Despre job-ul de mamă (după un an și jumătate)

Suntem împreună (noi trei) deja de 18 luni plus 9 de burtă, dar clar, treaba cu motherhoodul am început-o după ce s-a născut (Sasha, evident!). La început a fost instinctul, cu teamă, cu angoase, cu atacuri de panică și hormoni vraiște. Acum hormonii sunt tot vraiște, dar parcă teama e mai mică și atacurile de panică mai rare. Ce să spun, cred că acest an și jumătate mi-a demonstrat că job-ul de părinte necesită cel mai mult…mmm, cum zic americanii, commitment…adică un soi de dedicare combinată cu implicare și cu o doză bună de conștientizare. Da, ok, a fi părinte este înainte de toate ceva instinctual. iubirea necondiționată, atașamentul, nevoia de a proteja și de a fi mai bun sunt, probabil, în genele noastre, dar dorința de a face totul bine, încercare continuă de a găsi cele mai bune soluții pentru copilul tău, lupta continuă cu propria impulsivitate, cu stările negative (nu e totul lapte și miere, clar!), cu frustrările, disperarea, teama uneori exagerată, dorința nemaipomenită (la mine, cel puțin) de a nu greși, de a face totul perfect pentru binele lui, de a mă pune conștient pe locul 2, de a îl ghida frumos către maturizare formează cel mai frumos și cel mai dificil job de până acum.  Unul căruia m-am dedicat cu totul și fără să număr orele suplimentare, fără să mă gândesc la bani și fără să am altă satisfacție decât zâmbetul și brațele lui mici. Dar nu, lucrurile astea nu vin toate de la sine! De fapt, uneori e exact de-andoaselea. Eu sunt leșinată de oboseală, el vrea să alerge, danseze, să mă călărască, să ne jucăm, să orice altceva înafară de somn, și eu trebuie să îndur, uneori mai veselă, alteori mai isterică (și îmi vine să mă bat), dar încercând mereu să fiu cea mai bună eu în clipa aceea. La fel când e bolnav (și a tot fost în ultima perioadă) și mă străduiesc să fiu calmă, să nu îi transmit frica mea, să îi distrag atenția, să îl fac să fie fericit chiar dacă abia respiră și tușește continuu, să îl fac să fie sigur că sunt lângă el și că totul va fi bine, chiar dacă în mintea și sufletul meu urlu, chiar dacă mă cert cu Dumnezeu în momentele de liniște și plâng înfundat când merg la baie. Nu e chiar ușor, de fapt nu cred că am făcut ceva mai greu vreodată. E adevărat că se spune că pentru toate trebuie să muncești, chiar și pentru o relație frumoasă de iubire, dar parcă acolo mai muncește cineva lângă tine, te întâlnești cumva la mijloc de drum, dar cu Sasha, suntem noi doi alergând disperați către el care aleargă fără țintă, unde vrea el, unde poate el. Sigur că recompensa de la finalul cursei este cea mai mare primită vreodată, dar asta nu face parcursul mai ușor…cel puțin nu deocamdată. Va urma!

Reclame

Introspecție

Zilele astea mă tot gândeam cât de greu este (sau îmi este) să accept că simt anumite lucruri. Cum ar fi cât de greu e să simt că îl iubesc pe Sasha atât de mult încât mi-e frică, sau că mă simt atât de dependentă de existența lui Sorin încât mi-l asum fără să gândesc, sau cum mă simt inadecvată și nefolositoare doar la gândul că nu aș putea să mai am un copil și extrem de neputincioasă și inutilă când copilul ăsta pe care îl am și îl ador suferă (de răceală, de dinți, de un motiv pe care numai el îl știe) și eu nu reușesc să fac nimic să îl alin. O, Doamne, și în această ultima situație privirea aia rugătoare, privirea care cere ajutor și eu care nu sunt în stare să pricep cum să îl ofer, ce să-i fac să îi fie bine…și incapacitatea mea de a înțelege din primele clipe (DUPĂ UN AN ȘI JUMATATE!!!!) ce are și ce îi trebuie…și senzația aia de gol în stomac, și nod în gât și de lacrimi gata să izbucnească, sunt atât de greu de înțeles și simțit…atât de greu că îmi vine să fug de mine.

Citeam despre un exercițiu, deunăzi, un exercițiu care presupunea să găsești un cuvânt care să definească anul care trece și unul care să te ghideze în anul care vine. Mi s-a părut interesant, mai ales că nu citesc despre el prima dată, dar, uimitor, de fiecare dată cuvântul care mă definește este „încredere”. Cea pe care nu o am și aș vrea să o simt atunci când mă raportez la mine, la viață, la viitor, la Dumnezeu chiar. Sunt un om lipsit de încredere în cele mai multe momente ale vieții mele. E un paradox, cumva cred în oameni, în mine, în Dumnezeu, în lucrurile bune, dar pierd pe drum intensitatea credinței și mă trezesc deznădăjduind când îmi e lumea mai dragă. Uneori mă surprind chiar și pe mine, uneori nici nu vreau să accept că simt asta, dar o simt. Și totuși nu sunt sigură că ăsta este cuvântul care îmi definește anul. Cred că este pur și simplu cuvântul care aș vrea să îmi definească viața. Anul ăsta însă a fost un an în care …”am cernut” și am reușit să aleg. Cred că a fost un an al alegerii. Nu, chiar nu are nimic politic treaba asta, este vorba de a alege căi, atitudini, oameni. Am ales să renunț și să nu mai trag după mine oameni, sentimente, relații care nu mai mergeau sau nu mergeau de la bun început, persoane cu care nu aveam nimic în comun și care nu mă îmbogățeau cu nimic (vezi, Oana!), oameni pentru care stătusem prea mult pe loc așteptându-i, oameni care nu mai meritau…am ales să trec peste teama de singurătate, peste sentimentele de durere, regret, vinovăție și să îi las în urmă, acolo unde au ales să fie. Tot conștient am ales să nu mai forțez nici relațiile care merg, să le las să curgă în ritmul lor, să nu mai disper când lucrurile nu se întămplă în ritmul în care vreau eu…la urma urmei, oricât ai „munci”, dragoste sau prietenie cu sila nu se poate. Și până la urmă relaxarea asta nu este deloc rea. Am mai ales să cred (deși am stabilit că nu sunt foarte buna la asta) în mine, în viață, în viitor, în ce simt și în ce vreau…și așa am ajuns la ceea ce vreau pentru anul viitor. Doar că nu e chiar un cuvânt! Aș vrea să am puterea SĂ LAS LUCRURILE SĂ SE ÎNTÂMPLE! Da, de fapt este o continuare la ce am început anul acesta, dar e mai mult decât atât. Este un exercițiu prin care aș vrea să învăț să fiu mulțumită cu ce am, să mă bucur de fiecare zi așa cum este ea, să nu mă mai tem de schimbare (și mă așteaptă una mare, în 5 luni mă întorc la serviciu!) și să am răbdare (și să cred că totul va fi bine, chiar dacă mai greu decât vreau eu) acceptând că uneori ceea ce îmi doresc (ACUM!) nu este și ceea ce trebuie (ACUM), dar că asta nu înseamnă că trebuie să renunț sau să nu mai fiu tenace. Dimpotrivă!

Nu este un cuvânt, dar este un plan, sper ca într-o lună și jumătate să mă lămuresc și care este cuvântul.