Scena balconului

…nu, nu jucam scene din Romeo si Julietta, desi personaje de teatru, comedie spumoasa, nu oricum, am putea deveni dupa aceasta intamplare.

Scena 1. Eu iau ligheanul cu rufe si ies in balcon sa le intind, in maieu blugi si sosete de lana, in balcon 10 grade maximum, dar nu stau mult imi zic, nu cred ca racesc iar (de mentionat ca abia am iesit dintr-o viroza cu complicatii si antibiotic urmata indeaproape de o toxiinfectie alimentara finalizata in alt antibiotic, injectabil de data asta….oh, yeah!). Vorbesc la telefon cu sora-mea despre visul unei case noi, un vis inca destul de indepartat…Sasha se joaca cucu-bau prin usa.

Scena 2. Vreau sa intru in casa. Nu pot. Imping usa mai tare. Nu se deschide. Ma opintesc in ea. Nu se deschide nicicum! Am revelatia…clanta este cu vreo 2 cm mai jos decat ar trebui sa fie, iar Sasha imi zambeste vioi prin geam…m-a inchis, sunt inchisa in balcon!

Scena 3. SUNT INCHISA IN BALCON, COPILUL DE UN AN SI JUMATATE E SINGUR IN CASA SI EU NU AM CE SA FAC!!!! DUMNEZEULEEEE! Noroc ca am telefonul asa ca sun tatal de familie sa vina sa ma elibereze. Omul e la serviciu, serviciul e in capatul celalalt al orasului, iar afara ninge cu spume! Panica, panica, panica…plans isteric, incercari disperate de a tine copilul atent la tine, sa nu plece la bucatarie sa se urce pe scaun sa cada sa nu pot ajunge la el!!!!

Scena 4. Panica fenomenala de fiecare data cand iese din incapere, din fericire jucatul prin geam functioneaza, ne pupam prin geam, ma mai rog ocazional sa deschida usa. Nu intelege ce trebuie sa faca. Ma chinuiesc sa il tin langa usa, e cuminte si sta…dragostea mea mica. Doamne, te rog sa nu se intample nimic pana vine Sorin. Nu simt frigul desi picioarele au inceput sa imi inghete pe gresie.

Scena 5. Iese din incapere, e a treia oara, incep sa urlu isteric si sa bat in geam sa il aduc inapoi…din fericire aud vocea Lui: Ce faci mai? In sfarsit pot respira! Ma elibereaza, copilul e safe, incep sa simt ca racesc. Dar sunt happy…totul e bine cand se termina cu bine.

The end!

Reclame

Bucuriile maternității: copilul la 19 luni

Nu vreau să mă plâng, adică bineînțeles că asta o să fac, dar ideea este că plec în demersul văicărelii luând în calcul faptul că am un copil normal, sănătos și pe care îl iubesc nespus și fără de care nu aș mai putea trăi, dar, desigur, asta nu înseamnă nicidecum că viața noastră în doi (da, suntem 3, dar în 80% din timp suntem doar noi doi și atunci se întâmplă distracția) este numai lapte și miere….ba, iată cum:

1. dacă fac orice, dar orice înafară de a îi da lui atenție, adică de a vorbi cu el, de a mă plimba după el, de a mă juca (dacă scosul și băgatul capacelor în bidon, scosul și băgatul cuburilor în găletușă și ruptul hârtiilor se poate numi așa) împreună cu el, de a îl iubi fizic (pupături, îmbrățișări) și verbal (ce face iubirea mea bla bla bla), copilul meu o ia razna, și asta înseamnă că va face tot posibilul (adică tot ce știe că nu are voie să facă) pentru a înceta cealaltă activitate (uitat la tv, citit ceva orice pe net, vorbit la telefon, făcut curat/mâncare) și a mă întoarce trup și suflet către el.

