulover legat englezește pe umeri) decide că ar mai trebui să încerce o dată..că știe el că ar mai vrea.

Al cincilea: neglijatul

Este plin de bube și julituri, arată de parcă mai are puțin și se dezmembrează, este sociabil și haios, ușor hiperactiv și cooperant, dar habar nu ai cine e cu el acolo, chit că are 3 sau 10 ani. Este avid de atenție și l-ai cucerit definitiv dacă îl bagi puțin în seamă, Se cațără, face tot felul de scheme kamikaze care fac chiar și inima celei mai relaxate mame să tremure de groază, dar nimeni nu pare să tresară pentru el. Simți nevoia să îi explici că riscă să cadă și să-și rupă o mână sau un picior, iar el pare să audă astfel de sfaturi pentru prima dată. Nu îți dai seama dacă e un copil al străzii sau cineva l-a uitat când trecea pe acolo și aproape că îți vine să-i spui să meargă cu tine acasă…asta dacă nu ai bănui că unul dintre cei 20 de oameni care stau absenți pe băncile din jur ar putea să te acuze de răpire….peste vreo două-trei ore când își dă seama că ai plecat.

Al șaselea: șeful tău

Este acel copil care nu are pretenția numai să-i manipuleze pe ceilalți copii, ci vrea ca tu, adult care îți supraveghezi copilul în perimetrul lui de acțiune, să nu te bagi. Vine și te întreabă pe tonul unui jandarm ieșit la patrulat cine ești și ce cauți acolo. Folosește exprimări de genul „tu ești cu el?” și arată spre copilul tău de 2 ani care se joacă în nisip. Nu știi foarte clar dacă să te amuzi sau să îi răspunzi. Nu apuci, te întreabă din nou dacă tu ai grijă de copilul ăla și dacă stai cu el acolo…om mare răspunzi stânjenit că da, și că ești mama lui. Se încruntă și răspunde arătând cu degetul spre tine, apoi spre el…”mhm, deci tu ești mama lui”. Răspunzi da și pleacă ușor dezorientat căutând o strategie să scape naibii de tine.

Al șaptelea: needucatul

Nu este rău intenționat, dar face rău fără să-și dea seama. Vine și trântește bicicleta peste toboganul pe care vor să se dea și alți copii fără să se gândească nicio clipă că incomodează sau face un gest potențial periculos. Dacă îi atragi atenția își cere scuze și se repliază rapid dar, dacă ai iluzia că peste 5 minute nu o să fie gata să-i facă vânt copilului tău din vârful castelului din parc doar pentru că el se grăbește și al tău se mișcă prea încet, te înșeli. Ar fi bine să fii cu ochii în patru când este prin preajmă și ar fi bine să îi explici ce face greșit dacă este încă mititel. Dacă își face de lucru prin jurul tău ar fi bine să caști ochii, nu știi niciodată când o să se oprească întâmplător fix în fața leagănului în care copilul tău chiuie și se dă tare. Este posibil ca dacă îi atragi atenția de câteva ori să o faci și pe individa care i-a dat viață să se deplaseze și să-i explice, în sfârșit, ce și cum…

Marţi are uneori mai mult de 3 ceasuri rele…

… primul poate fi chiar luni când ajungi acasă şi descoperi că odorul nu a dormit nici măcar un minut până la ora 6. Îl trădau ochii roşii ca de vampir, starea nervos-isterică şi faptul că nimic nu îl mulţumea şi se solda cu mârâit.

Apoi marţi urmează

…ajungi la serviciu unde calculatorul se blochează, închide şi restartează de vreo 3 ori până să apuci să scrii ceva. Termini în sfârşit ce ai de scris, te muţi la alt calculator, vrei să te apuci de treabă, nu ai cu ce, cand ai cu ce, te alearga timpul, te cerţi cu editorul, termini de scris. Nu apuci să respiri că primeşti următorul apel de la bona copilului.

– Bună, ştii, eu nu prea aş putea veni mâine că fi-miu (proaspat operat de polipi) nu prea se simte bine şi nu am cu cine să îl las, tac-su nu poate, bunică-sa e bolnavă şi nu poate. Aş putea veni cu el dacă nu există alternativă, dar nu pot ieşi cu ei afară că fi-miu nu are voie.

