Banana bread (chec cu banane)

Nu îmi asum complet această rețetă, asta pentru că deși am citit vreo 10 rețete până m-am apucat de treabă. Ce a ieșit e un soi de frankenbananbread, cu textură de chec pufos-sfărâmicios și gust minunat de banane. Nu știu cum ar trebui să fie, așa că nu mă bat în piept că este exact cum ar trebui să fie, dar pentru mine e rețeta perfectă din două motive. Primul este acela că Sasha a mâncat destul de mult și i-a plăcut, al doilea că se face ușor și nu este cel mai nesănătos desert din lume, deși sunt sigură că îngrașă.

Bun, deci rețeta este așa.

150 g de unt gras, peste 80% grăsime

3 banane medii spre mari coapte (ale mele nu au fost exagerat de coapte, dacă ar fi fost, probabil că ar fi ieșit mai dulce)

1 pahar (cup, cană, ce vreți, doar să fie același) de zahăr brun (eu nu l-am umplut cu vârf)

2 pahare de făină (astea au fost pline ochi)

un praf de copt, un varf de cuțit de amoniu de prăjituri

2 ouă

esență de vanilie (pastaie de vanilie ar fi de preferat)

nuci, migdale, stafide, fulgi de ciocolată neagră (opțional)

Metoda:

Se amestecă untul cu zahărul cu mixerul la treapta medie până când își schimbă puțin culoarea și textura, apoi se adaugă ouăle și se omogenizează, se adaugă vanilia și bananele pisate cu un blender vertical, se încorporează.

Peste pasta obținută se toarnă făina în care a fost amestecat în prealabil praful de copt și amoniul de prăjituri. La final se amestecă în compoziție nucile ușor prăjite, migdalele, fulgii de ciocolată sau ce mai vrei să pui. Eu nu am pus nimic ca să mănânce și Sasha.

Se obține o compoziție care se toarnă într-o tavă de chec/pâine unsă cu unt sau ulei și acoperită cu o foaie de copt. Se dă la cuptor 40-50 de minute la aproximativ 180 de grade, sau până când este gata. Este gata când capătă o culoare maronie și scobitoarea iese curată din ea. Asta e tot.

Sasha a mâncat și caldă și rece, eu am mâncat doar rece că am ținut post, dar sigur mai fac.

Reclame

O sâmbătă obișnuită

Mama: – De ceva timp am senzația că m-am băbit de tot. Mă așez în pat cu pisicile să mă uit la televizor și mă trezesc că am adormit!

*****

Sasha insistă să se joace cu calculatorul deși știe că nu are voie. Eu îl închid, el îl deschide și îl butonează de fiecare dată când nu sunt atentă (sunt la baie, la bucătărie, vorbesc cu mama). Pentru a zecea oară îl aud la taste, urlu ca o turbată să lase calculatorul că îl mănânc. El fuge repede pe canapea și se comportă ca și când nimic nu s-a întâmplat vreodată.

– Sunt supărată pe tine!

– Gmgm! (vrea suzeta)

– Serios, crezi că așa îmi distragi atenția sau cum?!

– Apa!

– Băi, tu îți bați joc de mine? Nu pricepi că sunt supărată, că ești măgar, că nu dai doi bani pe ce îți spun!? (Halal parenting, stiu)

Vine serios, își împinge fruntea și nasul în gura mea! Apoi pleacă la treburile lui. Asta ar trebui să mă calmeze, cred!

*****

La masă, Sasha își mănâncă mulțumit puiul și apoi cere.

– Jijie (roșie, mai nou!)

Îi dau vreo 7 cherry tăiate bucățele, le mănâncă regulamentar, îmi aduc aminte că avem și ardei.

– Vrei și ardei?

– Dei! răspunde, prin urmare îi dau două bucăți de ardei tăiate mărunt. Termină legumele, dau să îl iau din scaun. Nu vrea! Mă uit nedumerită!

