Diverse

Cred că am mai scris, dar mi se pare teribil de amuzant când Sasha îmi cere să-i cânt. De fapt are același cuvânt pentru atunci când cere, aude un cântec și vrea să semnalizeze astea sau e pur și simplu vesel (și probabil îi vine să cânte :)) ) deci…ligaliga! Uneori ligaliga se strigă, cu chiuieli și râsete, alteori ligaliga se exprimă cu împinsături ale capului meu, către burta lui, ca să îl pup în timp ce îi cânt în timp ce îl mângâi să adoarmă, că nici adormitul ăsta nu a fost și nu este încă treabă tocmai ușoară, oricum ar fi însă, de fiecare dată este pronunțat în felul lui unic și irepetabil, din păcate! Uite așa, mă uit aici, văd ce am scris și recunosc că fără crâmpeiele puse pe pagină poate că aș uita mult mai mult. Aș uita trăirilemele, drăgălășeniile lui, momente de viață, dar tot așa îmi dau seama că anumite expresii și cuvinte și gesturi pe care le face acum ar trebui înregistrate. Mă doare inima și mi se strânge stomacul când îmi dau seama că o să le uit, că nu o să mai văd mutra șugubață când râde ca iedul și că el, Sasha de peste ani, nu o să poată vedea singur cât de adorabil și minunat era, și că nu era doar plasmuirea mea de mamă îndrăgostită ce sunt, sau a lui taică-su, bărbat mândru de propria și prima progenitură. Și cum stau aici și scriu, aș mai spune și că mă gândesc din ce în ce mai mult la copilul pe care nu a fost să-l am și la copilul pe care aș vrea să-l am în viitor, și îmi dau seama că durerea și trauma de a pierde o sarcină, fie ea și mică, de doar 9 săptămâni, nu are egal, și mă gândesc cu groază că un frate sau o soră pentru Sasha poate să însemne noi traume pentru mine, până când va fi să fie cel dat, și mi-e atât de frică…mi-e atât de frică de momentul în care aș putea să mă simt din nou goală și singură, de durerea urâcioasă de după și de depresia, anxietatea și starea soră cu nebunia de dinainte de a fii sigură că orice ar fi Sasha este și va fi cu noi. Mă uit la el și îmi dau seama că este bucuria mea, este viața mea și mă întreb dacă mă va face atât de puternică încât să trec peste toate altfel de data asta. Îmi doresc asta pentru că așa cum mă simțeam nedreaptă față de tatăl lui, acum aș simți că sunt atât de nedreaptă și față de el să plâng după altul și știu că în momentele alea oribile nu m-ar ajuta rațiunea și l-aș răni fără să vreau prin suferința mea. Nu vreau să mai ajung acolo vreodată, nu numai din motivul egoist că am senzația că mi-aș pierde cu adevărat mințile, dar pentru că nu vreau să-i chinui pe ei, pe cei doi oameni care îmi umplu acum sufletul. Nu vreau, însă, nici să renunț la dorința de a avea încă un copil, la visul familiei perfecte din sufletul meu, și nu știu cum să fac să cred că măcar de data asta (când va fi să fie) o să fie bine, fără tragedii, fără chin pe parcurs, doar bine…cu noi trei și cel dinăuntru ducând o viață perfect normală și perfectă până când vom fi 4.

Reclame

M-am emoționat

Din categoria mămisme, aceste poze sunt absolut și desăvârșit minunate și mi se pare că surprind atâtea emoții și sentimente și trăiri și atâta viață. Minunat! Aș vrea să pot face și să pot surprinde și să ne fie surprinsă iubirea ca în pozele astea.

slide_353744_3850020_free slide_353744_3850022_free slide_353744_3850033_free slide_353744_3850034_free

Sursa: huffingtonpost.com

Promisiune

Știu că am început să scriu blogul ăsta pentru tine, dragostea mea mică, știu că ți-am promis că o să scriu aici tot ce simt și tot ce faci ca, peste ani, să ne bucurăm împreună de tine. Tocmai de-aia nu am vrut să îl fac cunoscut, tocmai de-aia am primit aici doar pe cei care ne cunosc și ne înțeleg și nu mi-a păsat de nimeni altcineva, dar chiar și așa mă pierd în zilele care trec alături de tine și uit, uit să/ți povestesc, ție, celui de peste ani.

