Dor de vacanță

Și uite așa mă apucă uneori un dor de vacanță… eh, e drept, cu Sasha trăiesc un soi ciudat de vacanță de vară cum nu am mai trăit de vreo 10 (să fie 10, să fie 9!?) ani încoace și mă bucur cât pot de ea, dar nu e vorba doar de timpul liber. Tânjesc după o vară cum erau verile noastre în liceu, cu senzația aia de libertate și liniște, cu tensiunea aia în stomac care anunța ceva bun, ceva nou, ceva…altceva, cu preocupări frivole și timp de ceai rece, cola sau bere, cu plimbări lungi în parc, cu nopți nedormite sau dormite pe jumătate și dimineți în care pur și simplu îmi venea să sar din pat…și în pat. Mi-e dor de cărțile pe care le citeam atât de adâncită încât uitam de mine, în ele, și le trăiam ca și când…de melodiile care continuau să îmi răsune în urechi și după ce opream cd-ul, de greierii care se auzeau pe fereastră și foșnetul plopului mare care nu mai e, dar care poate fi tei sau salcâm sau…orice. De ploile de vară lungi, calde, când ascultam amândi tunetele și visam, cap lângă cap. Mi-e dor, fără jale, doar cu melancolie și puțină speranță…că se mai poate, măcar frânturi, o vară pe care să o simțim amândoi așa. (Bine, bine, Booboo e cumva inclus!)

Reclame

Aaaaaaaarghhhhhhh!

Știi cum e să îți vină să urli de disperare și să nu ai voie să o faci, să te doară stomacul de nervi și să nu poți face nimic să schimbi asta, să te simți neputincios și isteric până la lacrimi!? Da, așa sunt eu în ultimele zile când trebuie să îi dau lui Sasha să mănânce. El, copilul mâncăcios, pofticios, minunat s-a transformat peste noapte în tartorul meu. NU MĂNÂNCĂ APROAPE NIMIC LA PRÂNZ. La celelalte mese mai glojdește câte ceva, nu se omoară totuși. Mănâncă maxim o masă calumea pe zi, iar la celelalte se joacă cu nervii mei mai ceva ca securiștii pe vremea comuniștilor. Tot ce bag sau bagă în gură scuipă și apoi apucă delicat cu degetele și sfărâmă împrăștiind în jur bucățele de carne, fasole verde, piure de mazăre, banană…și cam orice poate fi împrăștiat. O face cu zâmbetul pe față și privirea țintă la mine. Am auzit că sunt astfel de perioade în care fie au un disconfort, fie își testează limitele…dar deși teoria o știu, simt că limitele mele sunt întinse la maxim, iar disconfortul pe care îl simt sub forma unui nod imens în stomac nu are echivalent pe lumea asta…deocamdată! Sunt sigură însă că fiul meu minunat pe care îl iubesc mai mult decât orice pe lume mă va face să înțeleg că nu e așa…întotdeauna se poate mai rău, nu!?

O după-amiază …norocoasă!