2. timpul de somn înseamnă 40/80 de minute de circ pre-somn urmate în zilele bune de 60/120 de minute de somn real, timp în care mă pot și eu spăla/pot civiliza casa (gen spălat pe jos, că asta nu se poate face cu el treaz)/pot găti ceva mai complicat sau pentru care trebuie să stau în bucătărie mai mult de 10-20 de minute. PS: cu și mai mult noroc, timpul ăsta înseamnă un ceai băut în tihnă și ceva cotrobăit pe internet fără a îmi împărți atenția, o discuție mai sentimentală cu mama, soră-mea sau o prietenă

3. tantrumurile, crizele de personalitate, neascultatul comenzilor (ce comenzi, domn’le, rugăminților fierbinți voiam să spun) fac parte din distracția de zi cu zi. Ok, am citit despre acea perioadă numită de specialiștii englezi „the terible two”, adică acea perioadă între 18 luni și 36 în care copilul nu reușește să se exprime cum și-ar dori și face tot ce poate pentru a atrage atenția și a obține ceea ce nu știe să ceară….ok, am auzit și că se numește „mica adolescență”, dar Dumnezeule!!!!! cât poate fi de greu de manageriat, cât de de-a dreptul imposibil este să îți păstrezi calmul, echilibrul și maturitatea când copilul tău minunat pe care îl iubești ca pe ochii din cap face tot ce poate el ca să te scoată din minți. Tu îi spui că nu are voie la aragaz, el trage isteric de butoane și trântește ușa la cuptor, tu îi spui să lase mașina de spălat, el învârte agresiv butoanele și se urcă pe hublou în încercarea de a o escalada, tu îi spui că nu are voie în picioare pe scaun, el se urcă pe masă, tu îi spui să nu umble în gunoi, el scoate de acolo un ambalaj și defilează cu el prin casă, tu îi spui să nu mai tragă de globuri și de brad, el le smulge de mai are puțin și dărâmă bradul pe el…și, chiar atunci când credeai că măcar un lucru a înțeles, să nu trântească ușa că se poate sparge geamul, o trântește repetat de toți pereții pentru că nu îi acorzi atenție de 5 minute drept pedeapsă (oribil cuvânt, nu credeam că o să îl folosesc, d’apoi aplic, vreodată) pentru că nu ai găsit altă soluție să îl faci să se oprească și să nu mai meargă în picioare în pat și să sară (pentru că ar putea să cadă, iar patul e metalic)

4. momentele în care mă simt complet depășită, complet neadaptată și complet incapabilă să educ un copil sunt mai acute, mai dureroase și mai dese decât atunci când avea câteva săptămâni. Da, pentru că dacă atunci aveam un bebeluș mic incapabil de alt răspuns decât plânsul, pentru că dacă atunci simțeam că am scuza că sunt la început, pentru că dacă atunci speram că o să crească și o să fie mai ușor și mai bine, acum stau și mă întreb îngrozită cum o să fac eu toate astea cu el adolescent, în condițiile în care nu sunt în stare să relaționez cu el la 19 luni, în condițiile în care deși sunt aproape tot universul lui, mă sfidează și face lucrurile voit invers doar pentru a îmi atrage atenția (sau cine știe din ce alt motiv pe care nu sunt în stare să îl înțeleg)

5. războiul interior între dorința de a sta cu el mereu, de a-l ghida, de a-l proteja, de a îi fi alături și a-l vedea evoluând și dorința de a conta din nou eu ca persoană, dorința de independență, de a fi și eu femeie, nu numai mamă. Acel conflict emoțional oribil care poate fi sintetizat în încercarea disperată de a simți și altceva decât o grijă continuă pentru el, durerea și frustrarea că peste câteva luni mă întorc la muncă, fără el, și vinovăția că asta mă bucură puțin.

6. rutina care mă omoară încet, faptul că deși este mai mare încă nu îmi dă voie să fac lucruri care să nu îl implice, faptul că nu găsesc timp nici măcar pentru lucrurile pe care îmi doresc cu ardoare să le fac, nu mai zic de cele care nu sunt atât de presante, fapul că simt că sunt pe locul 200, pentru că pe locul 1,2, 3 până la 198 este el, iar pe locul 199 Sorin, iar eu nu mai am loc în peisaj decât atunci când chiar nu se mai poate altfel, faptul că singurul mod în care încerc să compensez faptul că simt că nu îmi mai aparțin este câte un răsfăț ocazional de genul: o rochie, o pereche de pantofi, pe care, ironie!, nici măcar nu am unde să le port, dar pe care le cumpăr obsesiv sperând că poate imaginea aia din capul meu, cu mine minunată, defilând pe o rivieră, cu un soț galant la braț și un copil model zburdând gingaș în față, chiar se va adeveri cândva.

