Epopeea telefonului…the latest edit

Ba am telefon, iată că am, dar nici asta nu a fost simplu…dat fiind că eu sunt consemnată la domiciliu cu copil febrilos am trimis Sorinul să ia proforma vieții. Acolo le spune indivizilor că vreau să păstrez telefonul dat de ei în custodie până când o să îmi primesc banii și îmi iau noul telefon căci, ce să vezi, nu am altul și am nevoie.

Răspunsul clasic: Nu se poate!

Sorin le spune că în aceste condiții vitrege noi vrem să încheiem orice colaborare cu ei că nu ne mai țin nervii. Ei că nu e treaba lor, că telefoanele sunt una, abonamentul alta. El că nu îl interesează asta și că, în principiu, fiind aceeași firmă să o rezolve între ei, noi vrem banii și încheierea contractului pentru că nu își respectă obligațiile. Mă rog, detalii multe nu știu că nu eram de față, ideea este că s-a perindat prin fața lui o scară ierarhică de 3, până când în final au venit cu soluția salvatoare. Îmi dau un telefon nou, același model și marcă, dar pe negru că albastru n-au. Mă sună să îmi ceară opinia, accept din lipsă de chef să stau o lună să aștept proforme, accept și faptul că în felul ăsta pierd 2 milioane căci între timp modelul meu de telefon s-a ieftinit, și hai să plece.

Păi nu, nu vă dăm telefonul până nu îl aduceți pe cel dat de noi în custodie. Păi vi-l aduc mâine. Păi nu, că nu vi-l dăm. Tunând și fulgerând, omul a cerut numele tuturor să facă plângere scrisă. Și, uimitor, în acel moment soarele a răsărit, păsărelele au cântat și totul a devenit posibil.

Mda, acum stau cuminte și îmi aștept noul telefon…noroc să am, că a doua oară chiar că îl arunc în capul lor….la propriu!

Reclame

Epopeea telefonului continuă

Știți, telefonul ăla al meu de la Orange care nu mergea…mda, ăla, am scăpat de el…gata, l-am dat în service cu cerere de schimbare, m-au sunat băieții ca îmi primesc banii joi. A, credeați că gata am banii înapoi sau măcar un telefon nou și totul e bine acum….nuuuu, de ce ar fi? Să vă explic. Am stat până ieri așteptând cererea de stornare (adica aia conform căreia îmi dau banii, punctele, adio) și am stat și am stat. Pe la ora prânzului târziu am zis că nu ar fi rău să le dau un impuls și am sunat la servicii clienți. Am dat de o duduie care mi-a zis sa ma duc în magazin și gata. În magazin mi-au zis ca nu e chiar gata, că trebuie sa am niște decizii, acte, socoteli…buuuuuun, am sunat iar la serviciul clienți. Un băiat cu accent calm de ardeal mi-a zis să aștept până la ora șase că voi primi sigur proforma de stornare pe mail. Am întrebat ce fac dacă nu o primesc, mi-a zis cu obraznicie caracteristică să sun înapoi la ei. Am sunat de încă două ori, am mai vorbit cu un băiat și o fată, niciunul nu a putut să îmi zică exact cum pot obține proforma vieții. Probabil aș fi așteptat cuminte și astăzi dacă nu m-ar fi dus capul să întreb un băiat de la magazinul Orange de unde vreau să îmi iau telefonul următor. Am aflat că trebuie să sun la asistența clienți de la magazinul Orange online, alte telefoane lungi, alți roboți, altă distracție. Când în final am reușit să prind un dispecer am aflat că telefonul și proforma mă așteaptă în service. Că trebuie să le ridic, să scanez proforma și să trimit cererea la magazinul online. Că apoi vine curierul, ia telefonul și primesc un mail de confirmare. Din acel moment în 10 !!!!!!! zile lucrătoare se încheie procesul de retur și mi se dau înapoi bani și puncte să îmi iau alt telefon. Un calcul scurt ne arată că, probabil, voi avea un telefon nou peste o lună… viscerele îmi spun să îi bag în mama lor pe domnii de la Orange cu telefoanele lor cu tot. Am un presentiment sumbru că așa e peste tot, însă. Mult mai nasol este că acum funcționez pe un telefon primit de la ei din service pe care probabil îl vor vrea înapoi când îl iau pe al meu…

A, și pentru că deja este o certitudine că lucrurile nasoale nu vin decât împreună, copilul meu face febră 38-39 de două zile fără nicio cauză aprentă. Mor, gen!