O să încep cu începutul. Ne plimbam, eu, Sasha și Oana prin parc, prin Carol. Zi frumoasă de vară cum nu a mai fost de mult și noi ne bucuram și vorbeam și dezbăteam și copilul stătea frumos în cărucior și ne mai privea ocazional și zâmbea larg la Oana, când, la un moment dat, începe să se foiască și să se mârâie, și să protesteze…eu, deja irascibilă după zilele în care mi-a mâncat nervii cu mâncarea, cu somnul, cu alergatul prin casă de-a-ndărătul și cu ochii în tavan, zic, pân’ aici, mergem acasă. Mă aplec totuși asupra lui să văd ce doleanțe are. Și simt duhoarea…ceva rar, rar … cum devine evident că e musai să îl schimb. Am puțin timp să mă simt și vinovată, să mă gândesc că , posibil, starea de nefericire își are sursa în problema puturoasă. Mergem grăbite în timp ce caut cu privirea o bancă. Sasha este deja plângăcios. Îmi doresc enorm să găsesc un loc mai retras să pot rezolva decent situația, iau în calcul să merg până la Fabrica, știu eu că au acolo masă de înfășat și o canapea propice schimbatului fix lângă baie. Copilul este însă din ce în ce mai vocal, iar mirosul din ce în ce mai supărător. Băncile sunt toate pline…intimitatea se dovedește un deziderat imposibil duminică la ora 5 pm, în parc, așa că aleg o curbă mai retrasă, las pe spate căruciorul și mă apuc de treabă. Oana stă paravan, am alături un copac, pentru derută, și niște tufișuri, oamenii ne pot trece cu vederea dacă mă mișc rapid, și de obicei așa mă mișc. Scot pampersul curat, șervețelele, desfac pantalonii și … îmi aduc brusc aminte zicala aia cu CACAAA! până-n gât. Sasha este foarte, dar foarte aproape să o întruchipeze…la propriu! Copilul meu frumos înoată practic în caca. Și dă-i, și șterge, pute ca dracul, dar privirile plimbăreților, mai mulți ca oricând, sunt mai deranjante decât duhoarea! Și, fix ca în coșmarurile alea clasice, din ce șterg, găsesc mai mult  și în cele mai nebănuite locuri. Reușesc totuși să îl curăț, folosesc un sfert de pachet de șervețele, pun pampersul nou, dau să ridic copilul, pe maieul lui frumos și negru, desigur….CACAAA!  Scot maieul, șterg copilul pe spate, până la omoplați, constat că noul pampers s-a murdărit puțin, nu am altul așa că fac ce pot și îi pun, în sfârșit, tricoul curat. Lumea se uită, eu nu am timp să-mi fie rușine, îl aranjez, îl civilizez, în interior sunt în pragul isteriei și mă mir că încă nu vomit împrăștiat! Reușesc totuși să mă adun, vreau să aranjez păturica din cărucior, o ridic, o despăturesc …CACAAA! O strâng și pe asta, reușesc totuși să mă și amuz, o arunc în coșul căruciorului, adun pampersul murdar și maldărul de șervețele de pe iarbă, se agață și câteva frunze uscate, pentru efectul artistic…iar oamenii se uită, firesc, și mai curios, și mai dezaprobator în timp ce mă deplasez ca o divă cu ochelari de soare pe cap spre coșul de gunoi. Mă întorc, mă sucesc către Oana cu gândul să o chem să-l punem pe individ în cărucior, când…Oanaaaaaaaaa, loooook! CACAAAA! PE MINEEEE! PE MAIEUL MEU NEGRU ȘI FRUMOS PENTRU CARE NU AM TRICOU DE SCHIMB! Mă șterg aproape isterică, Oana râde, râd și eu, nu e ca și când m-aș putea abține, copilul stă cuminte în cărucior și zâmbește condescendent, oamenii, firesc, se uită. Rușine nu mai am! Oana îmi sugerează să joc la loto. Plecăm spre mașină iar eu visez cum o să ajung acasă și o să mă arunc direct în duș.  ȘERVEȚELELE CU CARE M-AM ȘTERS PUT CA DRACU’, DAR PUTERNIC. PUTERNIC E BINE! Încă mă întreb cum de nu vomit împrăștiat.

Eu …

…sunt cam opusul celor care aud voci (nu că ar fi o dovadă de sănătate mintală!). Azi, de exemplu, făceam curat prin sufragerie, scuturam și salteaua lui fi-miu plină de bucățele de croisant cu unt și bombăneam în capul meu că uite, abia am schimbat-o de vreo două zile și e megamizerabilă pentru că nu mai vrea să stea în scaunul de masă când mănâncă așa că îl las cu mâncarea în pat, că asta este, că nu am ce face, că o să crească el și o să înțeleagă…când, deodată, se deschide ușa de la sufragerie. Vântul îmi spun și mă întorc să o închid înainte să o zbugheazcă plodul către bucătărie, aragaz, whatever…OMMMMGGGGGGGGG! Urlu din toți rărunchii, mai ceva ca actrițele din thrilleruri în timp ce copilul râde vesel și tac-su mă privește ușor mirat, ușor speriat, ușor amuzat.

– M-am întors să îmi iau telefonul, am ciocănit, după ce am intrat te-am și întrebat dacă ai idee unde este…e drept, nu mi-ai răspuns…dar, ești bine?!

