La locul de joacă

– Pe mine nu mă cheamă băiețel!

– Nuuuu? Dar cum te cheamă pe tine?

– Mă cheamăăăăăăă, mă cheamăăăă….ăla care face așa (se încordează și lovește pumnii unul de altul)

– Batman? Spiderman? (spun în timp ce mimează un cățărat)

– Nuuuu, ăla care face așa! (Continuă să se încordeze și să scoată sunete ciudate)

– Superman, Iron Man…(zic repede, încercând să îmi imaginez ce are de spus)

– Nuuuu…zice și continuă!

– Hulk! ( spun și mă gândesc cu groază la faptul că habar nu am care mai sunt eroii copiilor din ziua de azi)

– Nuuuuuu!

– (renunț) Atunci nu știu cine, dar sunt sigură că tu ești cine zici că ești. Acum putem să învârtim chestia asta?

– Sigur, dar o învârt eu, sunt puternic!

– Dar te rog să nu dai tare, el e mic și se sperie, da?

– Sigur! (am încredere după ce îi privesc mama și cei doi frați mai mici care se dau în leagăn) A, să știi că pe el îl cheamă Băiețel, nu e super-erou ca tine!

– Daaaaa?! (si privește mândru și surprins la Sasha care stă cuminte pe băncuță)

– Da!

10715814_10203871466280697_2084577260_n

Reclame

A venit toamna

Îmi place toamna, adică îmi place toamna asta în care zilele calde alternează cu cele reci și ploioase. Are așaaaa… o notă de melancolie care seamănă cu o felie de chec și un ceai cu lapte. Nu îmi plac însă zilele reci și mohorâte, deloc…nici măcar nu am chef să mă îmbrac frumos și să-l gătesc pe Sasha în zilele alea (ohoooo, iar eu ador să mă împopoțonez și să-l asortez pe junior). Sunt zile de toamnă, cum este ziua de astăzi, în care dacă nu aș fi atât de obosită și Sorin nu ar fi trebuit să plăce la muncă și Sasha nu ar fi mârâit din cauza dinților, aș vrea să fac timpul să se oprească o clipă. Să mă lase să-l simt puțin mai bine, să mă bucur de noi, așa cum suntem, cum nu o să mai fim peste o lună sau două. Aș vrea să deschid ochii mai larg și să-l privesc pe Sasha drept în față, să am curajul să înțeleg ce vrea și puterea de a-i oferi și ce vrea, și ce îi trebuie. Sunt zile în care mi-aș dori să pot să-mi recuceresc încrederea în mine, cu liniște și calm, nu cu euforie și elan, blând cum numai toamna o pot face. Sasha spune din ce în ce mai multe cuvinte, este din ce în ce mai activ și mai inteligent, văd în el bucăți din mine, amestecate în cel mai inedit și frumos mod, cu bucăți din Sorin și simt că am făcut măcar ceva perfect pe lume. (Cine spune că perfecțiunea trebuie să fie cu adevărat perfectă…..nuuu, perfecțiunea lui stă în îmbinarea zecilor de imperfecțiuni și momente care numai perfecte nu sunt.) Aseară a zis prima dată Cucu-Bau, iar vocea lui, nu pițigăiată și sclifosită, ci de băiețel puternic și curajos, m-a făcut să mi se strângă sufletul de dragoste. A învățat, tot de ieri, că dacă vine și mă ia de mână voi merge negreșit unde vrea el și poate chiar va obține ceea ce încă nu poate singur. (să îi aprind lumina, deschid ușa cu clanță prea înaltă, dau vreun obiect cocoțat). Sunt zile în care se transformă sub ochii mei iar eu porivesc și abia reușesc să înțeleg ce se întâmplă cu el, cu noi, cu viața noastră, realizez că am trecut la o altă etapă, că tot ce știam până ieri nu se mai potrivește azi și că trebuie să o iau de la capăt și să-l cunosc și învăț pe băiețelul din ce în ce mai conștient de sine din fața mea.

PS: Mai avem mai puțin de două săptămâni până la prima noastră despărțire și emoțiile mă copleșesc numai când mă gândesc. Ca o ironie, îmi imaginez cum o să fie mini-vacanța și cât de minunat o să mă simt, dar nu pot să fac asta fără să simt că îl am acolo cu mine. Ce ți-e și cu înțărcatul mamelor!