Despre shopping online şi alţi demoni

Era frumos când stăteam cu Sasha acasă. Cum el devine sălbatic în faţa oricărui laptop, nu stăteam pe laptop decât seara sau când el dormea. Cum devine de nestăpânt când vede un telefon, stăteam pe telefon când apucam. Prin urmare cumpărăturile online erau o delicatesă ocazională şi ca orice delicatesă, minunate! Ei, bine, de când sunt la serviciu, o parte din timpul meu liber se traduce în „răsfoit” site-uri cu haine/încălţări/bluziţe/fustiţe (mă rog, înţelegeţi ideea, practic de toate), iar nervii mei fragili de persoană cu potenţial adictiv sunt acum setaţi pe vreo 6 perechi de pantofi/sandale, vreo 3 rochii, un tricou, 2 perechi de blugi şi nişte cosmetice din categoria „necesare”. Şi pentru că am stabilit deja că adicţiile dor, raţiunea mea nu reuşeşte să răzbată şi să dea un răspuns la întrebarea „ce vrei cel mai mult din toate astea?”, pentru că, iată, le vreau pe toate.

Dileme maritale (nu ale mele, dar care ma starnesc!)

Domn’le, eu nu înţeleg treaba asta cu făcutul copiilor dacă nu simţi nevoia să faci copil, cu atât mai mult cu cât nu te obligă nimeni să îl faci. Nici măcar nu trebuie să avortezi (treabă cu care nu sunt de acord în ruptul capului, poa’ să mă înjure feministele până nu mai pot), poţi să îl dai în adopţie dacă tot a fost să fie…dar să fim serioşi, mijloace contraceptive există pe toate drumurile şi pentru toate gusturile. Aşadar, nu vrei, nu te râcâie sentimentul matern, nu se revarsă din tine nevoia de afecţiune necondiţionat-parentală, nu îl faci. Sunt atâtea lucruri cu care îţi poţi ocupa timpul liber…pfff, călătorii, sport, stat la terase, mers la concerte, odihnit, numai lucruri frumoase pe care cu copilul nu le prea poţi face cum ţi-ai dori să o faci. Acuma, dacă totuşi te-ai decis să renunţi la minunatele treburi de mai sus ca să te reproduci, se cheamă că vrei, că eşti dispus să renunţi, că ştii că vreo 2-3 ani nu mai pupi tocuri, că întâlnirile în doi cu soţul pot fi numărate pe degetele de la o singură mână (într-un an!), că viaţa intimă devine mai palpitantă şi mai imprevizibilă decât la 16 ani, că în vacanţele în doi o să plângi după copil, iar în alea în trei o să plângi după timp cu soţul, na, lucruri fireşti atunci când ai inima împărţită fix în două (în trei, în câţia ai şi vrei). Dar să ierarhizezi iubirile, să prioritizezi raţional pe unul sau pe altul, să faci statistici proprii şi să pledezi plin de importanţă pentru viaţa de cuplu versus copil, afecţiunea pentru soţ versus cea pentru odraslă, să anunţi cu emfază că îl pui pe unul sau pe altul pe primul loc în topul tău personal, jignindu-i pe cei care nu fac la fel, argumentând de cele mai multe ori defectuos alegerea, mi se pare nenatural, superficial şi uşor penibil.

Bunăoară, citeam zilele trecute apologia unei dudui care spunea că ea pune nevoile soţului înaintea copilului, că îşi iubeşte soţul mai mult dcât îşi iubeşte copiii şi că astea sunt bazele unei familii sănătoase…că cuummmm!?

