Au trecut 10 ani

Ieri în timp ce eram la Poștă am văzut o veche colegă de facultate. Am recunoscut-o imediat, din spate, după culoarea și textura părului, după împletiturile care o consacraseră în mintea mea, după atitudinea țanțoșă. Era impecabilă, neschimbată, nici ridurile nu îmi aduc aminte să se fi văzut, eu, pe de altă parte, arătam de parcă fusesem alergată de o haită de câini. Nu am vorbit, nici nu știu dacă m-a recunoscut, deși eram amândouă fix ca atunci. Ai fi zis că 10 ani ar fi trebuit să schimbe ceva…de fapt, nu! Și atunci m-a pocnit filozofia. În realitate, suntem cine suntem! Poate că eu sunt mai atentă, mai îngrijită, mai sportivă decât atunci, dar tot adolescenta ciudată și rebelă se ascunde în mine. Tot fata care mai avea puțin și îi bătea pe colegii de grupă care încercau să o cucerească ținându-i calea pe treptele întortocheate și înguste. Tot antisociala care nu ieșea niciodată cu ei la cafele, sucuri, cluburi. Tot personajul ciudat care se îmbrăca anti-trend și anti-fashion pentru că așa se simțea specială și avea o superstiție naivă. Ea, pe de altă parte, era tot fata pusă la punct care făcuse dansuri și își etala înălțimea și ținuta printre muritorii de rând. Avea totuși părul un pic mai ars. Anul ăsta ar trebui să ne întâlnim cu toții după un deceniu. Nu cred că o să facem asta. Nu ne-am dorit prea mult nici petrecerea de sfârșit de facultate, așa că nu am făcut-o și nu mi-a părut rău. Iar întâlnirile ocazionale cu foștii colegi mi-au dovedit că nu ne-am schimbat prea mult. Nu pe dinăuntru cel puțin. Am o singură prietenă din facultate, și e una dintre cele mai bune pe care le am, așa că nu mi se pare că am trecut degeaba pe acolo. Dar altfel, nu mi-e dor de anii ăia. Deloc! Aș vrea doar să am din nou vârsta aia, ca să nu mă mai simt hăituită de riduri, fire albe și ceas biologic.

Later edit: Nu mai știu cum o cheamă pe colega mea, nu mai știu multe lucruri legate de facultate, știu doar că privind-o am fost sigură că nu are copii. Nu știu dacă este așa, nu știu de ce am simțit asta, dar în fața perspectivei, complexul meu de inferioritate a dispărut brusc. Eu îl am pe Sasha și, cumva, el mă face să simt că am ceva ce nimeni nu o să aibă vreodată! I am such a mother! HAHA

Reclame

Care e părerea ta?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s