Cea mai frumoasă vară

Nu aș putea spune cu mâna pe inimă că am vrut să stau acasă 2 ani cu Sasha. De fapt, m-am lăsat mai mult convinsă de argumentul că am dreptul la acești ani după ce nasc, că va fi mai bine ca bebe să stea cu mine decât cu o bonă sau la o creșă și că, în principiu, avem norocul să ne permitem asta, chiar dacă nu este ușor deloc financiar vorbind. Am fost sigură încă din prima clipă că mă voi plictisi îngrozitor, că îmi va lipsi agitația și emoția de la serviciu, că o să mă simt mai puțin inteligentă, deloc independentă și că o să devin o gospodină (coșmarul meu recurent!). Ca să nu mai spun că ideea de a avea grijă de altcineva și gândul că nimeni nu o să fie lângă mine tot timpul să-mi poarte de grijă, așa cum mă obișnuisem, mi se păreau greu de suportat.

Dar am ales așa, iar primul an a trecut atât de repede, încât aproape că nu l-am simțit. Iar acum, acum trăiesc cea mai frumoasă primăvară/vară din viața mea, una cum de la anotimpul primilor fluturi în stomac nu am mai trăit. Și nu îmi vine să cred! Simt din nou sentimentul de libertate deplină al vacanței mari și parcă aștept ca lucruri noi și extraordinare să se întâmple cu noi. Visez puteri supraomenești și aventuri extraordinare, iar viața de zi cu zi mi se pare, ea însăși, o poveste. Redescopăr cât iubesc mirosul de iarbă proaspăt tăiată, parfumul tufelor albe, verdele copacilor, lumina și culoarea aerului după ploaie, când iese soarele.  Îmi aduc aminte cât de frumos este să mergi pur și simplu și să privești oamenii și pisicile, și să vorbești (cu Sasha, nu singură :))) ) câte în lună și în stele. Nu mă gândesc la nimic altceva decât la minunata înghețată cu bubblegum sau ciocolată neagră belgiană sau la limonada rece rece, la chicotelile grasului (nu e gras, dar așa i/a rămas porecla de când arăta ca un sharpei) când îl dau în leagăn sau o ia la sănătoasa prin locul de joacă, la privirea drăgăstoasă și veselă când vede un cățel și întinde mâna să-l mângâie, chiar dacă nu are nicio șansă măcar să ajungă la el.

Odată cu Sasha pare că reînvăț și eu ce înseamnă să te bucuri din plin, cu adevărat, învăț să iubesc ce am, nu ce aș putea obține, să fiu fericită doar cu o plimbare lungă în parc și câteva minute de odihnă pe o bancă, să îmi dau seama că nu e nimic mai de preț pe lume decât fapul că suntem împreună, toți trei (chiar dacă uneori o treime este la serviciu :)) ) și că suntem sănătoși și putem visa.

PS: Cristina, nici nu știi cât de repede o să crească Vlăduț, abia aștept să mai crească puțin și să vin să-l gâdil :))))

Reclame

Just a perfect day…

Da, a fost ziua perfectă! Obositoare, da, aglomerată, da, dar minunată. Așa cum numai o zi întâmplătoare și neplanificată poate fi. A început cu sală și a fost fun, de obicei nu e, dar acum a fost…nu știu de ce, poate pentru că știu în sfârșit ce vreau de la mine. Apoi a urmat vizitatul proaspătului bebeluș, miiiiiiic, simpatic și cumintel, dar mai ales….miiiiiiic! (Copilul e normal de mic, e chiar mai greu decât a fost Sasha, dar cumva am uitat și îl privesc cu duioșie și nu îmi vine să cred cât de mic, neștiutor și drăgălaș poate fi) Sasha a fost minunat și el, ceea ce mă face să mă gândesc că va fi un frățior minunat, atunci când va fi vremea. S-a plimbat solemn pe holul maternității, s-a uitat curios și nedumerit la bebelușul care mânca la sân și apoi a inspectat cu atenție toate dulapurile din rezervă…normal, nu? Nu a fost foarte gelos când îl mângăiam pe Vlad cel mic pe cap, dar nu a înțeles clar în ce categorie trebuia să îl încadreze, cu atât mai mult cu cât, pentru el, copiii sunt, de obicei, mai mari, pisicile au mai multă blană, iar câinii sunt mai gălăgioși…complicat! A urmat apoi primul prânz în familie, la restaurant. El a servit cremă de legume, orez și vită (la borcănel) plus niște focacia cu ulei de măsline, noi paste, eu cu ton și scoici, Sorin, bologneze. A turnat și tunat în timp ce mâncam, de aproape ne-a căzut acoperișul în cap, uimitor, doar în cartierul în care eram noi, și apoi a ieșit cel mai luminos soare posibil. Am ajuns acasă obosiți, dar mulțumiți, și, chiar dacă am fost obligată să mă spăl pe păr cu apă rece, iar Sasha s-a smiorcăit o oră până a adormit, am rămas cu o senzație bizară de mulțumire, împlinire, fericire…cu presentimentul ușor psihotic că o să se întâmple lucruri bune, că povestea noastră este abia la început și se scrie minunat, pagină cu pagină, că, în ciuda la orice, ne avem unii pe alții și avem muuuuultă, multă iubire, și o legătură pe care nimeni și nimic nu o să o rupă vreodată. Și știu că sună emotiv și pueril, dar acești doi bărbați ai mei îmi fac viața atât de frumoasă, încât uneori îmi vine să plâng de fericire. (Ia de aici Cris emoții de mamă și nevastă nebună, și nu mai am scuza baby blues :))) )

 

Una, alta…

După zile întregi în care am încercat să-i explic că Miau și Ham sunt două animale diferite, care fac onomatopeele de rigoare copilul meu a înțeles, pisica face Miaaaam! Miaaaam! iar câinele Abâm-Abâm!