Provocările vieții

Filozofia mă omoară, da, deci una dintre provocările vieții mele este aceea de a mă ridica la nivelul așteptărilor mele… absurd nivel, am descoperit eu în timp ce îmi puneam kilograme de cenușă în cap pe motiv că nu sunt suficient de răbdătoare, tenace, harnică. frumoasă, deșteaptă, devreme acasă, șamd șamd…culmea este că de când sunt mamă lucrurile sunt și mai rele și mai bune în același timp. Ciudat, dar da. Sunt mai bune însă pentru că orice aș face, orice aș zice, oricât de mizerabil mi s-ar părea că mă comport, oricât de isterică și ciufută aș fi, copilul ăsta al meu pare să mă iubească și să nu aibă nici cea mai vagă tresărire. Mai rele sunt fiindcă mă simt atât de responsabilă de orice gest/reacție/cuvânt încât am ajuns la paranoia extremă de a avea senzația că trebuie să fac totul perfect, altfel copilul meu minunat  se va transforma într-un om mare stricat din cauza mamei nebune, eu.

Copiii perfecți au zile impefecte

Ok, soarele meu, luna și stelele mele (da, inspirație Dotraki 😉 ) a avut si prima lui criză de nervi greu de manageriat și de înțeles (tantrum, cum zic americanii). A fost un moment sublim, nimic nu îl anunța, decât poate starea mea mizerabilă din ziua aia pe care, sincer, o cred vinovată și pentru isteria copilului, căci mititelul este un barometru perfect al nervilor mei încă din viața intrauterină, mă rog, nimic nu o anunța după cum spuneam. Eu gătisem isteric în încercarea de a mă calma, făcusem curat căci le așteptam pe Oana și pe Irina și ne jucam veseli nevoie mare cu baloanele de săpun. La un moment dat Sasha a găsit minunată ideea de a lua recipientul și a împrăștia apă clăbucită pe jos. Eu, ca o mamă înțelegătoare care abia făcuse curat, totuși, i-am zis că NU și că putem orice altceva! În mod evident el nu a fost de acord cu mine și a început să se încăpățâneze vocal. Eu am decis că, decât să ne certăm, mai bine îndepărtăm de noi baloanele discordiei… și atunci a început potopul….de lacrimi, istericale și reacții greu de descris. Și de o parte, și de alta, că doar eu sunt un adult responsabil care habar nu are să-și potolească propriul copil, ce naiba!? Pe scurt, el plângea roșu la față, transpirând abundent, incapabil să mă privească în ochi sau să reacționeze la vorbele mele altfel decât urlând și mai isteric, trântindu-se pe jos și lovindu-se mai mult sau mai puțin intenționat de mobila deasupra căreia pusesem mizeria aia de făcut baloane, iar eu calculam în minte cam ce naiba aș putea să fac. Am încercat pe rând să fiu blândă și iubitoare, să ridic tonul la el, să îl duc să îl spăl pe față, să o sun pe mama (psiholog! ) și în final să plâng cu el rugându-l să înceteze că eu nu știu ce să îi mai fac. Matur, huh?! Mdeci, da. Într-un târziu, mama care era în excursie pe la mănăstiri să se liniștească/recreeze (ironic sau ce?) a răspuns, a vorbit cu mine și Sasha, ne-a calmat pe amândoi și totul a reintrat în normal. Sau aproape totul căci eu încă mă simt apăsată de faptul că nu am fost în stare să îmi înțeleg și calmez propriul copil, încă mă simt ultima mizerie umană că nu am reușit să găsesc o variantă prin care să îl educ fără să-i rănesc sentimentele și fără să-l fac să treacă printr-o așa criză emoțională. Să îmi fie rușine. zic!

