Au trecut 10 ani

Ieri în timp ce eram la Poștă am văzut o veche colegă de facultate. Am recunoscut-o imediat, din spate, după culoarea și textura părului, după împletiturile care o consacraseră în mintea mea, după atitudinea țanțoșă. Era impecabilă, neschimbată, nici ridurile nu îmi aduc aminte să se fi văzut, eu, pe de altă parte, arătam de parcă fusesem alergată de o haită de câini. Nu am vorbit, nici nu știu dacă m-a recunoscut, deși eram amândouă fix ca atunci. Ai fi zis că 10 ani ar fi trebuit să schimbe ceva…de fapt, nu! Și atunci m-a pocnit filozofia. În realitate, suntem cine suntem! Poate că eu sunt mai atentă, mai îngrijită, mai sportivă decât atunci, dar tot adolescenta ciudată și rebelă se ascunde în mine. Tot fata care mai avea puțin și îi bătea pe colegii de grupă care încercau să o cucerească ținându-i calea pe treptele întortocheate și înguste. Tot antisociala care nu ieșea niciodată cu ei la cafele, sucuri, cluburi. Tot personajul ciudat care se îmbrăca anti-trend și anti-fashion pentru că așa se simțea specială și avea o superstiție naivă. Ea, pe de altă parte, era tot fata pusă la punct care făcuse dansuri și își etala înălțimea și ținuta printre muritorii de rând. Avea totuși părul un pic mai ars. Anul ăsta ar trebui să ne întâlnim cu toții după un deceniu. Nu cred că o să facem asta. Nu ne-am dorit prea mult nici petrecerea de sfârșit de facultate, așa că nu am făcut-o și nu mi-a părut rău. Iar întâlnirile ocazionale cu foștii colegi mi-au dovedit că nu ne-am schimbat prea mult. Nu pe dinăuntru cel puțin. Am o singură prietenă din facultate, și e una dintre cele mai bune pe care le am, așa că nu mi se pare că am trecut degeaba pe acolo. Dar altfel, nu mi-e dor de anii ăia. Deloc! Aș vrea doar să am din nou vârsta aia, ca să nu mă mai simt hăituită de riduri, fire albe și ceas biologic.

Later edit: Nu mai știu cum o cheamă pe colega mea, nu mai știu multe lucruri legate de facultate, știu doar că privind-o am fost sigură că nu are copii. Nu știu dacă este așa, nu știu de ce am simțit asta, dar în fața perspectivei, complexul meu de inferioritate a dispărut brusc. Eu îl am pe Sasha și, cumva, el mă face să simt că am ceva ce nimeni nu o să aibă vreodată! I am such a mother! HAHA

Reclame

O frumoasă zi de marți (follow up cum ar veni)

1. Dis-de-dimineață am mers la Poștă să ridic coletul pentru care plătisem suplimentar să fie adus în 24 de ore la ușă. Și, după ce că l-am așteptat acasă 96 de ore, am mai stat și la coadă o oră, pentru că da, erau 20 de oameni și un singur ghișeu care rezolva recomandatele. Și cum stăteam eu așa, semi-vocală, și mă enervam alături de un domn și o doamnă, am decis după jumătate de coadă parcursă că vreau să depun o plângere. Mi-am exprimat dorința de a o scrie și, brusc, lucrurile au început să se miște. A venit doamna dirigintă, m-a întrebat ce se întâmplă, a încercat să mă îmbrobodească, mi-a dat imediat recomandata, a mai venit și un nene, a încercat să scuze poștărița, eu am insistat, ei au mai căutat scuze, mi-au dat coletul, mi-au cerut numărul de telefon, cred că mi-ar fi dat o cafea, o floare, o atenție numai să plec naibii de acolo mai repede. Am ajuns acasă, la nici o oră m-a sunat postărița care, surpriză, acum îmi știa numărul de telefon și, din nou surpriză, putea să sune …și-a cerut scuze, iar a încercat să mă îmbrobodească. Nu am depus încă plângerea. Știu că încă am timp. Stau și mă întreb însă cum ar fi mai bine. Nu știu încă.