– Cabete! (Castravete)

După ce și-a mâncat și castravetele a coborât și s-a dus la treaba lui. Morala: copilul meu știe deja ce vrea, în caz că mă îndoiam de asta!

3 constatări de amiază

Eu mi-s ușor mizantroapă de felul meu. Adică, îmi plac oamenii până la un punct, acela în care intră în viața mea fără să am nevoie și atunci mă aricesc. Poate tocmai de-aia am o ciudățenie personală, anume niciodată nu sunt cea care insistă într-o relație de prietenie, amiciție, colegialitate, altele asemenea…am senzația că devin bizară dacă trec acel prag, prin urmare sfârșesc prin a avea extrem de puțini prieteni. Nu mă deranjează asta prea tare, ba chiar îmi oferă un oarecare confort. Mai trist este când și ăia puțini se dovedesc prost aleși…ehehee, dar despre asta am mai scris și nu mai vreau să deschid subiectul. Revenind la oameni, deci, nu prea sunt prietenoasă când iesc cu Sasha la plimbare. Două din trei comentarii legate de el mă irită, mă străduiesc să stau cu un zâmbet tâmp pe față ca să nu zică oamenii că sunt nebună de legat, vorbesc doar cu cei care îmi plac, iar aceia sunt puțini, și fug mâncând pământul de grupurile de mămici cu copii de vârsta lui. Numai gândul la întrebări de genul „cât/cum/ce mănâncă?, cât/cum doarme?, a fost sau nu alăptat?, am născut natural sau cu cezariană?, îi scot suzi sau o mai las?, mănâncă zahăr sau nu?” îmi provoacă o senzație viscerală de greață. D’apoi să mai și argumentez răspunsul! Iar bucuria când văd vreo persoană cunoscută anterior maternității cu odrasla îmi provoacă o reacție de parcă aș câștiga la loto. Acum stau și mă gândesc că euforia cu care socializez așa, selectiv, poate fi destul de bizată pentru bieții oameni, dar cum nimeni nu a părut să vrea să o ia la sănătoasa (nu că ar putea cu copilul cocoțat pe tobogan!) mă simt încă bine. Dincolo de socializarea noastră, sunt însă constatările, și la ele voiam să ajung după acest imens paragraf introductiv, care simt că va fi mai mare decât restul:

Constatarea 1: Urăsc pensionarii cu javre, pe cei mai mulți dintre ei adică.

Nu contest că sunt oameni ok cu câini simpatici, sociabili, non-agresivi (cum ar trebui să fie orice câine scos în lume), dar când văd câte o babă acrită de menopauză și riduri că se uită urât la copilul meu care se apropie de jigodia ei (de regulă un bișon prost tuns sau o jivină a cărei rasă nu poate fi identificată) și strigă că animalul mușcă, îmi vine să dau telefon la ecarisaj și azil deopotrivă. Păcat că aș da inutil telefon, exemplarul cel mai periculor ar rămâne liber.

Constatarea 2: Dacă nu poți să te apleci să aduni rahatul câinelui, ține-l în casă, boule/vaco!

Mda, urât din partea mea să folosesc astfel de apelative, dar acum, serios, ce vină are copilul meu să trebuiască să audă o dată la 20 de secunde „Atenție pe unde calci, caca de câine!” Și eu ce vină am să nu pot ieși cu copilul meu mic pe stradă sau în parc fără să îmi fie frică de momentul în care va călca/cădea fix în rahatul javrei isterice de mai devreme? Și de ce mama mă-si avem legea aia cu amendă pentru rahați dacă nu se aplică? Și, fără legătură directă, de ce rahat nu se aplică în general legile în țara asta?