Locurile de joacă, iadul meu personal

Nu am fost o iubitoare înflăcărată de copiii altora niciodată.Când nu îl aveam pe cel personal, îi iubeam și drăgăleam pe nepoți, pe copiii prietenilor apropiați și cam atât. În fața oricărui copil necunoscut mă simțeam mai bizar decât dacă aș fi stat în costum de baie în fața unei săli pline de oameni la costum. Nu prea știam cum și ce ar trebui să le zic și nici cum să mă fac simpatică. În mod bizar, probabil pe modelul pisicilor care vin la cei care îi resping, copiii nu mă ocoleau niciodată, dimpotrivă…iar eu nu mă străduiam nicidecum să mă fac plăcută lor. Well, old times! Între timp, mai ales după ce am născut, m-am mai înmuiat. Sunt relativ sensibilă la privirile inocente și drăgălașe ale copiilor sub 2 ani, mă extaziez când văd copii frumoși și plini de personalitate indiferent de vârstă, dar rămân ciufută și îmi stăpânesc cu greu pornirile violente în cazul celor prost-crescuți, lipsiți de empatie și blândețe, egoiști, răi, indolenți…cam cum sunt 90% dintre plozii cu care fi-miu se întâlnește zi de zi la locul de joacă. Mai mult decât pe ei, îi detest pe părinții lor care privesc, nepăsători, cum odraslele aleargă și urlă de zici că sunt posedate, nu se uită în jur, calcă pe oamenii și, mai ales, pe copiii mai mici care le stau în cale, au un simți al posesiunii exacerbat dat fiind faptul că parcul, în sine, nu este proprietatea lor și nici balansoarele, leagănele și toboganele dintr-însul, nu au pic de respect nici pentru adulții care însoțesc copii mai mici la locul de joacă șamd. Citeam deunăzi un articol/post în care o doamnă fără copii proprii făcea afirmații similare celor de mai sus și era anatemizată de mame care nu puteau să înțeleagă agresivitatea ei. Eu una, mamă fiind, sau tocmai de aceea, o înțeleg și chiar dacă tonul poate părea exagerat, adevărul este că toate curentele de parenting relaxat nu fac, din punctul meu de vedere, decât să transforme generația copilului meu într-una de persoane egoiste, oportuniste, lipsite de blândețe și umanitate, o generație în care cel care dă din coate mai tare și urlă mai puternic câștigă. Este trist că adulții care cresc astfel de specimene nu văd ce fac din copiii lor și e trist că Sasha se va lovi în viața lui de astfel de oameni.

Rămas bun!

Am avut un Șoarece, l-am avut și l-am iubit, a stat alături plodului din luna a treia de burta și apoi în lungile plimbări și expediții, dar soarta nemiloasă l-a luat dintre noi. De fapt, noi, ca niște zevzeci inconștienți l-am pierdut în Cora sau parcarea de la Cora…Lujerului. Am făcut apoi ce nimeni nu ar fi făcut, ne-am întors, l-am căutat, am întrebat la pază, am lăsat numărul de telefon…doar-doar cineva s-o îndura de Șoarece și îl va reda familiei….dar NU! Am plâns, am căutat unul nou pe net dar nu am găsit decât unul prin America, imposibil de comandat în România noastră și lipsit oricum de sentimentele investite în timp. Nu am putut să scriu despre el și încă mă doare inima și într-un ungher al sufletului sper că o să îl recuperăm cumva. Printr-o magie! Dar nu cred, și trebuie să spun ca să cred…rămas bun, prieten drag, rămas bun, Șoarece! 20131012_142050

 

PS: Dacă l-ați văzut cumva sau știți de unde putem procura unul identic, chiar și neinvestit cu atâta iubire, lăsați un mesaj, vă rugăm!

Despre prieteni si prietenie

Eu în prietenie sunt ca în dragoste, probabil o ciudată, adică mă implic cu toată ființa mea…prietenii mei sunt familia mea și tocmai de aceea nu le văd defectele, le scuz greșelile, le dăruiesc cât de mult am și pot, uneori chiar până la a-mi fie mie rău pentru a le fi lor bine. Fac asta cu devotament și disperare până când, în cele mai multe cazuri, o pățesc urât de tot. Mă lovesc de cruda realitate care, în cele mai multe cazuri, înseamnă că eu nu sunt pentru ei decât o persoană dintr-un lung șir de altele, cu care oamenii relaționează și rezonează conjunctural. Și atunci, tot ca în dragoste, și tot ca o ciudată, simt că totul s-a rupt, s-a terminat, s-a stricat iremediabil și ireparabil. Brusc îmi dau seama de greșelile pe care le-au făcut în timp și pe care credeam că le-am iertat, brusc le văd defectele pe care am încercat să le neg și în fața mea și în fața celor care mi le arătau, brusc mă trezesc și simt că vreau să șterg porțiuni lungi din viața mea și simt că am greșit, din nou…desigur, cumva, după repetate agonii, am ajuns la înțelepciunea de a înțelege că nu toți oamenii vin ca să rămână în viața ta, că proba esențială a prieteniei, ca și a iubirii, este timpul…că intensitate sentimentelor sau compatibilitatea aparentă de la început nu înseamnă nimic și că, surprinzător, capacitatea de a accepta diferențele și cea de a trece peste conflicte sunt mult mai importante. Așa am constatat că prietenii adevărați se fac greu și se mențin, surprinzător, ușor. Pentru că odată depășite momentele critice, omul care îți rămâne alături, va fi mereu acolo. Nu va trebui niciodată să îl menajezi, să îți cauți cuvintele în fața lui, nu te va face niciodată să te simți inadecvat sau insuficient, nu va încerca niciodată să arate că este „mai…” decât tine. Și, mai presus decât toate, un prieten nu îți va fi niciodată prieten pentru că rațional sau nu, conștient sau nu, are nevoie de tine…cam asta cred eu acum. Și da, prietenii adevărați sunt puțini, eu însămi nu știu prea bine dacă sunt 2-3 sau 3-4…dar sunt sigură că voi ști.