– Da, nu te-am auzit, am reușit să îngaim printre gâlgâituri de râs isteric, mai isteric decât țipătul anterior.

Da, cumva, zilele în care se întoarce din drum că a uitat ceva sunt zile bune, nu știu de ce, e ca și când aș mai fura o secundă-două-trei cu el pe care altfel le pierd. Bună dimineața, așadar…cu soare!

De-ale noastre

– Sasha, ți-am zis de 50 de ori (minim!) să nu mai arunci mouse-ul că îl distrugi! zbier eu ca o descreierată în timp ce adun clăpița de la mouse din stânga, bateria din dreapta…copilul mă privește ușor plictisit, se zărește totuși o urmă de stânjeneală sub suzetă (nu mi-e clar dacă i-e milă de nebuna care urlă la el sau se simte penibil din cauza ei), alege totuși să zâmbească alintat

– Nu mai râde ca o vacă! (copilul e în zodia taurului, deci are oareșce legătură, feministele vor arunca în mine cu pietre dar, da, când îl jignesc îl fac vacă, la feminin)

Își scoate suzeta, se uită drept în ochii mei și răspunde ușor iritat

– Blablabla!(da, cam așa a zis, atâta poate el deocamdată!)

Eu continuu:

– Doar ți-am dat mouse-ul tău (unul vechi, nefuncțional), are și cablu (scurt, dar îi plac cablurile) și tu tot cu ăsta arunci, de ce, asta vreau eu să înțeleg, de ce!? Aproape impresionat de debitul meu verbal, se apropie romantic și…îmi îndeasă suzeta în gură. „Na, să te calmezi, pe mine mă ajută să știi…” pare să spună în timp ce zâmbește înțelegător. Bușesc în râs, normal! Se duce dracului și prestanța, și momentul educațional…

Deci da, așa sunt zilele noastre, ceva între o comedie franțuzească și un circ ambulant italienesc. Romantism și nebunie, dragoste și isterie, un manej de sentimente și expresii ale lor. Sasha nu mai vrea să stea în scaunul de masă, trebuie să alerg cu mâncarea după el peste tot, iar mâncarea nu mai e piure (de cele mai multe ori), ci mâncare de om semi-mare, așa că am o nouă dilemă zilnică…ce naiba să gătesc pentru el? (oribilă întrebare) Și un nou motiv de nod în stomac, a mâncat oare suficient!? Face și mai multă mizerie, iar eu și mai des curățenie, timp în care stă în țarc și protestează zgomotos, aruncând în mine cu diverse obiecte care îi sunt la îndemână. Mătur de 7 ori pe zi ca nebunele, altfel, copilul mănâncă toate scamele și frămiturile pe care le găsește pe jos, ca să nu mai zic că biscuiții morfoliți lipiți de parchet sunt dracul…se lipesc, alunecă, lucruri frumoase fac ei! Pentru că stăpânește din ce în ce mai bine deplasarea pe direcția înainte, copilul exersează acum diverse alte scheme, prilej de căzături și văicăreli. Merge cu spatele, nu se uită, nu ocolește nimic, și cum sunt zeci de jucării împrăștiate pe podele, sfârșește pe jos și el. Aleargă și se uită la tavan (îl numim mersul/alergautul zombie după atitudinea dezaxată, mâinile flexate moi și capul dat pe într-o parte și ușor pe spate)….nu știu ce vede acolo, dar nici ce e pe jos nu vede, așa că aterizează în patru labe după ce dărâmă și încalecă sticla de apă (pe care nu știu cum naiba am lăsat-o acolo), în cele mai fericite momente, sau cu moaca de parchet, în cele care se lasă cu sânge. Doarme din ce în ce mai puțin ziua, iar eu am din ce în ce mai puțin timp să respir, așa că sufăr de oboseală cronică mai ceva ca atunci când era bebe. Iar când mai are și câte o erupție dentară și se smiorcăie noaptea îmi vine să mă bat singură și să plâng în pumni. În rest, suntem bine…iar el este minunat și chicotitor și își zice ThaTha și îmi vine să plâng de ciudă când mă gândesc că nu pot înregistra fiecare cuvânt, fiecare zâmbet, fiecare expresie și hăhăit atunci când îl gâdil sau îl pup pe burta grasă și că probabil o să uit aceste momente atât de speciale pentru sufletul nostru de oameni cu copil, cel mai frumos și perfect copil (da, domn’le, știu, nu are grad de comparație, dar nu mă pot abține)!