Constatarea 3: Toată lumea are o opinie pe care aș vrea să și-o bage…acolo unde nu ajunge soarele! (na, că am fost civilizată)

Inclusiv domnul bețiv care mergea pe 5 cărări de la ora 16.30 alături de tanti care nu înțeleg de ce naiba era cu el și râdea ca tuta, care domn bețiv s-a gândit el să se oprească și să urle să audă toată strada că „rușinneeeeee, ai țiți în gurăăăă, ești băiat mareeeee! Sau ești fetițăăăăă?” Pentru că desigur, doar fetițele își permit să aibă zulufi. Zic și eu, însă, că este mult mai rușine să fii om în toată firea și să bei ca un porc în miezul zilei și apoi să urlii la copii pentru care, în mod evident, nu ești un exemplu, chestii despre care nu ai niciun drept să-ți dai cu părerea. Apropos de treaba aia cu e nevoie de un sat să crească un copil…îmi asum riscul, nu am nevoie de satul lor!

Mda

Când durerea, frica, angoasa te paralizează și nu te mai lasă să simți nimic…e nasol. Și mie mi se întâmplă asta mai des decât aș vrea, Atunci parcă mi se blochează toate gândurile și sentimentele într-un nod în gât. Sunt așa de câteva zile bune, de când realitatea a început să mă alerge țipând după mine „AMR 3 săptămâni!” (deja 2 și vreo câteva zile). Ceea ce am încercat să mă conving că va fi un soi de eliberare, un soi de concediu de la viața de casnică se simte fix ca o despărțire, ca un sacrificiu…ce ironică e viața asta, cum te face să invidiezi fix acele persoane pe care le desconsiderai cu aroganță cu câțiva ani înainte? Cum ajungi să îți dorești exact ceea ce ți se părea cel mai degradant lucru cândva, cum ajungi să îți dorești să nu faci altceva pe lume decât să îți îngrijești copilul? Cel mai natural lucru care, cumva, a devenit un lux! Sunt un morman de sentimente și emoții neplăcute și, paradoxal, asta o simte tot persoana aia, cea mai iubită pe lume. Sau, ca să fiu exactă, persoanele. Mă învârt grațios între explozii de nervi, oboseală patologică și sentimente de vinovăție crase. Mă rățoiesc ba la unul, ba la altul, nu am răbdare de nimic, nu am chef să mă joc, nu am chef să gătesc, nu am chef să ies din casă în ciuda soarelui ăluia minunat (mă rog, aici cred că mă sacrific, prea strălucește frumos), mă uit cu ură când copilul nu stă smirnă (ce!?) și când bărbatul îmi spune că sunt rea. Fix ce voiam să aud ca să trag un bocet matinal…adică nu numai că sunt definiția dezechilibrului, dar nici măcar o mamă bună nu sunt!? Tabloul perfect depresiv, sau ce? Și nici măcar nu văd cum o să ies din gaura asta. Adică. ok, știu, timpul va trece, voi începe serviciul și lucrurile se vor așeza de la sine. Aș putea chiar să mă tund sau vopsesc ca să am un motiv în plus de depresie și văicăreală. Și până se termină, poate reușesc să nu îmi îmbolnăvesc de nervi și odorul.

Da, azi noapte s-a trezit urlând feroce și nevrând să mai doarmă. Sper să fie de la măsele și nu de la mine! Cam atât!

Ce mai facem noi

Printre lacrimi și suspine că se apropie inevitabilul, Sasha, iubirea mea crește. Ce înseamnă asta? Păăăi înseamnă că vorbește, din ce în ce mai mult, din ce în ce mai în limba noastră. Deunăzi purtam următorul dialog.

– Sasha, pot să te ronțăi? Pot să îți mănânc fălcile alea pufoase și nasul ăla mic, și gușa, și burtica grasă, și copanele, și fundul…mai ales fundul ăla pus în pampers? Pot, pot, zi, tu, pot?

– Potzi!