2. În formă războinică deja, am scris mesaj usturător și la duduile cu tricoul, Le-am făcut neserioase și lipsite de profesionalism și am menționat, în treacăt, că există legi pentru cei care nu respectă anumite obligații contractuale. Și, surpriză după surpriză, la o săptămână de la primul tricou și două zile în care am scris politicos degeaba, războinicia a dat roade. M-au anunțat cu scuze că vor trimite tricoul expres astăzi dacă poate curierul. Normal că nici curierul nu a putut, dar măcar m-am ales cu un tricou în plus. Drept scuză! Urât, dar plăcut…mita funcționează! (Poate le trimite pe amândouă S, hahahaha!)

3. M-au chemat ăia de la Orange să iau telefonul reparat a doua oară. Le-am zis politicos că a treia oară le cer să îl schimbe. Mi-au spus politicos că pot face asta. Nu mi-au zis și dacă o vor face, dar asta o să vedem, presimt, în scurt timp. Cum mă duceam spre ei mi-am dat seama că telefonul vechi nu este. Am sperat cu toată ființa că este acasă, chiar și așa i-am rugat să-mi blocheze sim-ul și să îmi activeze altul nou. Afară burnița romantic, Sasha alerga prin Europa House, eu după el, simul nu se activa. Am ieșit afară sperând că se va întâmpla și voi putea chema un taxi. Deja îmi făceam strategii în cap cum o să opresc eu oameni pe stradă să mă lase să chem un taxi când am găsit unul în trafic, gol! Aleluiaaaah! M-am urcat, am făcut o oră pe drum, motiv pentru care am plătit dublu, dar măcar a fost de treabă taximetristul și nu m-am plictisit. Acasă, telefon pa! Simul nu mergea, telefonul alb nu era. Îl caut pe cel din urmă, îl pun pe Sorin să sune la taxi să întrebe dacă nu au găsit un telefon alb vechi cumva (mă durea sufletul de pozele de pe cardul de memorie), când, într/un final, îl găsesc în baie! Da, în baie! Apoi am mai pierdut jumătate de oră sunând la Orange pentru că minunăția de telefon nu găsea rețeaua. Până la urmă, atehnică așa cum sunt, am reușit să o găsesc manual, cum ar veni. Acum merge. Încă mă întreb dacă să pun și asta pe seama problemelor lui de telefon sau ba. Amuzant sau ce?

De defulat

Pentru că blogul meu de mamicoșenie sentimentală se transformă încet-încet în locul meu de lamentare, o să povestesc acum puțin despre neseriozitatea la români.

1. Epopeea telefonului: pe scurt (haha, ironică eu!), telefonul mi-a fost cumpărat cadou de Crăciun anticipat, cândva în noiembrie. Prin decembrie apăruseră deja semnele dezastrului, nu le-am băgat în seamă, apoi în ianuarie a colapsat. De tot! Am mers cu el la service, am primit asigurări că dacă are o problemă nerezolvabilă va fi înlocuit, dacă e rezolvabilă va fi rezolvată și nu o să mai am probleme în veci cu el. L-au ținut o săptămână. După 2 zile a început iar dezmățul. Cel mai tare mă enerva că se bloca și nu își revenea decât după ce scoteam bateria din el și că uneori eram sunată și el nici măcar nu sinchisea. I-am dat răgaz o lună, nu știu de ce, dar i-am dat. Probabil că simțeam ce mă așteaptă și îmi era groază. Acum mi-e greață, dar mă rog! Într-o zi s-a închis iar, că așa vrea el, și, firește, nu a vrut să se deschidă. Am plecat cu el la service. Când am ajuns, MINUNE!!!, s-a deschis (deh, Murphy si legile lui), totuși l-am lăsat, din nou în service. E acolo de o săptămână. Am fost prevenită că voi fi sunată și am fost. Azi! Și așa mi-a crescut mie tensiunea (că de-aia greața!). Eu îi spuneam doamnei că dacă telefonul nu merge vreau altul nou, ea îmi spunea că nu poate promite asta, eu îi spuneam că e dreptul meu să primesc un aparat conform după două experiențe de genul ăsta, ea îmi spunea că datoria lor este să îl aducă în starea de funcționare optimă. Eu îi spuneam că două vizite la service înseamnă categoric că nu funcționează optim, ea că vor face tot posibilul să funcționeze, eu că aș vrea unul nou în caz că ajung iar cu el în service, ea iar că nu se poate promite nimic. Am avut senzația reală că sunt Sisif și fac treaba aia redundantă. Când am văzut că nu mă înțeleg omenește am trecut la amenințări, ca moșnegii, i-am spus că voi merge la protecția consumatorului și că o să închei orice contract cu ei. Nu părea afectată, dar măcat discuția a fost înregistrată și poate, doar poate, cuiva îi pasă. Deși mă îndoiesc, acum îmi permit să mă îndoiesc de orice, practic! Sunt, desigur, nerăbdătoare să văd ce alte probe de rezistență psihică mai dau până când o să se întâmple ce trebuia să se întâmple deja.

