Epopeea, ca orice epopee…continuă

După ce am primit telefonul meu frumos şi nou, de la service-ul Orange, acelaşi model dar pe negru, am fost fericită…2 săptămâni. Mă rog, oamenii au fost foarte atenţi, la nici 24 de ore de la primire m-au sunat şi m-au întrebat cum merge. Le-am spus că bine, le-am spus că tot bine a mers şi primul, dar că după câteva săptămâni nu a mai mers bine. Mi-au spus să îi anunţ la prima problemă şi, deşi am sperat sincer că nu o să fie prea curând, prima problemă a fost acum 2 zile. Nu contează foarte mult care a fost prima problemă, dar am mers cu el şi am cerut direct banii. Nu vreau sa ajung cu el de 3 ori în service cac data trecută. Plus că, de la vechiul aparat, am înţeles că o problemă mică apărută în primele 6 luni, devine o problemă mare mai repede decât îţi imaginezi. De data asta au fost rapizi. M-au sunat a doua zi să mă duc să iau decizia de stornare. Din păcate acum începe calvarul. Cum telefonul este cumpărat din magazinul online care nu are un sediu propriu-zis, eu trebuie să le trimit mail şi să aştept curierul să ridice telefonul. Din momentul în care primesc telefonul şi decizia, în 30 de zile lucrătoare îmi primesc banii înapoi. Am trimis mailul azi dimineaţă, nu am primit nici măcar un mesaj că au primit mesajul. Am trimis un nou mesaj pe la prânz, direct pe site, am primit un mesaj că voi primi răspuns la al doilea mesaj în 3 zile lucrătoare. În ritmul ăsta, sunt absolut convinsă că o să am telefon nou de ziua mea, şi mai sunt vreo două luni până atunci. În altă ordine de idei, habar nu am ce telefon să îmi mai iau…că de marca asta nu m-aş mai atinge, deşi îmi place de mor…

Reclame

Gânduri creanga

Ok, poate nu era deja clar ca sunt creanga…am avut două zile libere pentru că am lucrat în week-end. Mereu zilele astea par cel mai natural şi minunat lucru din Univers. Le simt atât de fireşti, de „normale”. Adaptarea mea la locul de muncă lasă de dorit. Am senzaţia ca gata, am scăpat de „drama” vieţii, dar de fiecare dată după câteva zile libere am senzaţia odioasă că pierd ceva, că îl abandonez, că sunt egoistă, că nu fac suficiente sacrificii pentru el. Am fost o floare două zile, până ieri când am polecat de acasă la doctor şi m-a lovit. Când am urcat în tramvai am văzut-o. Era mică, mică şi avea atitudinea aia de păpuşă vie, blândă, cuminte, tăcută, mulţumită, liniştită. Mama ei o ţinea în braţe şi ea plescăia blând din buze…nu avea mai mult de 2-3 luni şi mi-a adus aminte de Sasha. Parcă îi vedeam mutriţa aia mică de care m-am îndrăgostit din prima clipă şi îmi aduceam aminte fiecare gest al lui…şi mi-a venit să plâng. Apoi toată ziua am simţit orice lucru făcut pentru mine ca pe o trădare, apoi dimineaţă l-am certat doar pentru că mă trezisem (impropriu spus, am dormit destul de vag) ciufută şi l-am făcut să plângă. Apoi am plâns eu de plânsul lui şi încă îmi vine să plâng. Şi stau şi împletesc la gânduri…ştiu sigur că aş mai vrea un copil, dar îmi e atât de teamă că o să ia din iubirea lui. Am văzut atât de multe mame care uită că au un copil mai mare când îl au pe cel mic. Sigur că am văzut şi mame care îl iubesc pe cel mare, iar pe cel mic îl compară continuu cu el…nu vreau să fiu niciuna dintre mamele astea. Vreau să îmi expandez sufletul să îl încapă şi pe al doilea (deşi, clişeistic, ştiu, nu văd unde s-ar mai putea întinde), aş vrea să nu îi compar niciodată, să nu trebuiască să aleg niciodată între ei, să nu dau niciunuia mai mult sau mai puţin…dar până la asta aş vrea să îl pot avea pe al doilea fără să sacrific nimic din timpul, dragostea şi momentele mele cu Sasha. Iar teama că nu o să pot mă copleşeşte acum.