Acuma, nu garantez că geniul meu de 1 an și 10 luni are habar cum se conjugă un verb, dar întâmplarea face să răspundă exact ca mai sus, spre deliciul meu care nu mă mai satur să întreb și să pup. Sunt convinsă că euforia va trece când va începe el să întrebe și eu să răspund. Tot din categoria noutăți lingvistice avem: cucuglu (cu variantii pe temă) care înseamnă cucurigu, itzi care înseamnă biscuiți și încă vreo două pe care, ca o mamă bună ce sunt, nu mi le amintesc acum. Știe și câteva culori, Atu (albastru) și oz (roz), coincidență sau nu, sunt exact culorile care îmi plăceau la nebunie când eram gravidă cu el. Pe lângă astea, au apărut în viața noastră și discuții profunde, de genul.

– Gata, nu ne mai uităm la fotbal, mâine deschidem iar televizorul.

– Gaca goi! Gaca goi? Gaca goi! (repetă apoi pe toate intonațiile posibile, până îmi vine să arunc pe geam televizorul și potențialul meci.)

Sau

Ne uităm pe telefon la niște vlogeri cu copii. Îi plac copiii, așa că a învățat esențialul.

– Tatiii aann, bebe Aaaardoooo ceva ceva ceva. (omul povestește cum Tati Johnatan și Bebe Eduardo fac chestii)

Sau.

– Tati baie?

– Da, tati este la baie și ar fi drăguț să îl lași în pace.

– Tati baie! fuge la ușă, bate în ea….tatiiii baieeeee!

– Sasha, lasă omul să îi tihnească!

– Om, tati baie om!

Mda, logic sau ce?

Și pe o condiționare simplă, dar cumva inversă, trecem la masă.

– Hai, Sasha, mănâncă!

– Oșie!

– Bine, îți dau roșie, dar mănâncă și cărnița.

– Oșie!

Primește roșie, mănâncă roșia.

– Oșie!

– Sasha, mănâncă și ce ai în farfurie, altfel nu îți mai dau roșie. Nu poți mânca doar roșie!

– Oșie, cacabete! Pune mâna pe carnea care e călduță. Uf uf! și o aruncă pe jos.

Daaaar, am bifat și prima plimbare la care a mers pe unde trebuia fără proteste, istericale, luat pe sus, tăvălit pe jos. E drept că l-am ademenit cu chestii care știu că îl interesează, i-am arătat desene pe vitrine, cărți pe geamul librăriei, magazinul cu de toate unde a pipăit toate geamurile cu produse și a conversat cu vânzătoarea, dar am înfrânt. Îmi dau lacrimile când mă gândesc că în curând e chiar mare. 2 AAANI! OMGGGG!

Bloguri și bloggerit

Eu nu știu foarte clar câtă lume citește ce scriu eu aici, mi-e și frică să verific, dacă sunt prea puțini o să mă gândesc că oamenii nu ma plac și o să mă apuce panica. Dacă sunt prea mulți o să mă apuce iarăși panica și o să mă inhibe atunci când incerc să fiu …”genuine”, cum zic englezii. Prin urmare nu vreau să știu, domn’le, nu vreau și gata! În altă ordine de idei, treaba asta cu bloggingul mi se pare fascinantă. Citesc multe bloguri, mai multe de la ei, decât de la noi, unele celebre, altele personale, unele despre care am auzit în media, altele descoperite întâmplător, din blog în blog, ceea ce le unește este faptul că toate mă fac să mă gândesc la același lucru…este incredibil cum poți să te simți în legătură cu un om fără să îl cunoști, fără ca uneori să existe cea mai mică șansă de a-l întâlni cândva. Și nu de puține ori am stat, citind câte un post mai personal, mai sentimental, și am înțeles că, undeva, în lumea asta mare, omul ăla chiar trăiește și simte ca și mine, că există pe pâmânt o femeie pe care nu am văzut-o niciodată în carne și oase, dar cu care rezonez atât de profund. Apoi am avut momentul în care îmi venea să reacționez cumva, să las un mesaj, să scriu o părere, o incurajare și apoi îmi ziceam că nu are cum să îi pese persoanei ăleia necunoscute de ce spun eu, o femeie străină, din colțul opus de lume. Numai că într-o zi am scris ceva și mi s-a și răspuns și atunci mi-am dat seama că poate contează. Că uneori un mesaj scris de cineva de departe, cineva pe care nu îl cunoști, te poate ajuta, că un cuvânt bun, o încurajare, sunt binevenite oricând și că este frumos să știi că oameni pe care nu îi cunoști sunt alături de tine, chiar și pentru câteva secunde. Și atunci mi-am dat seama că povestea asta cu bloggeritul nu e așa superficială și cabotină cum o credeam (judecând, desigur, după multe exemple de pe la noi), ci poate chiar e un mod de a comunica global, la nivel uman. Singurul regret este că nu stăpânesc atât de bine engleza încât să scriu, firesc, bilingv. Atât!

