Coșmarul de weekend

Din categoria să povestim coșmarul poate așa trece spaima…săptămâna trecută, dragul mamei, drăgălaș, te-ai îmbolnăvit…IAR!!!! A 5 oară de la 1 octombrie, dacă te întrebai? (tu, Sasha ăla mare, de peste ani, care o să îmi arunci arogant în față că „e viața ta și o trăiești cum poftești”). Și iar nu am dormit ascultând cum respiri, cum te înneci de tuse, cum pieptul tău ăla mic și fragil sună ca un burduf, cum semnele astmului, pe care încă nu vreau să accept că îl ai, te chinuie, în timp ce eu te privesc și simt că înnebunesc de frică și de neputință. Și iar am stat, jumătate adormită, jumătate alertă, la granița dintre normalitate și psihoză, încercând să-ți fiu sprijim și luptându-mă cu gândurile demente care mă duceau în pragul atacului de panică. Fiindcă ce m-aș face eu fără tine, dragostea mea, cum aș supraviețui eu dacă tu ai păți ceva, orice? M-am rugat, am disperat, m-am certat cu Dumnezeu, apoi am cerut minuni și m-am gândit că dacă aș mai avea un copil, o astfel de scenă mi-ar aduce sfârșitul…inima mea nu ar putea suporta. (Dar nu renunț, doar am zis că vreau!) M-am gândit cu groază la mamele care suferă pentru lucruri mai rele, pentru boli incurabile, care văd cum sufletul lor se stinge minut cu minut, mame transformate în morți vii, golite de sens și de speranță și mi-am dorit atunci să nu aflu niciodată cum este să fii puternic. Nu, serios, chiar nu vreau! E de ajuns atât! Vreau să simt că mor doar când răcești și faci febră și să mă sfârșesc de oboseală că tușești și nu ne lași să dormim, ăsta să fie răul nostru cel mai mare! Și nu vreau să am nevoie de „minuni” mai mari decât aceea de a-ți reveni, miraculos, după două-trei sesiuni de aerosoli.

Reclame

Și-o dorință aș mai avea…

Eu sunt omul căruia îi e frică să-și dorească. Viața asta a mea de 32 de ani m-a învățat, încă de pe la 4, că nu este suficient să îți dorești, că degeaba faci tot ce poți și te rogi și ești cuminte…uneori chiar nu primești. Relația mea tulburată cu tata m-a „educat” cum nu se poate mai bine… că iubirea necondiționată există, dar nu chiar pentru toată lumea, că zâna cea bună sfârșește singură, cu doi copii de crescut, iar vrăjitoarea cea rea se alege și cu prințul, și cu banii și cu tot, că uneori nu este suficient să faci orice sau totul, pur și simplu nu se poate, că trebuie să accepți că simți și dragoste și ură simultan și că singurătatea și abandonul fac parte din tine. Mda, pe așa poveste și Andersen ar fi invidios, jur! Dar, ca să mă întorc la nota optimistă, tot viața asta a mea m-a învățat că „minunile” se întâmplă, iar Sasha și tatăl lui sunt dovada vie că așa este. Ce încerc să spun aici, învârtindu-mă  în jurul cozii, este că aș mai vrea o „minune” de-asta vie. O vreau tare de tot și mi-e atât de frică să mi-o doresc și să mi-o plănuiesc și să mi-o imaginez și s-o iubesc deja, că nici curajul să spun că o vreau nu am. Dar uite că spun, ba chiar scriu, să fie dovadă când s-o împlini.

Cum ajungi in pragul crizei de nervi in 5 pasi simpli

1. se ia un copil zglobiu si curios si se lasa in sufragerie 5 minute, cat speli vasele, la intoarcere vei gasi levantica scuturata pe covor, vaza rasturnata, punga cu susan imprastiata si ea pe covor, o jucarie sparta si niste reviste facute confetti
2. in momentul in care te apuci sa strangi, copilul gaseste noi lucruri de varsat si imprastiat, culminand cu momentul in care sare vesel fix in mijlocul maldarului de gunoi strans cu matura printre picioarele lui
3. te aduni, te imbrabatezi, te duci sa te speli, in tot acest timp el cotrobaie prin sertarele din dormitor, rearanjeaza toate hainele din dulap si defileaza cu chilotii tai pe post de esarfa…
4 vede ca te speli pe dinti si vrea si el, ii periezi dintii lui cu o mana, tie cu alta, in final vrea periuta lui sa…o arunce in veceu, doar o cumparasesti alaltaieri, ce naiba!
5. te intorci in camera si trantesti isterica tricourile imprastiate, inabusind urletele interioare, te apuci sa faci ordine in dulap, timp in care copilul te loveste ritmic cu usa…
O zi buna va doresc!

Nu iti face planuri deoarece cineva, nu spun cine, va râde de ele…

E o zicală enervant de adevărată pentru mine. Niciodată nu am putut să îmi urmez planurile așa cum mi-am dorit, iar atunci când pe anumite perioade, scurte de regulă, lucrurile chiar au mers cum am vrut nici măcar nu mi-am dat seama că se întâmplă ceea ce vreau să se întâmple…adică poate că mi-am dat, dar mi-a fost atât de frică să recunosc! Da, anxietatea mea lovește când mi-e lumea mai dragă…dar citeam astăzi pe blogul cuiva celebru că traumele ne fac mai fericiți pe drum (drumul vieții adică!) și pentru mine așa a fost. Nu am primit aproape nimic fără un cost și, cum spuneam, niciodată lucrurile nu au mers cum am dorit…au fost însă perioade aproape de perfecțiune. Recunosc, pe de altă parte, că fiecare perioadă de genul ăsta s-a sfârșit frustrant într-o depresie cât casa. Pentru că lucrurile nu merg la infinit bine, pentru că e mai dureros când cazi de sus, pentru că orice tulburări interioare care se repetă devin traumatizante în sine. Ceea ce mă bucură însă este că, deși a fost rău, deși sunt convinsă că o să mai fie rău și alte dăți, sunt din ce în ce mai convinsă că există bine după rău. E ciudat, însăși definiția stărilor nevrotice spune că nu crezi asta atunci când ești în cofa cu melancolie, dar cumva am reușit să cred…și Sasha, existența lui, ființa lui minunată m-a ajutat să ajung din nou la împlinirea pe care nu o mai simțisem de ceva timp. Împlinirea care se traduce prin „nu îmi fac planuri pentru că mă tem de ele, dar uite că tot ce mi-am dorit să se întâmple și nu am avut curaj să plănuiesc s-a întâmplat”. Nu am găsit cuvânt pentru anul care vine, deși curaj ar putea fi un cuvânt bun, nu vreau ocazia să îl demonstrez, vreau doar să am curaj să plănuiesc, să visez și poate chiar să trăiesc împlinirea în timp ce se întâmplă. Și aș mai vrea putere, pe care să o dovedesc având curaj chiar și atunci când nu prea mă mai țin baierele sufletului și minții, pe care să o am atunci când lucrurile nu merg cum am avut curajul să le plănuiesc. Cred că, de fapt, asta din urmă este cea mai mare provocare. Și perseverență, domn’le, perseverență în a crede că binele există…și că (citez iar pe cineva celebru) dacă nu e bine, atunci nu s-a sfârșit…iar asta e bine!