Apoi derulezi în minte opţiunile: concediu după concediu după concediu nu poţi să-ţi iei, concediu medical nu pentru că, din fericire, copilul tău este sănătos tun, soţul nu poate nici el concediu, mama nu poate să vină fiindcă, ironie, colega este în concediu, soacra nu poate pentru că face pui (da, chiar asta face, pui de gaina)…raman variantele bona cu copil de 3 ani jumate suferind sau sora cu 2 copii, din fericire bine, alegi cu inima cât puricele a doua variantă. Nu apuci să te calmezi că primeşti următorul telefon:

– Bună ziua, de la Cargus sunt, am venit după telefonul dumneavoastră….

– GLUMEEEEŞTI!, urlu aproape în telefon, l-am predat colegului dumneavoastră acum o săptămână, spuneţi-mi că a ajuns la destinaţie a doua zi, vă rog!

– Aveţi cumva hârtia pe care v-a dat-o când l-a ridicat!

Da, din fericire o ai (o scânteie divină te face să o iei cu tine de dimineaţă), îi dai datele, bâguie ceva de genul „vă sun dacă ceva orice”, nu sună, speri că e de bine, dar te pregăteşti mental să te cerţi peste 5 zile lucrătoare.

Mergi la sală, singurul lucru bun, descoperi însă că ai uitat cardul, din fericire te primesc ăia fără. Nu îţi găseşti nici sutienul de sală, îţi aduci aminte că nu l-ai găsit de dimineaţă şi rămâi cu ală de stradă, nu e bine, nu e plăcut. După sală te duci să te uiţi la telefoane la magazinul de telefoane, pentru atunci când va fi, descopări că de săptămâna trecută magazinul s-a desfiinţat. Venită chitită să cumperi fond de ten, pleci fără că, deşi vine bărbatul cu copilul şi cardul special pentru asta, tu uiţi. Oferta mai e valabilă două zile. Te pune dracul să probezi nişte costume de baie care îţi vin genial, doar că ai doar trei cadouri de cumpărat luna asta, minim…

Timpul ăsta

Timpul este marele și odiosul meu dușman acum. Simt că trece prea repede. Trece atât de repede încât mi se face frică, simt că pierd clipe, simt că îmi folosesc viața pentru lucruri atât de lipsite de sens și că tot ce e important pentru mine îmi ocupă prea puțin din viață. E foarte ciudat cum simți timpul trecând odată ce faci 30 de ani, cum îți dai seama brusc că, dacă ai puțin noroc ești la doar câțiva ani distanță de jumătatea vieții și la prea puțin timp distanță de momentul în care copilul o să fie deja mare și o să plece de lângă tine (spun asta când copilul are 2 ani :))) ), la exagerat de puțin timp distanță de momentul în care romantismul și pasiunea o să devină amintiri frumoase ale tinereții (că poate simți, dar sunt sigură că nu mai poți) și, ce mai încoace încolo, e nasol…mă doare și mă sperie până la durere în stomac.

În aceeași ordine de idei, astăzi o priveam în autobuiz pe ea, şi în timp ce o priveam plictisită, distantă, obosită îmi dădeam seama că o judec poate un pic nedrept. Fetiţa cu ochi curioşi încerca să îi atragă atenţia, să se joace, să-i povestească, ea moţăia sfârşită cu capul lipit de geamul autobuzului plin, copilul se cuibărea în braţele ei aşteptând afecţiune, ea o ţinea mecanic…îmi venea să ţip la ea, să o întreb cum ar reacţiona dacă nu ar avea norocul să o poată ţine în braţe, dacă nu ar fi un dat, m-am enervat şi mai tare când i-am auzit vocea iritată răspunzăndu-i la o întrebare de copil…apoi m-am văzut pe mine, nu mai târziu de sâmbătă, cum mă răţoiam şi îl certam pentru că m-a trezit la ora 6 jumate în ziua mea liberă, cum îi vânam orice greşeală ca să mai am un pretext să-i ţin o polologhie pentru copii mari deşi are doar 2 ani, cum mă enervam din orice şi, în loc să mă bucur că nu dorm, dar stau cu el, pierdeam timpul nostru împreună furioasă…şi cum asta mă făcea să mă simt atât de vinovată şi de mamă rea şi cum nu eram cu nimic mai bună decât cea pe care o judecam aspru acum când sunt departe de el.