Diverse (de week-end)

Sambătă:

Dimineața, ora de lăptic, Sasha vine alergând să își ia biberonul. Trece alergând prin fața oglinzii, se oprește brusc…se întoarce și începe să-și râdă cuceritor! ;)))

Duminică:

Sasha, de dimineață, încercăm să mai dormim, el țopăie pe noi și nu vrea, vine spre moaca mea adormită și îmi vâră un deget arătător între dinți. Cu expresia cercetătorilor care iau probe de apă, scoate degetul și îl bagă în propria gură…apoi se strâmbă și se scutură….ok, știam că sunt acră, dar chiar în halul ăsta!?

Și diversele…

– am descoperit că iubirii mele mici îi ies măselele, înaintea caninilor, asta după o noapte (prima din multe care au urmat) în care nu a dormit și nu am dormit, în care s-a fâțâit, smiorcăit, foit, văicărit ca niciodată până acum. Am aflat cu această ocazie (cam târziu ar spune mamele trecute prin chinuri cu bebelușii, nu și eu după cum se știe) cum e să fii chiaun dimineața, să te apuce angoasa când se apropie ora de somn, cum e să vrei să te odihnești măcar o oră în plus, cum e să nu știi să împaci copilul care face crize de plâns din orice motiv, oricât de banal, cum e să te străduiești să nu îi spui nu mai plânge, deși e evident că motive are

– merge, aleargă, am mai spus asta, dar simt nevoia să o spun din nou, merge, aleargă și eu abia țin pasul cu el (da, vorbim tot despre iubirea mea mică mare ….sau mare mică !? )

– trec prin ceea ce se cheamă depresia mamei copilului de un an (nu există în cărți, am inventat eu terminologia) care se manifestă prin dorința bizară de a îl vedea mai mare mai repede, așa încât să apuc și eu să stau, gândesc, respir și să nu fiu mereu cu pașii și ochii după el, dorință care se bate cap în cap cu faptul că este atât de minunat acum, că nu vreau să crească mai repede, ci vreau ca timpul să treacă mai lent, cât mai lent până în aprilie când o să mă întorc la serviciu, și vreau să păstrez  cât mai mult fățuca asta minunată a lui și expresiile și zâmbetul cu nasul zgârcit și cuvintele stâlcite pe care nu le înțeleg și mirosul special, nici de bebe mic, nici de copil mare, și buclele de geniu nebun și părul bălai cu șuvițe din ce în ce mai închise, și gurița încă știrbă…

– din categoria celei de mai sus, mai avem o lună până plecăm la Barcelona, prima dată fără Sasha, iar inima mi se strânge numai când mă gândesc…nu cred că am așteptat vreodată un concediu cu atâta nerăbdare și atâta durere și nod în stomac, în același timp

– Sasha începe să fie timid, ciudat, cu copiii. Cu oamenii mari comunică, interacționează, socializează fără niciun fel de stres…la locul de joacă însă, mai ales când e plin…PANICĂĂĂĂ…nu vrea să coboare din brațele mele decât după minute lungi de studiu și adaptare

– last, but not least, l-am pierdut pe Șoarece…am plâns isteric, eu, nu Sasha, el îl plăcea, eu îl iubeam, lui îi era simpatic și se mai juca ocazional cu el, pentru mine era prima lui jucărie, primul lui cadou, de când erai de nici 2 luni în burtă…offff, poate doar un nou Șoarece să-mi aline suferința, dacă om avea noroc…mai ales eu :(((