Eu una sunt siderată, în primul rând că s-a gândit să facă o ierarhie a sentimentelor şi că a reuşit. În al doilea rând că pune nevoile unui adult cu raţiune şi capacitatea (teoretică) de amânare a trebuinţelor în faţa unor fiinţe lipsite de autocontrol, dependente prin definiţie şi pe care cel puţin instinctual ar trebui să le iubească la fel ca pe cel cu care le-a făcut. În al treilea rând eu zic că astea sunt fix premisele unei familii în care copiii habar nu au ce înseamnă afecţiune, învaţă egoismul şi egocentrismul de la proprii părinţi, ba mai mult, sunt şanse mari să trăiască o viaţă întreagă cu senzaţia (surpriză, reală!) că nu sunt iubiţi suficient şi nu contează pentru părinţii lor (ceea ce e evident, căci contează mai mult să se aibă unul pe altul, vorba aia, copii mai pot face!).

Departe de mine de a blama iubirea pasională între părinţi, dar cred că adulţi fiind, putem adminte că, măcar temporar, copiii sunt prioritatea amândurora. Dar măcar tot ce povestea duduia aia îmi explică de ce sunt atât de mulţi adulţi defecţi pe lume, din cauza părinţilor de genul ăsta.

Despre mersul cu mijloacele de transport în comun şi alte reflecţii rutiere

Mersul cu RATB-ul este poezie…uitasem asta în cei 4 ani de mers cu maşina, plus doi de stat cu copilul acasa şi/sau în jurul blocului. În primul rând pentru că la orele de vârf, personajele pitoreşti sunt la tot pasul. Cum ar fi domnul care vorbea mult prea tare în tramvaiul 32 şi îi spunea prietenului (încă mă întreb dacă era imaginar) „Stai, stai, rămâi în telefon să mă auzi cum îi înjur pe ăia care sunt cu maşina pe linia de tramvai!” Cred că l-a auzit, îl auzea şi dacă era imaginar, l-am auzit chiar şi eu şi jumătate de tramvai deşi uşile se închiseseră. Nu că asta ar fi ajutat în vreun fel traficul. Apoi, doamna din 335 care nu voia să se urnească să mai urce şi alţi oameni pentru că…de-aia. Ba chiar a spus cu seninătate că ea vrea să circule comod şi că nu îi pasă de cei care rămân jos, pe principiul  „dacă ar fi ea jos poate i-ar păsa, dar cum ea e sus şi doamna cu care se certa jos…de ce s-ar urni”. A fost înghesuită cu ură iar faţa ei nesuferită de funcţionară frustrată, ne…fericită şi prost machiată s-a întunecat sub ochelari spre deliciul meu de observator.

În mijlocul poeziei am mai descoperit şi câte ceva despre mine. Cum ar fi că am devenit militantă şi vocală. Nu ştiu dacă asta este de bine, dar mă trezesc susţinând cauze, inclusiv pe cea a bătrânelului beţiv pe care şoferul nu are răbdare să-l lase să coboare şi îl prinde repetitiv între uşi. Şi mult mai amuzant este că îmi fac rapid acoliţi.

Fără nicio legătură cu cele de mai sus, constat că rujul face oamenii să-ţi zâmbească pe stradă (nu, nu era întins ca la clovni deşi mi-a trecut asta prin minte). Ieri au fost vreo 3, azi încă vreo doi, oi fi frumoasă sau ceva. Desigur, nu pot să nu remarc beneficiile unui fond de ten bun, transformă o faţă de mamă obosită într-una de duduie prezentabilă cărora taximetriştii îi zic „don’şoară”. Păcat că plozii vecinilor o întâmpină cu un elegant „Săru’ mâna!” şi asta rupe vraja. Rămân la impresia că oricât de mişto ar fi la job, tot mai fain este acasă cu copilul, aştept cu nerăbdare să nu mai tânjesc atât de tare să ajung seara la el. Ceva îmi spune totuşi că asta nu trece. Mult mai prost este că după ce mă înghesui în 335-uri şi metrouri şi tramvaie, energia mea seara este destul de jos. O rezolvăm noi şi pe asta!

Ah, şi peste toate mi s-a stricat iar telefonul, aşa că am avut timp să citesc cu aroganţă Vogue-ul în înghesuială şi să mă uit pe geam. Aventura continuă!