Mi-e dor!

Îl iubesc pe Sasha mai mult decât pe orice și oricine, îl iubesc și pe tatăl lui mai mult decât pe oricine altcineva din viața mea, dar orice femeie care are copii știe că nu poți compara iubirile și că în caz de forță majoră instinctul matern e mai puternic. Așa suntem noi făcute, nu ai ce să faci! Dar, deși îi iubesc pe ei de mor, uneori mă apucă așa o dragoste egoistă de mine… că mă apucă vina. Chiar și așa, sentimentele sunt reale și arată cam așa: uneori, așadar, îmi vine să las dragostea cu cealaltă dragoste și să dorm, merg la coafor, merg la sală, merg la cumpărături (fără să cumpăr nimic pentru ei, ci doar pentru mine) și în general să fac orice nu implică alergat după micul zvârlug, gândit la micul zvârlug sau la bugetul comun, gândit doar la mine, fără dardacă-uri, fără oarenumaibine-uri, fără poatecă-uri. Și cum se apropie și ziua mea, și vârsta de 32 de ani îmi dă ușori fiori de groază (mai ales că încă mă simt de 25), pornirile egoiste devin din ce în ce mai puternice…de exemplu, vreau rochie rosie, lungă și roșie. Am zis! Poate și una albă. Sau neagră, nu m-am decis! Și mai vreau un shopping spree, adică bani pe care să îi cheltuiesc pentru mine fără remușcări. Și mai vreau un city break în doi într-o țară cu sânge fierbinte, o Spania, o Italia, ceva, și un weekend la mare în trei și unul la mare cu prietenii. Ufff, și mai vreau să-mi fac ceva la păr, să mă simt din nou HOT CICK nu numai NICE MUM și o casă și, bine, recunosc….peste doi ani încă un copil după care să arăt a HOT CICk, doar am stabilit asta, și…… hai că tac că o iau razna, deci gata!

Bucătărașa cea vitează

Nu mă omor cu bucătăritul. De fapt îmi place să gătesc, dar doar când am chef, și nu am chef foarte des. De când îl am pe Sasha, însă, mă cam plictisesc. Și doar piureurile lui nu îmi satisfac nevoia creativă în bucătărie, așa că am luat măsuri. Cum știam că bebelușii au voie checuri și pandișpanuri de pe la 8/10 luni, și cum majoritatea brioșelor au compoziție similară, doar că sunt mai fun, m-am apucat de făcut brioșe și cupcakes-uri. Am câteva rețete, deja, care sunt minunate și ies de fiecare dată. Și, de curând, am început să improvizez, așa că…ta-daaaaa! …prima rețetă aproape personală.

Baza brioșei este simplă și am găsit-o pe blogul ăsta, am făcut foarte mici modificări, așa că nu mi-o asum, eu am făcut frostingul diferit, așa cum m-a dus capul, și a ieșit minunată: dulce atât cât trebuie, ușor, răcoros.

Deci, voila!

Brioșa

2 ouă, dacă ai ecologice sau de țară e mai bine, dacă nu, any will do

125 de grame de unt moale

1 cup zahăr (eu am cană gradată, dacă nu ai așa ceva, poți face conversia în grame, se găsesc calculatoare de genul pe google)

1/2 cup lapte

2 cups făină

1 praf de copt

1 vârf de linguriță de amoniu de prăjituri (rețeta originală nu are așa ceva, dar eu am descoperit că ies mai pufoase și mai bune așa)

1 linguriță de esență de vanilie sau semințele de la jumătate de păstaie de vanilie (eu prefer păstaia pentru că e naturală și vreau să îi pot da și lui Sasha)

1 linguriță de colorant (dacă vrei să le faci mai amuzante, eu nu folosesc tot din pricină de Sasha, dar dacă o să găsesc ceva natural să funcționeze, o să folosesc. Am folosit șofran o dată și a fost ok, dar nu au ieșit prea galbene :)) )

coaja unei lămâi (eu am folosit două lingurițe de coajă de lămâie bio cumpărată la plic fiindcă mă temeam de chimicale)

Topping

1 cutie de mascarpone

50 de grame de unt

2 linguri de zahăr pudră (eu am pus la ochi, recunosc!)