2. Mi-am luat tricou. Tricou frumos, alb, cu model de inspirație românească (nu, nu Oianu, fetele de acolo sunt foarte serioase), îl voiam de când l-am văzut întâia dată pe o reclamă mică. Și mai tare după ce l-am văzut pe Ancuța. Am vorbit cu fetele care se ocupă de vânzarea lui de eu însămi mai aveam puțin și îmi spuneam să tac. Am întrebat de măsură, am trimis măsurile mele luate atent cu centimetrul ca să nu trebuiască schimbat, am întrebat dacă e slim-fit sau loose-fit ca să nu avem surprize…și totuși nu! Nu, adică deși îmi știau măsurile și le spusesem clar că vreau să vină larg am primit un tricou care venea prea strâmt pe piept (eu, marea cupă B) și am cerut să-l schimbe. Și de miercurea trecută trebuie să vină M-ul ăla nenorocit. Vineri am sunat nervoasă la curier, iar curierul a răspuns și el nervos că nu are niciun tricou, să-l scutesc. Le-am întrebat pe dudui „ce naiba?”, puțin mai elegant însă. S-au șters cu eleganța mea la fund. Mi-au răspuns sec că a fost o problemă, că va fi trimis vineri și ajunge luni. Să-și ceară scuze?! Pffff, ce naivă sunt! Și guess what? E luni, ora 18…nu, nu a venit curierul cu niciun tricou!

3. Curierii, moarte lor! Ei, acum, nu chiar tuturor, băiatul de la pizza a fost chiar ok…deși nu cred că e curier în adevăratul sens al cuvântului. Mă rog, povestea este așa. De data asta fata serioasă (alta) a trimis cele 4 mărțișoare comandate și plătite joi, de vineri. Curierul a zis că ajung în 24 de ore. Sigur că asta nu înseamnă și că ele sunt acum la mine. Iar cele 24 de ore s-au făcut ușor 48 și apoi 72, and counting!

Altfel mă bucur că trăim în țara în care drepturile celor care plătesc, sunt respectate!

Rochii de Oscar in my mind :D

Nici nu știu foarte clar ce fac aici, îți scriu ție, Sasha, mă exprim pe mine așa cum aș vrea uneori să o fac și nu am curajul, stau ușor pitită pe principiul „cine trebuie, găsește!”. Și uneori postez rochii de Oscar, just because!

Voila! Prima pentru că fata asta chiar se îmbracă impecabil. Mereu!

emma-stone-vogue-23feb15-getty_b_426x639

Apoi Kate pentru că are o eleganță și o distincție și o finețe care nu au legătură cu rochia, dar și rochiaaaa!

cate-blanchett-vogue-23feb15-getty_b_426x639

Și apoi Keira pentru că mie îmi place de ea, nu știu clar de ce, și pentru că arata delicios însărcinată.

keira-knightley-vogue-23feb15-getty_b_426x639

Și ultima, dar nu cea din urmă, Zoe. Cum e posibil să arăți în halul ăsta după o sarcină cu gemeni, la nici trei luni de la naștere. Mă rog, poate doar dacă arătai ca ea înainte, Mda!

zoe-saldana-vogue-22feb15-getty_b_426x639

Gata, done! Nu, nu chiar, că mai e și ea. Nu știu dacă îmi place ținuta, atitudinea, actrița…chiar habar nu am, dar o pun aici.

meryl-streep-vogue-23feb15-pa_b_426x639

Despre prieteni și sentimente materne (fără legătură aparentă)

Să o iau în ordinea din titlu. A fost o vreme când credeam că bărbații sunt prieteni mai buni, mai onești, mai puțin invidioși, răi, penibili în anumite circumstanțe. Apoi a venit anul care tocmai a trecut și am înțeles că micimea umană nu ține de sex, ci, welll…de om. Sunt bărbați lipsiți de coloană vertebrală, de curaj, de empatie, umanitate, bun simț, eleganță exact în acceași măsură în care există femei de felul ăsta. Am ajuns să înțeleg, penibil de târziu, că uneori bărbații sunt mai târfe decât orice prostituată plătită. Nasol lucru am înțeles, și destul de târziu. Am aflat asta la timp cât să lupt pentru ca fiul meu să nu fie din categoria asta. A nu se confunda bărbatul incapabil de asumarea unei relații cu bărbatul-târfă. Nu-nu, sunt categorii diferite, și mie a doua mi se pare chiar mai rea prin aparența docilă, prietenoasă, drăgălașă, disponibilă…mda, mi-e vag greață.