Ghidul întoarcerii la serviciu (pentru mame nebune, ca mine, daca or mai fi)

Am deja aproape o săptămână cu week-end cu tot și lucrurile se decanteaza în capul/sufletul meu (e cam greu să le diferențiez acum și asta nu ma ajută deloc). Nu a fost ușor și simt că nu o să îmi fie multă vreme, în cea mai mare parte din timp îmi vine să plâng. Când nu îmi vine să plâng număr orele și minutele până când mă întorc acasă. E nasol cu atât mai mult cu cât majoritatea mamelor din jurul meu îmi spun că pentru ele e o ușurare că merg la serviciu și eu mă întreb ce naiba e defect în capul meu că simt că mă rup în două doar când mă gândesc că Sasha este acasă cu altcineva decât mine, că altcineva se bucură de năzbâtiile lui, altcineva aude pentru prima dată noile lui cuvinte, altcineva primește îmbrățișările și iubirea lui. Nu e gelozie, îl pot împărți cu oricine atâta timp cât îmi iau eu porția de iubire, doar că de câteva zile sunt în sevraj și fix așa mă simt. Și acum, ce fac eu ca să nu mor de inimă rea, poate ajută pe cineva ce scriu eu aici. Dacă nu, măcar să am ce-ți scoate pe nas, iubirea mea, când o să fii mare și obraznic cu maică-ta!

1. Nu mă uit la poze, decât și exclusiv dacă este Sorin acasă și mai trimite câte una, altfel bocesc, aproape instant. Până și gândul mă face să bocesc, prin urmare acum, când scriu, deși odrasta doarme lângă mine, îmi vine să bocesc. Deci nu poze, nooo way, nu ajută, nu ostoiesc dorul, dimpotrivă…

2. Nu sun acasă decât dacă am vreo presimțire bizară și nu mai pot, altfel aștept să fiu sunată. Sunt convinsă că dacă e să se întâmple ceva nasol, bona/bunica/tatăl o să mă sune, deci nu sun. Nu, în ruptul capului, pentru că dacă sun și aud orice sunet suspect (chiar dacă fi-miu mârâie că i-a căzut carioca din mână) mă apucă și pe mine smiorcăiala, pe deasupra panică, nod în stomac, dorința brutală de a rupe ușa spre casă.

3. Fac tot posibilul să nu mă uit la copiii altora (din poze sau pe drumul spre chioșc) din aceleași rațiuni de mai sus. Mă apucă și nu e bine!

4. Mă auto-ocup. Nu am treabă, ceea ce se întâmplă rar, dar se întâmplă, îmi fac. Mă străduiesc să citesc chestii, mă apuc să studiez amănunțit site-urile de hăinuțe și să fac liste pentru ziua mea. Desigur ajung și la hainele de copii, dar aici e ok că pot să plănuiesc party-ul de ziua lui. Caut rețete, vorbesc pe mess cu prietene, scriu, găsesc eu ce să fac, doar să nu mă gândesc.

5. Îmi fac planuri pe termen lung care să-mi dea senzația că sunt încă liberă să aleg, că zilele frumoase cu copilul meu nu s-au terminat, că deși weekend-urile sunt scurte și săptămânile lungi o să vină și perioade mai bune. Încerc să mă conving că totul este trecător, că fiecare perioadă are farmecul ei, că o să mai am ani de miere cum au fost ăștia doi și că, în principiu, ….totul va fi bineeeeee!

6. Mă străduiesc să mă bucur de discuțiile cu oamenii mari, de colegii de care îmi era dor, încerc să îmi aduc aminte de ce îmi plăcea la muncă și să mă simt bine că fac ceea ce fac (asta este destul de greu, mai ales că munca, de orice fel, iese în dezavantaj în comparație cu plimbările cu Sasha), fac tot posibilul să îmi găsesc motivația acolo unde sunt, chiar dacă e teribil de greu.