Invidie

Sunt în acea perioadă a vieţii mele în care sunt invidioasă extrem pe femeile care sunt însărcinate cu al doilea copil. Am fost şi prima dată, când încă mă chinuiam să mă conving că o să am o sarcină în ciuda experienţelor nefericite, dar în adâncul sufletului mă temeam că nu o să pot. Îmi venea să plâng la orice haină de bebeluş, nu mai zic de poze cu bebeluşi reali, la orice veste că o cunoştinţă îndepărtată o să nască la un moment dat, la orice burtă însărcinată îmi apărea în cale. Mă uitam cu o invidie lipsită de răutate, plină de amărăciune şi de angoasă, şi îmi era frică şi să visez. Mai mult, îmi tot repetam o chestie pe care o auzisem pe la bătrâni „cine are copii să-i iubească, cine nu, să nu-i dorească” şi îmi argumentam veridicitatea cuvintelor ăstora…deşi nu mă simţeam deloc cum ar fi trebuit. Eram disperată, mă simţeam goală, inutilă, speriată…a fost cumplit. Iar simplul fapt că am simţit că sunt însărcinată (deşi aveam doar o zi, ştiu, e un pic ciudat, dar chiar aşa a fost) m-a vindecat de orice durere şi suferinţă pe care am avut-o cândva, mi-a dat putere şi …viaţă. Nu degeaba spun mereu că Sasha este soarele meu şi viaţa mea, pentru că uneori simt că el m-a renăscut pe mine, de fapt. Acum, tânjesc să am încă un copil. E un altfel de a tânji decât înainte de Sasha. Ştiu că va fi mai greu decât prima dată, mă tem de suferinţa cumplită de a-l pierde înainte să îl am, dar, cumva, încerc să am mai multă încredere în mine acum…şi sper doar ca cineva, acolo sus, să ţină cu noi…când va fi timpul.

O zi din cele care vor urma

Nu credeam că e posibil să mă simt mai rău, mai neputincioasă, mai lipsită de repere decât am făcut-o prima dată când am plecat de lângă el, şi totuşi….se poate. Am simţit-o din plin în ultimele săptămâni. Doi ani în care am fost stăpâna absolută a timpului meu (mă rog, stăpân era Sasha, dar era un stăpân minunat, mai ceva ca Regele Soare) nu m-au făcut mai puternică. Sunt mai slabă în faţa normelor absurde şi aştept, probabil stupid, empatie aşa cum m-am obişnuit să primesc de la oamenii care m-au înconjurat în tot acest timp. Mă simt legată de mâini şi de picioare…nu numai timpul pe care vrând-nevrând îl dedic altora mă doare, ci şi momentele în care simt că ar avea nevoie de mine şi eu nu pot fi lângă el. Cum a fost ieri când îl auzeam la telefon cu vocea răguşită, când îi simţeam în glas oboseala (o noapte chinuită cu muci şi o zi la fel îşi lăsaseră amprenta), când îmi doream să îl ţin în braţe, să îl mângâi şi să-l liniştesc cum numai noi ştim, să îi fac mâncarea preferată, poate şi nişte brioşe…şi nu am avut nici măcar curajul să cer asta. Şi bine am făcut, nici nu vreau să îmi imaginez ce ar fi fost! Am ajuns în schimb ruptă de oboseală, cu nervii întinşi la maxim de tensiune, frică, frustrare şi de reacţii gratuite ale cui nici nu mă mai aşteptam….wellcome to my new life, mi-am zis! Acum o sa ma duc sa plang putin în pumni, poate deschid ochii şi trece!

RATB-ul, paradisul si iadul matinal

Mare e grădina RATB-ului şi multe lighioane sălăşluiesc într-însa…mă rog, mai sunt şi oameni, recunosc, dar destul de rar. De exemplu, bătrânica minunată din 32, care arăta fix ca un pesonaj de poveste, cu băsmăluţă, pulover şi un braţ de bujori roz şi albi,  cu ochi gânditori şi care se scotocea prin buzunare să dea un leu aurolacului urat-mirositor şi distrus care cerea bani de paine (pe mine individul nu ma misca pentru ca stiu ca e parsiv, nu e prima data cand il vad, si desi urla de foame, daca ii dai de mancare se stramba….). M-a înduioşat bătrânica pentru că nici prin cap nu îi trecea că individul minte, iar asta spune multe despre sufletul ei cu flori roz şi parfumate. Desigur, idilicul moment nu a ţinut mult. Am dat în nici jumătate de oră peste animalul de şofer de 335 care m-a umplut de ură. Deci cum e să stai, la oră de vârf când oamenii se calcă în picioare, cu autobuzul semi-gol, la doi metri de staţie, cu semaforul roşu şi uşile închise şi să nu vrei să le deschizi….cum, deci cuuuuuum?!