4/5 lingurițe de sos de vișine (sau cât suportă spuma, nu vrem să se taie!)

vișine întregi cu codiță pentru decorat

Sosul de vișine

100-200 de grame de vișine fără sâmburi date prin blender, o lingură de zahăr brun, se fierbe compoziția până se îngroașă puțin și se răcește ușor înainte să o amesteci în frosting (mie mi-a rămas mult sos, poate fi folosit la clătite, pus peste brioșe sau aruncat dacă nu ești econom și nu te doare inima)

 

Procedură

 

Se încălzește cuptorul la 160/170 de grade și se pregătește tava de brioșe cu hârtiuțe în ea (dacă sunt asortate e și mai bine).

Într-un bol se bat ușor ouăle cu untul și cu zahărul până când amestecul devine ușor și pufos.

Se adaugă laptele, vanilia și colorantul (eventual). Se pune făina și se bate cu un mixer electric 2 minute până când amestecul se face ușor și cremos. Apoi se încorporează coaja de lămâie.

Se toarnă amestecul în hârtiuțe și se coace pentru 18-20 de minute (sau până când brioșele sunt gata, testați cu scobitoarea)

Răciți!

Topingul se face cu un tel sau cu o lingură, cu mixerul face ca spuma să se taie (cel puțin la mine :))) )

Se amestecă untul înmuiat cu brânza la temperatura camerei și cu zahărul până capătă o consistență pufoasă. Se amestecă apoi câte o linguriță de sos răcit, încet, pentru a nu se tăia.

Se bagă la frigider până când brioșele sunt reci.

Se aplică apoi pe fiecare brioșă cu un con special sau cu lingura. Se pune vișina în vârf și gataaaaa!

briosa Așa arată 🙂

Sasha le mănâncă fără frosting deocamdată. Nu îi dau mult, nici nu se omoară cu ele, ceea ce mă bucură pentru că nu vreau să mănânce dulce.

 

PS: Mulțumită, Cristina? :))) Acum dă și tu rețeta de clătite!

Geamănul evil

Da, categoric am un copil cuminte și bun și frumos și minunat, dar, de câteva săptămâni, un geamăn isteric și neascultător îl înlocuiește când îmi e lumea mai dragă. Și geamănul ăsta, că doar nu poate Sasha să se comporte așa, are acest obicei bizar de a se da cu capul de pământ când nu îi convine ceva. Vrea să scoată toate hainele proaspăt aranjate din dulap și nu îl las, se aruncă în patru labe și se dă ritmic cu capul de parchet, suficient de tare cât să văd și să aud, suficient de încet cât să nu facă vreun cucui. De asemenea, dacă nu îl las să deschidă și să închidă ușa de la balcon cu trânteli, se așează în genunchi și pocnește ritmic parchetul cu fruntea… și, pentru că întotdeauna se poate și mai rău, la plimbare cu trici vrea neapărat să atingă, în mers, roata din spate. Se contorsionează de mai are puțin și cade cu tot cu tricicletă și cu mine atârnată de ea, nu mai spun că plimbă din mână în mână un covrig, iar roata pe care vrea să o atingă este culmea mizeriei, plină de dude strivite, frunze și mizerii lipite, ceva rău….revenind, încep să îi spun ferm, dar blând, ca o mamă minunată ce mă doresc, că nu e ok, că e murdar, câh!, bleah! și că se răstoarnă și că…nu termin fraza care începe cu NU că odrasla începe să se pocnească de ghidon cu fruntea, aruncă și covrigul pe jos și, ca scandalul să fie complet, își smulge bandana de pe cap. Iar eu îl privesc și mă întreb…WTFFFFFF! Nu se uită la televizor, nu se joacă prea des cu copii de la care ar putea să învețe așa ceva, surprinzător, eu nu mă dau cu capul de nimic atunci când nu îmi convine ceva, deși îmi vine de multe ori, și nici Sorin nu a rupt până acum podelele cu țeasta, deci de undeee, de ceeee, cuuuuum și, mai ales, ce să îi fac să nu se mai dea cu capul de podele când nu îi convine ceva? Să îl ignor sau să îi atrag atenția? Să îl mângâi când plânge după sau să îl las să sufere pe principiul responsabilizării (sau e prea mic pentru asta!?)? Și dacă e vina mea, unde greșesc?