7. așteptarea continuă a zilei/săptămânii/lunii următoare când o să fie mai bine, eu mai calmă și mai odihnită, Sorin mai puțin ocupat, Sasha mai liniștit, mai înțelegător și mai puțin temperamental, și conștientizarea că aștept ceva ce nu se întâmplă și poate nici nu se va întâmpla, dar și constatarea sumbră că las clipe atât de importante pentru noi toți să treacă, să se scurgă în vâltoarea nervilor și frustrărilor de zi cu zi, și că uite, viața e scurtă, imprevizibilă și uneori haină, și că deși nu pare așa în fiecare zi, ceea ce trăim acum este, de fapt, fericirea pură.

Sentimentalisme, de Moș…

Mă uit la ei doi, separat și împreună și sunt copleșită. Nu îmi aduc aminte de prea multe astfel de momente cu mine și tata. E și firesc, a plecat cu totul când aveam 4 ani, iar după aceea, întâlnirile noastre erau mai degrabă trimestriale sau semestriale. Cu noroc, o dată la cinci ani ulterior. Stăteam și mă gândeam zilele astea (și astăzi, că ar fi fost ziua lui de nume, una din cele maxim 3 zile pe an în care ne auzeam vocile) că acum vorbesc cu el mai mult decât o făceam când era în viață. Și, ce ironie, am senzația că mă aude și că ii pasă mai mult decât atunci. Apăsată de amintiri, sunt uimită de relația pe care o văd crescănd sub ochii mei, cea între ei, cei doi bărbați ai vieții mele. Îl văd pe Sorin, cel care își exprimă greu sentimentele, cel care se enervează repede și stă apoi bosumflat ore întregi fiind cald, înțelegător, răbdător…mult mai răbdător decât mine. Îl văd, spre deosebire de tatăl meu, fiind gata să dea orice și oricât pentru Sasha, nu ca să-l răsfețe, ci ca să îl vadă mulțumit, hrănit, sănătos. Eu îmi aduc aminte doar de un  pepene galben primit cu întârziere de ziua mea (și nici măcar nu îmi plăcea pepenele galben atunci), de câteva momente de tandrețe în care, mult mai băut decât ar fi fost firesc, încerca să mă ridice în brațe și eu eram fericită și îngrozită simultan…iaca de unde obișnuința sentimentelor contradictorii. Îmi aduc aminte declarațiile de iubire urmate de plecările lungi și apoi definitive. Și îmi aduc aminte de zilele lungi în care aș fi vrut să contez pentru el și de furia pe care o simțeam când îmi dădeam seama că nu prea îi pasă. Și acum, la doi ani după ce nu mai este, încă stau cu zeci de întrebări pe buze și încerc să găsesc răspunsurile în ultimele lui zile, în puținele clipe pe care le-am avut cu el la final, în acel „Fetiță, să ai noroc în viață” pe care l-am simțit atât de impersonal. Plâng și încerc să mă agăț de căldura mâinilor slăbite de boală și nu de lipsa cuvintelor dintre noi, de lipsa unor momente pe care am fi putut să le avem împreună, dacă ar fi vrut…uneori mă uit la Sasha și caut în el trăsături de personalitate care să-mi aducă aminte de el, care să mi-l explice. Mă gândesc mereu că dacă aș mai avea un băiat l-aș numi Nicolai, probabil tot de-aia, și mi-e greu să înțeleg de ce îi simt atât de tare lipsa în condițiile în care nu a fost niciodată o prezență cu adevărat. Mă uit la Sasha și sper cu toată inima că nu o să simtă niciodată ce simt eu și mă uit la Sorin și îi mulțumesc pentru asta. Mă rog la Dumnezeu ca așa să fie!