2 (duoi)!

– Sasha, cati ani ai?

– Duoi!

Scriu, citesc si inca nu imi vine sa cred ca bebelusul meu poate intelege/vorbi/iubi…sunt fascinata, incantata si totodata cu inima tandari. Cine a spus treaba aia cu viata de mama = zile lungi si ani scurti mare dreptate a avut. Si oricat de lungi ar fi zilele alea lungi, anii astia trec atat de repede incat vrei inapoi chiar si zilele lungi. Si iubirea care creste cu fiecare an/luna/zi/secunda. Si senzatia grea ca nu ai viata cat sa cuprinzi totul. Si in acelasi timp bucuria aia coplesitoare ca el exista si creste si e minunat cu fiecare clipa mai tare. Si, ca si cand nu ar fi suficient, mai sunt momente ca asta:

…..

– Sasha, nu mai maraii ca ma enervezi! Sasha, de ce plangi, copile! Sasha, gata, mami, pe cuvant, chiar nu pricep ce iti lipseste!

– …..

– Uite, plang si eu ca tine ca nu inteleg ce vrei! Poate asa imtelegi si tu cum e! Aaaaaa! Mmmmm! Uaaaaaauaaaaa! Aiiiiiiii! Ihiiiiiiii!

Ma priveste intai nedumerit, eu continuu, ma priveste zambind „ceglumabuna”, continuu….se lamureste, se ridica si vine la mine!

– Aaaaaawwwww, mamiiii! zice si ma imbratiseaza strans. Iar mie imi vine sa plang si il iubesc mai mult pentru sufletul lui atat de mare!

Talentul de a primi complimente

Sunt femei care ştiu să primească un compliment cu graţie, ştiu să primească şi mai multe ca şi când ar fi cel mai firesc lucru din univers. Nu sunt nici arogante, nici stânjenite, nu simt nevoia să se explice sau să pară modeste…mie îmi plac femeile astea. Eu nu sunt una dintre ele. Eu habar nu am ce sa spun când mi se zice ceva frumos. Simt ca mi se înfierbântă uşor obrajii şi încep să zic tâmpenii. Exemplu.

– Ai un păr foarte frumos şi foarte lung.

– Da, l-am lăsat să crească pentru că nu am avut timp să merg la tuns!

(WTF?)

sau

– Eşti foarte frumoasă, chiar mă uitam la tine zilele trecute şi am vrut să îţi spun asta! (îmi zice o colegă)

– Eu? (Râs tâmp!)

… sau din alt registru!

– Excepţional scris!

– Ce?

– Ştirea!

– Care?

– Pe care ai scris-o. I-am dat print!

….

Acestea fiind zise, chiar şi eu mă întreb de ce nu răspund de fiecare dată cu un firesc Multumesc! Nu sunt modestă, nici măcar nu mi se pare o virtute să fii, şi nu e ca şi când nu îmi place că sunt frumosă şi deşteaptă (ha!), doar că am senzaţia bizară că nu merit complimentele astea. Atât cu încrederea în sine! E ciudat, dar cred că am rămas undeva în trecut cu percepţia de sine. Îmi aduc aminte că, deşi mama mi-a spus mereu că sunt minunăţia ei, mereu, în orice comparaţie cu oricine, ieşeam în dezavantaj. Soră-mea era mai deşteaptă şi mai harnică, vecina Lili era mai cuminte, Anda şi Adina (alte vecine) mai cochete şi frumoase. Mai târziu, pe la 14 ani, era mereu Mădălina, studentă, nepoata unui vecin, după care mureau toţi băieţii că avea fund şi sâni, apoi Gabriela, cu doi ani mai mare, înaltă şi rockeriţă, cu păr foarte lung şi foarte drept, astea în timp ce eu eram mică, fără forme şi cu un păr vâlvoi care amintea de ceva creatură băgată în priză. La şcoală nu am fost niciodată prima, am luat premiul 1 până în clasa a4a, apoi am fost în primii 4 mereu, dar niciodată prima. Am avut momentele mele de glorie, cu nota maximă când nimeni altcineva nu o lua, dar cam atât. Recunosc totuşi că sunt şi comodă, niciodată nu mi-a plăcut să mă lupt pentru ceva, mai ales că nimic nu mi se părea că merită. Doar pentru oameni am făcut-o, dar numai pentru foarte puţini…Revenind! Complimentele sunt bune, doar că eu habar nu am cum să fac să le cred. Şi să le primesc cu graţie! Despre asta era vorba!