O dimineață pentru toate gusturile

Amar

Cobor relaxată scările spre market, în față o cucoană cu o fetiță de aproximativ 2 ani și o tricicletă se gândesc să coboare și ele pe scara rulantă. Nu apuc să mă implic în vreun fel că muierea isterică începe să urle la copilul care abia se ținea pe picioare să „stea cum trebuie pe scări că o și plesnește”. În stare de șoc, nu știu ce să îi spun…că oricum nu ar fi trebuit să o ia pe scări cu copil așa mic, fără să îl țină în brațe; că e o cretină că urlă la un copil care oricum nu poate fizic să facă tot ce îi cere ea. Pierdută în gânduri o văd cum se depărtează, înainte să zic ceva, și îmi dau seama că e prea bătrână să fie mama și că fetița e prea tristă și da, râmâne…gust amar!

Acru

Cam ca durerea aia în plex când mă gândesc că mama e iar răcită cobză, că o să merg „acasă” fără să merg, de fapt, acasă, că trebuie să aleg între mama și Sasha (pe care nu îl pot duce proaspăt vaccinat lângă mama care aseară avea febră 39), că vreau să stau și cu ea și să o ajut, dar și cu Sasha, și câte și mai câte…toate acre, ca lămâia aia pe care ți-o dă uneori viața…

Iute

Sau picant ca efectul pe care îl au niște cizme, niște șosete peste genunchi și o fustă până deasupra genunchiului. E scris în stele, bărbații, indiferent că sunt muncitori pe șantier, cu cascheta pe spate, corporatiști la costum sau băieți la sală, cu rucsacul pe umăr, rămân cu gâtul sucit când zăresc o palmă de piele…sssshhhh, burrrrrrn!

Sărat

Sau gustul de după o oră de sport, când am senzația că pot muta munții, că aș mai putea alerga vreo 5 kilometri și curăța casa, și duce copilul în parc, și câte și mai câte…mmmm, nici humusul ăsta nu e rău, ușor sărat, da ( plus că de data asta nu am mai curățat pielițele).

Dulce

Moaca lui în orice moment al zilei, moaca celuilalt lui dimineața, când îl zăresc printre perne și zulufi blonzi interpuși, cafeaua cu lapte de soia și miere, gândul la cadouri surpriză făcute altora și perspectiva unor cadouri neașteptate și minunate de la oameni minunat de minunați.