7. Mă îmbrac frumos, așa cum cu Sasha nu puteam să o fac din motive lesne de înțeles. Îmi pun tocuri, îmi pun rochițe sau îmi prind părul mai sofisticat decât un moț în vârful capului. Sper ca asta să îmi dea elan, deși sunt dimineți în care îmi vine să îmi pun pe cap fața de pernă și să mă ascund sub birou odată ajunsă acolo. Ciudat, dar când eram cu Sasha acasă chiar aveam chef să mă împopoțonez și nu puteam, acum pot și a pierit inspirația…

8. Mă agăț de faptul că este Sorin cu mine, ceea ce mă ajută enorm, am senzația că nu sufăr singură, că am măcar pe unul din doi (nu vreau să îmi imaginez cum ar fi fost și fără el, mă lăsam de meserie) și că dacă pierd timp cu Sasha, câștig măcar momente cu taică-su, fie și acele 20 de minute pe drum dimineața.

Cam astea sunt deocamdată, aș adăuga că este un efort crunt să mă bucur de momentele când sunt cu Sasha, pentru că am senzația că îl trădez, că l-am abandonat și mă simt oribil, dar lucrez la asta și sper ca în timp să fie mai bine. Pfuuuuu, iar îmi vine să plâng!

PS: Din ce am simțit eu pe pielea mea, cu cât pleci mai târziu la serviciu, cu atât e mai rău pentru sufletul tău de mamaă, așadar, o întoarcere mai rapidă e mai bună. Desigur, pentru copil e bine să te aibă lângă el cât mai mult, deci…

Recenzia primei zile

Proaspăt întoarsă la muncă am câteva concluzii de împărtășit. Prima ar fi că nici măcar cea mai rea zi cu copilul acasă nu se poate compara cu cea mai bună zi la muncă. Nu știu cum este pentru alții, dar la mine treaba asta se traduce prin faptul că aș da orice distracție cu colegii pentru două tantrumuri drăgălașe de-ale lui Sasha…

Oricât de drăguți, primitori, prietenoși ar fi colegii de muncă, oricât de mult ți-ar fi plăcut în trecut ce făceai, nimic nu se compară cu o ieșire la plimbare când soarele strălucește și vântul adie ușor, când ghemotocul vesel țopăie pe borduri în sus și-n jos, iar singura preocupare este ce mâncăm la prânz și la cât să moțăim de amiază.

Prăjiturile, mâncarea, apa și socializarea excesivă nu țin locul afecțiunii pe care o poate oferi o ființă mică și minunată care îți zice mama, sau mamne, după caz. Și oricâte complimente și drăgălășenii ai auzi, nu, nu se compară cu privirea lui când e vesel.

Uneori să explici ce simți este mai greu decât să plângi, prin urmare plângi. Iar când nu plângi te doare capul că nu poți să plângi. Aici ajută, temporar, nurofenul și prăjiturile.

Eu, cea care acum 2 ani tânjea să meargă la serviciu chiar și doar în vizită, eu cea care își derula în minte momentele când se va întoarce pe câmpul de luptă, în timp ce zăcea cu o burtă în creștere, în pat și era dispusă să scrie bete (știri de televiziune) de acasă, de plictiseală, acea eu nu mai există…e ciudat cum te reprioritizezi uneori, dar acum timpul petrecut departe de Sasha este doar timp pierdut care vreau să treacă repede.

Nu îmi dau seama ce a fost în mintea feministelor, dar în clipa asta le urăsc cu cea mai mare pasiune de care sunt capabilă. Da, știu, mă repet, dar poate mâine o să fie mai bine!

