Despre anxietatea de separare (la mamă) şi despre cât de dulce e întoarcerea acasă

Nici nu ştiu cum ar trebui să scriu acest post, nu ştiu clar dacă mi-l scriu mie, ca să îmi dau seama cât de defectă sunt/eram (în cazul în care îl voi reciti peste ani şi ani) sau dacă i-l scriu lui Sasha ca să ştie cum gâlgâiau valurile de iubire pentru el când o să fie adolescent şi o să urle că nu îl iubim şi nu ne pasă de el (stai, şi băieţii fac de-astea sau e doar apanajul domnişoarelor hormonale!!!). Mă rog, totul a început cu o depresie profundă şi absolut nejustificată cu o săptămână înainte de plecare. Faptul că Sasha avusese febră, muci, tuse nu făcea decât să presare sare şi piper (aş adăuga eu) pe rana deschisă din sufletul meu. Da, eu care insistasem cu obstinaţie să plecăm DOAR NOI DOI, eu care voiam să fiu o femeie independentă, matură şi minunată, neataşată excesiv şi patologic de copilul ei, da, eu plângeam când stingeam lumina/dormea copilul de amiază şi eu îi priveam ochii ăia frumoşi închişi/când îl pupam şi ne jucam şi mâncam şi aşa mai departe cu gândul la dorul care o să mă chinuie, la sentimentul lui de abandon când o să se vadă singur cu bunicile (care în mintea mea era mai ceva decât ăla simţit de mine când a plecat tata şi a distrus uşa şi mi-am dat seama că nimic nu o sa mai fie la fel) şi nu o să ştie când şi dacă mai venim înapoi la el. Buuuun! Şi am plecat, cu smiorcăit în seara dinainte, smiorcăit în aeroport (încurajat şi de telefonul care ne anunţa că Sasha ne caută şi plânge după noi, ceea ce a ajutat major la amplificarea senzaţiei de suntceamaiodioasăfiinţădinunivers), încercări disperate de a nu smiorcăi grav la destinaţie. Barcelona este frumoasă şi era păcat, mi-am zis! Ceea ce nu am anticipat nici când mi-am luat biletul, nici când am plecat propriu-zis a fost persistenţa şi insistenţa senzaţiei de gol, de incomplet, de fără Sasha care m-a urmărit şi nu mi-a dat pace şi linişte nicio clipă. Am dormit prost, am visat la el, am vorbit obsesiv despre el, l-am căutat şi găsit în toţi copiii pe care îi vedeam, am planificat excursii cu el şi mi-am promis (sper să îmi treacă repede!) că nu o să mai mă despart de el până când va vrea el să se despartă de mine. M-am simţit oribil faţă de bărbatul ăla care spera să ducă la Barcelona o femeie şi a dus o mamă obsedată şi disperată, l-am iubit şi pe el mai mult că a înţeles, că nu s-a arătat iritat sau exasperat nici măcar în clipele în care mie îmi venea să îmi dau palme peste gură să tac sau să găsesc alt subiect de discuţie decât copilul şi că m-a lăsat să îmi umplul golul afectiv cu shopping pentru mine şi Sasha fără să spună mai nimic, deşi mie îmi era ruşine de modul în care aruncam cu banii. Până la urmă, am reuşit să văd şi partea pozitivă a poveştii ăsteia (înafară de Barcelona care este un oraş minunat!) şi anume că m-am bucurat la întoarcere cum nu am mai făcut-o niciodată până acum. Am zburat practic spre aeroport, am iubit Otopeniul când l-am revăzut şi vreo două săptămâni după am fost cea mai înţelegătoare mamă de pe lume. Asta desi copilul a plusat cu un 39 şi diaree fix la trei zile după ce am venit, ca să îmi treacă odihna şi zen-ul şi să-mi testeze limitele şi rezistenţa încă puţin. Aşa am reuşit să dau jos şi unul dintre cele 2 kg acumulate, unul încă stă pe mine şi ceva îmi spune că aici va rămâne, şi tot aşa mi-am dat seama că o să plâng amar când o să mă ântorc la serviciu, peste fix 6 luni.

Reclame