Acel moment

când duci la gura copilului (care nu mănâncă de zile întregi cum trebuie) o îmbucătură și ai emoții mai ceva decât aveai la examene, în facultate.

când copilul tău pronunță cuvântul „cachete” sau „cabaie” (castravete) și realizezi că e aproape mare.

când îți dai seama că unul dintre brandurile tale preferate (la haine pentru copii, desigur) livrează și în România.

când constați că te cerți cu copilul tău pentru că vrea să mănânce fructe și legume.

când te grăbești și peste tot sunt cele mai lungi cozi pe care le-ai putea găsi în acel loc, în acel moment.

când constați stupefiată că nu mai poți trăi optim fără vitamine sau magneziu în fiecare dimineață.

când îți dai seama că în mai puțin de o lună te întorci la serviciu și negi cu vehemență momentul în capul tău.

când îți dai seama că parcul gol de la ora 4, în miez de vară, nu o să mai fie decât o delicatesă de concediu.

când constați că nu o să faci Paștele „la mama” nici anul ăsta.

când ipoteza „copilului nr. 2” te sperie la fel cum te speria ipoteza „copilului nr.1” și îți dai seama că unele lucruri nu se schimbă niciodată.

când ești aproape mulțumită de ideea de a apărea pe plajă în costum de baie.

când copilul tău are răbdare să răsfoiască o carte cap coadă și nu este tentat să îi rupă foile.

când îți dai seama că îți retrăiești momentele de „pictoriță” prin nepoată.

când te programezi, în sfârșit, la tuns și ești aproape sigură că o să pleci de acolo doar cu doi-trei centimetri în minus și fără bretonul cu care cochetezi de luni întregi.

Despre demoni…personali, despre care alții

Îmi aduc aminte un film văzut acum cam o mie de ani. Personajul principal, un tip cu o tulburare obsesivă își retrăiește boala pe care o uitase complet în urma unui tratament, recitind o carte scrisă chiar de el. Nu numai că o retrăiește dar o ia din nou razna, prilej să ajungă iar la nebuni și prilej pentru privitor să-și pună întrebări introspective. Mmmmbineeee, acum poate nu orice privitor ar face asta, dar mie tare mult îmi place să mă regăsesc în personaje dereglate. Prin urmare, pot spune cu mâna pe inimă că nici mie nu îmi prea place să citesc pasaje scrise în momente emoționale ….să le zicem, grele. Și nu din cauza filmului, ci pentru că încă dinaintea lui mi-am dat seama că tot ce mintea mea debitează în acele momente are darul de a mă face să retrăiesc, peste timp, senzațiile de atunci. Terapeuții spun că dacă îți înfrunți frica ea dispare. Adevărat, dacă frica este una care poate dispărea. Cum ar fi să îți fie frică de șoareci, de întuneric, de înălțime, găini, cuțite…dar ce te faci cu frici de-astea, mai dincolo de puterea ta de control, cum ar fi frica de moarte, de singurătatea aceea absolută, de pierderea celor dragi, de boală, de nebunie (mă rog, tot boala și asta, deși unii trăiesc bine mersi nediagnosticați, deși fac gesturi la limita ei) ….ei, deci cum te lupți cu lucrurile care nu stau în puterea ta. Și, mai ales, cum faci să nu te apuce frica uneori?

Sângele apă nu se face

Și tocmai din acest motiv, doar nu altul, copilului meu îi place la nebunie să-și dea jos nădragii și să stea cu ei în vine. Bine, cauze există, în principiu face asta de fiecare dată când atenția mea nu este cu totul și cu totul îndreptată către el. De ce are acest post acest titlu? Ei bine pentru că și eu făceam asta când eram cam de vârsta lui…poate chiar un pic mai mare. Sigur, eu apreciam și audiența, așa că nu mă păstram în intimitate doar pentru mama sau tata, ci mă expuneam în toată nuditatea (da, eu trecusem la nivelul superior, deși dacă nu ar avea pampers sunt convinsă că și dânsul ar face la fel) în fața musafirilor. Taică-miu, fire impulsivă, nu era deloc amuzat de exhibiționismul meu precoce, așa că ingrata datorie de a mă alerga/îmbrăca/eventual feri de nervii lui îi reveneau mamei. Nu este cazul lui Sasha, căci el, nu numai că nu mă enervează. ba chiar mă amuza atât de tare încât l-am făcut de râs la tot neamul…și, când o să salvez poza în calculator, și aici! :)))