Femeia care nu credeam să sunt

Da, eu sunt acea femeie care trece pe lângă băieţei zulufaţi, în plin tantrum, în plin mall, şi zâmbeşte galeş şi tâmp în timp ce toată lumea se uită ciudat, când la copilul care în mod evident nu îi aparţine, când la ea. Sunt de asemenea femeia care răspunde fără să stea pe gânduri salutului unei fetiţe de nici un metru care trece făcând graţios cu mâna în timp ce mama ei o ţine strâns de cealaltă. Sunt exact femeia aia care face toate astea lăcrimând vag în colţul ochilor de parcă ar avea o suferinţă pe care numai ea o înţelege…şi, ironie, chiar aşa este. Partea pozitivă este că suferinţa asta ar putea să-i facă pe mulţi să râdă, partea proastă este tocmai faptul că suferinţa asta îi face pe mulţi să râdă, este deci doar a ei. Nu aş fi crezut niciodată că sunt făcută să fiu mamă (mă rog, exceptând predispoziţia firească a oricărei purtătoare de ovare), am visat pe rând că o să ajung pilot, astronaută şi apoi, mai pământean, procuror măritată cu serviciul. Apoi a venit Sorin în viaţa mea şi m-a făcut să nu vreau altceva decât să fiu cât mai mult cu el, cât mai aproape de el…adio deci carieră, importanţă, bani! Şi a venit apoi Sasha care a făcut din mine ceea ce nici nu mă aşteptam, o femeie care nu are satisfacţii mai mari decât să stea lângă copilul ei, pentru care o zi perfectă este cea în care îi are pe el şi pe tatăl lui aproape şi atât. Şi, mai mult, ca să fiu acum de râsul şi hulitul feministelor arzătoare de sutiene, o femeie care nu se teme că ar putea să fie mamă pentru încă unul-doi, ba chiar visează în secret la asta şi caută continuu o soluţie pentru ca visul ei să nu rămână la stadiul de vis.

Da, e ciudat unde te duce viaţa şi cum lucrurile care te fac fericit sunt tocmai altele decât ai fi crezut.

De Paști!

Cum să nu te iubesc eu pe tine Marele meu când doar când sunt cu tine nu mă simt singură orice aș face, cu oricine aș fi, oricât de frumos ar fi sau dragi mi-ar fi?

Cum să nu te iubesc eu pe tine Micul meu când doar când sunt cu tine mă simt completă cum nu am fost niciodată până să te cunosc?

Și mai ales cum să fac eu să mă simt așa cum mă simt cu voi chiar și când nu sunteți cu mine… cum?!

Autoexorcism

Stau aici, întinsă, și mă gândesc din nou la el, la rana asta din mine care nu cred că o să se vindece vrenodată, la faptul că mă agăț de imposibilitatea lui de a mai răspunde pentru a visa/crede/spera că ar fi simțit și răspuns așa cum mi-am dorit mereu să-l aud răspunzând. Pe cine păcălesc eu oare? Nici măcar pe mine nu cred că mai pot! E timpul, cred, după aproape 30 de ani, să înțeleg că asta a fost tot, iar el atât a vrut să fie pentru mine. Sau, mai corect, atâta a vrut să fiu eu pentru el. Nici deloc, dar nici prea mult, ușor de ignorat, ușor de găsit, ușor de părăsit, comodă prin absență, incomodă prin existență…

Mi-am adus aminte cum venea să mă caute la școală, cum îmi venea să fug când îl vedeam, dar nici eu nu știam dacă spre el sau de el. Mi-am adus aminte cum urlam „ce caută aici?!” în timp ce stomacul se strângea ghem și ce efort făceam să nu curgă lacrimi. Mi-am dat seama că furia era doar neputință, aceea de a-i spune că vreau totul sau nimic, că nu mai pot să mă chinui, că nu mai vreau să mă amăgesc, că doare prea tare, că vreau să simt că există, nu doar să visez…

Credeam că a trecut, dar de doi ani mă lupt iar cu mine, cu amalgamul de trăiri, vise, conversații ipotetice, și este cu atât mai rău cu cât știu sigur că acum nu o să mai primesc niciodată un răspuns. Și nu o să înțeleg niciodată ce a fost. Înțeleg că m-a iubit prea puțin, mult mai puțin decât simt eu că meritam să o facă, i-a păsat prea puțin, mult mult prea puțin și nu știu ce aș fi putut face eu să fie altfel. Probabil nimic! Viața lui nu a fost aproape deloc și a mea, a fost a ei, a altora pe care eu nici măcar nu îi cunosc pe nume, iar el nu a făcut nimic să fie altfel, ca eu să contez. Dar nu e nimic, contez pentru alții mai mult decât nu am contat pentru el. Iar eu trebuie să îl las să „doarmă”, să îl las în urmă și să trăiesc pentru mine.