În perioada asta mergi mult, faci multe și mă asculți puțin. Îți place tastatura, telefonul și chiar și acum mă lupt să pot scrie ceva aici fiindcă tu te joci cu mouse-ul și nu mă lași nici să respir. Dar te iubesc! Mult că nici nu pot să spun în cuvinte. Mă uit cum crești, cum te faci mare și mă tem că încep să te pierd, încet-încet înveți independența. înveți să fii tu, cum vrei tu, cum ești tu, cum crezi tu, și eu rămân eu…și mă sperie să fiu iar eu, căci eu fără tine nu sunt mare lucru. Nu vreau să te țin exagerat, nu vreau să te fac dependent de mine cum sunt eu de tine, te iubesc așa, și curajul, veselia și iubirea ta îmi dau forță și mie. Nici nu știi câtă fericire îmi aduci când te lipești cu obrajii mici de mine să te pup, sau să te iubesc, sau să te alint…când te uiți în ochii mei și îmi zici mama, câtă valoare îmi dai când văd că ai nevoie de mine și doar de mine, că știi că eu sunt mama ta și că mă iubești cum numai un băiețel sensibil și minunat care o să devină un bărbat puternic și sufletist poate să o facă. Ești mica mea mare iubire și mă uit la tine și mă minunez când văd cum ai reușit să iei și să îmbini perfect bucăți din mine și bucăți din omul minunat care este tatăl tău, și totuși ești tu, altcineva cum altul nu-i.

Iubirea mea, ești liniștea și echilibrul meu, chiar și când simt că o iau razna mă aduci cu picioarele pe pământ, mă ajuți să mă adun și prin ochii tăi îmi văd defectele fără să mă judec, ci doar dorind să devin mai bună…să fiu așa cum meriți. Și pot să-ți promit ceva, dragul mamei, că indiferent dacă și câți frați vei avea, o să ai mereu locul tău special în inima mea, așa cum ei o îl aibă pe al lor. Dar al tău a fost primul și tu m-ai învățat ce înseamnă iubirea asta necondiționată și imensă și asta e mare lucru să știi…

O saptamana nebuna si inca una la fel

Mereu am simțit că vreau mai mult de un copil, încă mai vreau asta, deși e greu…două zile cu copiii soră-mi și al meu pen lângă au fost mult mai mult decât credeam că pot duce. Am ajuns acasă, într-o casă plină de praf și mizerie de la balconul renocvat și baia reparată frântă, și nici acum, după aproape o săptămână nu sunt în apele mele. Desigur la asta a contribuit și copilul personal care s-a molipsit de la văr cu o răceală cu febră de 39.5 și stare mâțâită, la care încă bănuiesc că se adaugă niște dinți, dar nu am dibuit clar care, și un PMS de toată frumusețea cu dureri de burtă și cap, cu energie prea multă, dar lipsă de putere șamd șamd șamd

Anyway, copilul merge din ce în ce mai bine, plimbă lucruri prin casă și vorbește combinat, pe limba lui și pe limba noastră. Zice mama, papa, deadea (tata), apa, caca, aga (alexandra), bmbm (bun bun) si inca vreo două-trei care îmi scapă acum. Si are deja preferinte culinare…iubeste tot ce are carne tocata (de pui deocamdata), ii place mancarea usor condimentata (nu credeam ca este posibil la 1 an si 2 luni, dar da) si fructele. Ce mi-a făcut inima de mamă să o ia razna a fost însă faptul că a început săp plângă după mine. A plâns și după Sorin de câteva ori, mai ales când intra în baie fără să se joace suficient cu el sau pleca prea repede și se simțea frustrat, dar ieri când am plecat la sala singură pentru prima dată după luni întregi a izbucnit în lacrimi. Încă sper să fie vorba despre sensibilitatea specifică unui copil bolnăvior, că ochii ăia și curița aia și fețișoara aia mi s-au întipărit pe creier și îmi fac inima să se strângă numai când îmi amintesc.

Partea bună este că sâmbătă mergem la Zeno la party și probabil o să facem poze demne de albumul\blogul familiei.