Acestea fiind zise, trebuie să adaug o întâmplare recentă și ilară care s-ar potrivi în categoria Copilul Familiei Adams. Sasha, în baie, eu îl spăl și îl alint, deodată îmi ia mâna, o mușcă atât cât poate el de tare, se uită în ochii mei și îmi spune…Pa-pa!

 

Diverse

Oh, the joy of motherhood…țin să consemnez aici, pentru posteritate, fiul meu, că, deși ai abia o lună peste un an și personalitatea ta abia înmugurește (na, metaforă!), mă sperie ce va să vină. Și cum să nu mă sperie atunci când nu înțelegi ce înseamnă NU, deși tu știi foarte clar ce înseamnă NU, cum să nu mă sperie faptul că de fiecare dată când nu te las să faci ce vrei, te așezi în genunchi și te dai cu capul de podele doar-doar mă vei convinge să te las să-ți faci damblaua, cum să nu îmi fie frică de adolescență atunci când încerc toate strategiile (de la voce mieroasă, rugăminți fierbinți până la amenințări și rățoială) să te conving să nu mai pui degetul pe toate mizeriile de afară și apoi să îl bagi în gură ca să „guști” și tu te uiți în ochii mei în timp ce zic NU și faci exact ce îți tună ție…cum, naiba, să nu mă sperii și ce ar trebui să fac să mă asigur că totul va fi bine, că o să te protejez așa cum trebuie și că o să înțelegi că tot ce fac este spre binele tău, nu o haghiță a mea…huh?

Așa mamă, așa fiu…

Una dintre poveștile preferate ale maică-mi, în ceea ce mă privește, este legată de latura mea exhibiționistă din copilărie…cea mai fragedă copilărie, adică undeva pe la 2 ani. Pe scurt, chiar mai avangardistă ca feministele care își ardeau sutienele, eu nu suportam chiloții. Așa că mă debarasam de ei cu fiecare ocazie, ba, dacă aveam audiență era și mai bine. A rămas în analele familiei momentul în care, cu musafiri pompoși în casă (tata era jurist, so!), m-am prezentat în fața lor în fundul gol și cu chiloții fluturând pe post de stindard. Un elegant, taică-miu m-a suduit și m-a dus să mă îmbrace. Nu au trecut mai bine de 5 minute și m-am întors în aceeași ipostază, iar scena s-a repetat până când m-am săturat eu, că doar nu era să-i ascult pe ei.  Revenind la fi-miu, ieri, căldură mare…mare rău, că eu mai aveam puțin și leșinam în mașină, așa că individul a stat mai toată ziua la pampersul gol. O plăcere, deși, ceva ceva nu era cum trebuie. După o plimbare semi-nocturnă și răcoritoare în parc, am aflat și ce îl deranja. Ajuns acasă și îmbăiat, copilul a fost lăsat preț de câteva minute să-și facă de cap. Eu îi făceam laptele de seară, taică-su făcea și el, ceva, nu mai știu ce. Când m-am întors din bucătărie…uimire stupoare, pampersul pus cu câteva minute înainte flutura mândru în mâna lui, în timp ce altele fluturau mândre și eliberate din jugul civilizației. A fost, desigur, o distracție să-l conving să stea îmbrăcat, mai ales acum că știe să-l dea jos. Norocul nostru a fost că îi era foame și a lăsat protestele în favoarea biberonului. Morala este că….trebuie să îl învăț să folosească olița pentru că altfel de morală nu are. :))) (dar cine îi cere, zic!?)

PS. Oricum, mă bucur că seamănă și cu mine la ceva, că după ce am auzit într-o singură zi, de trei ori, aceeași replică, și anume că e leit taică-su, începusem să am îndoieli că e al meu….hahaha!