*****

Acuma, eu ce ar trebui să simt că mai am puțin și mă întorc la serviciu? Să mă bucur că o să fiu și eu om din nou, că o să am preocupări mature, atitudine de doamnă, loc să îmi port tocurile și rochiile, sau să sufăr că el rămâne acasă, că o să îmbrățișeze poate alt cap decât al meu, că o să râdă zgomotos cu altcineva decât mine, că o să spună prime cuvinte altcuiva decât mie. Mi-am dat seama și de ce voiam să îl duc la grădiniță, da, pentru că senzația că sunt înlocuită ar fi fost mai puțin brutală. Pentru că gelozia maternă ar fi avut mai puțin loc să se exprime. Pentru că nu aș fi avut senzația că îl împart…din nou, cam târziu să accept asta, dar suficient de devreme cât să mă împac cu gândul. Și da, e o certitudine că mie o să îmi fie infinit mai greu decât lui, și sper și m-aș bucura să fie așa.

Asta e tot!

În care eu mă lamentez, din nou

Ce știu eu să fac mai bine decât să mă lamentez, aș zice că nimic, păcat că nu mă plătește nimeni pentru asta. Am destul de mult stil, nu sunt genul care se lamentează despre cât de nedreaptă este viața și cum soarta îi este potrivnică…de fapt, de cele mai multe ori mă lamentez privitor la incapacitatea mea de a intui oameni, de a accepta caractere, de a mă mobiliza profesional în direcțiile care îmi plac, de a avea curajul să fac lucruri, deci, în principiu, mă lamentez privitor la mine. Sunt leoaică și, dacă aș asculta de zodiac, paginile pe care le scriu aici ar trebui să reflecte ego-ul meu mare, dar uneori stau și mă întreb ce nemernică de stea îmi strică cuadraturile (scuzați cacofonia!) de nu am ego-ul ăla exagerat după care, recunosc, tânjesc. Mă rog, poate că în cazul meu, autosuficiența și aroganța proverbial leonine sunt ascunse sub aceasta patetică lamentare de sine, sau poate acesta este talentul meu excepțional….pffff, aproape că mă enervez singură. De fapt, stai, chiar mă enervez singură, mare talent am! Noua mea dilemă în viață este însăși viața. Viețile personală și profesională adică, nu am luat-o încă razna complet. Adică oare, ce e mai frumos pe lume, să muncești ce îți place sau ce îți trebuie, să ai timp sau să fii pasionat, să alegi rațional sau emoțional? Și oare de ce nu sunt posibile amândouă, mama ei de treabă? Și oare de ce îmi fac eu probleme înainte să le am, concret? Eh….da, astea alături de shoppingul compulsiv sunt adevăratele caracteristici ale unei leoaice cu ascendent în leu…mda! Să îmi fie de bine!

Și asta, fiul meu, este maică-ta!

Diverse

– Sasha vino sa te iubesc!
– Mmmmnuuuuuu (zice mai mult onomatopeic, scuturand viguros zulufii a negatie)!
– Hai sa te pup un pic!
– Mmmmiiiiiiniuuuuu (acelasi scuturat)!
– Sashaaaa, hai totusi sa te imbratisez macar putin de tot!
– Mmmhmmmmmnuuuuuuuuu! (zice si se tavaleste pe jos ca sa fie convingator)!
La randul meu pun bot si ochi de „Puss in Boots”.
Se uita, ma masoara din cap pana in picioare, apoi cu o figura plina de lehamite vine la mine si se aseaza necooperant … „sa fie iubit!”
Concluzie: dragoste cu sila se poate
A doua concluzie: copilul meu e un suflet nobil

******

Sasha vorbește, mult, eu nu înțeleg nici jumatate…dar e bine! Cine ar fi zis ca ” taieeeeeeeeeee” inseamna „taci din gura” haha!

******

Amr 2 luni, fix două luni, mă apucă angoasa și disperarea…

******

Plecăm la Londra un week-end peste o lună. Sunt speriată de zbor, de cum o să se comporte Sasha, de cum o să ne descurcăm noi cu el, de vreme, de tot…partea bună e că dacă iese bine o să ne mai facem curaj. Dacă nu, peste vreo 5 ani mai plecăm din țară :)))

******

De ce oamenii le spun unor oameni urâți că sunt frumoși? M[ rog, poate nu sunt tocmai urâți, dar măcar mediocri…ok, ok, nu poți să spui omului „ce mediocru ești!”, dar frumusețea (aia estetică) se vede, nu o poți fakeui (decât dacă ești foarte priceput la machiaj)…deci despre ce vorbim? Iar dacă ne referim la frumusețea interioară…hai să găsim un alt nume, nu știu, „ce om minunat ești” sau ceva similar.

******

Că tot suntem la capitolul frumusețe, de ce oamenii estetici își bat joc de ei când îmbătrânesc. Mă uitam la Uma Thurman și la Rene Zellweger, chiar și la Mihaela Rădulescu (nu era ea tocmai o zână, dar nici urâtă nu era) care nu știu ce mizerie și-au făcut la față de arată ca niște andoizi evil și ușor defecți. Wtf, people, nu avem toți genele lui Helen Mirren și Kate Blanchet, dar dacă nu te ajută natura, nu te strica mai rău singură. Măcar Sandra Bullock nu a fost niciodată frumoasă, deci nu pot să spun că e mai urâtă acum, și măcar are un corp perfect…na!

Copilului meu

Am văzut aseară o poză cu tine, copilul meu, era cam anul trecut pe vremea asta și stăteai mândru, chel și bălos la poza de pașaport. Cât te-ai schimbat!!!!? Cât de mult te-ai transformat în lunile astea puține, care alte dăți ar fi părut că au fost zile, iar acum cuprind o viață întreagă pentru mine!? Stau și mă gândesc la tine și îmi dau seama că anii ăștia doi în care am avut privilegiul să îți stau alături au fost pentru mine renașterea mea. Am redevenit eu, o altă eu, poate mai nevrotică, dar în mod sigur puțin mai responsabilă, mai zbuciumată și speriată, dar în mod clar mai ancorată în prezent, mai dură cu ea însăși, dar mai sigură pe ea…prin tine. Copilul meu frumos, nici măcar nu mi-am imaginat cum o să fii, și cum felul tău unic și irepetabil mi se pare desăvârșit. Nu, nu ești nici calm, nici echilibrat cum te visam, nu ești un monument de înțelepciune și forță interioară. Cum ai putea la doar 1 an și 8 luni? Dar, fiind tu, m-ai ajutat pe mine să fiu eu și să reînvăț să iubesc imperfecțiunea, imperfecțiunea ta perfectă! Ești vesel și pasional, asta se poate vedea în gesturile tale. Nu stai locului o clipă, ești curios, vrei să explorezi, vrei să faci tu tot, vrei să fac eu tot ce nu poți face tu și nu accepți niciun refuz. Ești încăpățânat, ești impulsiv, ești uneori agresiv, de mult mai multe ori afectuos, ești nerăbdător și mă surprinzi mereu cu atenția la detalii. Ești vorbăreț, pe limba ta, și plin de dragoste pentru mine, pentru Sorin, pentru bunici, pentru pisici…adică HAM! Iar eu nu îmi mai încap în inimă de bucurie când mă uit la fețișoara ta minunată, la ochii tăi luminoși, la buclele alea blonde și întortocheate. Ești lumina mea, soarele meu, viața mea și nu știu cum aș putea să simt vreodată altfel. Iar povestea asta mă sperie de nici nu știi cum! În două luni (DOAR 2) mă întorc la serviciu și gândul că nu o să te mai pot ține în brațe la somnul de prânz, teama că nu o să îți mai fiu alături la nevoie, frustrarea că altcineva se va bucura de felul tău minunat de a fi mă copleșesc. Știu, acum, că dependența mea de tine este reală, a ta, de mine, doar în capul meu! Știu că oricât aș visa la mine, cea dinainte de tine, nu o să mai fiu niciodată ea. Știu și, culmea, nici nu îmi doresc asta. Vreau doar să pot face timpul să zboare când nu suntem împreună și să îl întind de sute de ori când avem timpul nostru, în trei…