De fix trei zile copilul meu minunat se ridică singur în picioare din stând în fund și merge ca un rățoi voios fără să fie ținut de mânuță (asta nu înseamnă că nu sunt în spatele lui cu inima cât un purice :D).

Mă lupt constant (și sunt pe pragul de a claca psihic) cu plăcerea lui de a pune mâna pe jos, pe mașinile murdare, pe frunze, pe podelele murdare, pe orice are straturi groase de glod, pentru ca apoi să încerce să-și bage degetele negre în gură.

Se trezește zicând pa-pa (da, mâncare!), adoarme zicând pa-pa, și de câteva ori pe zi, când mi-e lumea mai dragă, zice pa-pa…dar astăzi a făcut gestul suprem de iubire. A scos din gură o bucată de pâine morfolită și mi-a îndesat-o mie în gură. Pe cât de scârbos, pe atât de minunat….aproape că am plâns de emoție.

Este de o încăpățânare cum rar am văzut la un om, d-apoi copil așa de mic, dacă vrea să pună mâna pe ceva, o face, îi spun nu de zece ori, de zece ori face exact ce știe că nu are voie, dacă vrea să meargă în altă direcție decât vreau eu, nu îi pasă, ori ca el, ori pe sus…nu există cale de mijloc, dacă nu mai vrea să mănânce (rar, extrem de rar, dar posibil!) nu mănâncă, orice aș face, orice aș spune, iar lista poate continua 😀

Mă îmbrățișează și vine la pupat…mă topesc ca o înghețată la soare.

Numai cu mine o împarte pe Suzi, deocamdată 😀 (LE: De ieri (26.05) și cu tatăl)

Aruncă în toate zările cuburile pentru ca apoi să le adune și să le pună singur în cutie…pentru ca apoi să le arunce iar și …

Iubește cireșele.

Când face Cucu-Bau, își duce mâinile la urechi, nu la ochi ca tot omul.

S-a născut Vlăduț, finuțul Vlăduț, miiiic miiiiic și amuzant și drăgălaș ca o jucărie vie, și așa vezi cât de mare a crescut al tău de fapt :))

Later edit: Sunt mândră că ieri (26.05) a făcut și prima lui propoziție. Se uita la Bernard, desenul animat cu idiotul urs Bernard (care între noi fie vorba chiar seamănă cu un Pitbull supradimensionat) și urmărea cum ursul gătea când a zis ” Pa-pa abm-abm” I am soooooooooo proud!

 

 

Zi după zi

Nicio zi fără un cucui, o vânătaie, ceva, domn’le, să simțim că trăim! Aproape că m-aș raporta singură la Protecția Copilului dacă nu aș face tot ce pot eu să-l feresc. Dar, cum dragoste cu sila nu se poate, nici fereala asta de vânătăi nu ține atâta timp cât tânărul samurai se aruncă în luptă fără să țină cont de nimic. Normal că luptele lasă urme, și iată-ne fericiții posesori ai unui cucui mare în frunte și vreo două vânătăi pe mâini-picioare. Nu mai vorbim despre piciorul care șchiopăta, dar nu mai șchiopătează, nu are rost! Nu vorbim nici despre ciupiturile de țânțari apărute pentru că, da, am uitat să închid fereastra azi-noapte și nu am pus aparatul alungător de gângănii. Dar, deși avem atâta „treabă”, sunt momente, fracțiuni de secundă, în care reușesc să îl privesc îndelung și să mă mir…Dumnezeule, cât de mare s-a făcut! Nu mai are fața aia de bebeluș șifonat, ci trăsături regulate de băiețel frumos cum altul nu-i, nu mai stă ca un bibelou, ci se mișcă, merge, are treabă, se gândește, se întreabă. Mereu a fost teribil de expresiv, dar acum citești totul pe mutrița lui perfectă, și mereu sunt povești din cele mai frumoase, și mereu mă înseninez oricât de înnorată aș fi.

Copilul nuștiucui

Cine mă cunoaște știe că nu sunt tocmai o persoană sociabilă, și în niciun caz nu îmi place să intru în vorbă cu necunoscuți. Necunoscuți sunt pentru mine toți oamenii cu care nu am stat de vorbă măcar de vreo 3,4,5 (hai 10) ori în viață, a se înclude aici inclusiv noii colegi de serviciu, vechii colegi cu care nu vorbesc prea des, mămicile și tăticii din parcuri, vecinii (exceptându-i pe cei cu care împart vestibulul)….deci cam toată lumea. De altfel, majoritatea prieteniilor mele (puține la număr) au început cu descrieri (către terți) de genul „o fată care nu vorbește cu nimeni și stă cu capul într-o sticlă (de Cola, da, fiecare cu viciile lui)”. Dar, de când a apărut Sasha în viața mea, lucrurile au luat o întorsătură cel puțin dubioasă. Eu, personal, sunt la fel de ciufută, dar copilul…copilul meu s-a născut să socializeze (ursitoarele alea nu știu ce au avut în cap!). Iubește pe toată lumea, zâmbește la toată lumea, vorbește (pe limba lui) cu toată lumea. Nu există om care să nu se topească în fața drăgălășeniilor lui, chiar și cei mai nesuferiți indivizi (așa, ca maică-sa) sfârșesc prin a schița măcar un zâmbet atunci când cu gura până la urechi le spune Bau, le arată Miau și se mândrește cu Papa din mână. Iar eu, ca împingătoare de cărucior ce mă aflu, mă trezesc implicată în conversații despre vreme, copii, mâncare, educație, cu fata de la plafar, vecina de la doi, mămica de Rene sau tanti de la chioșc (care, apropos, divorțează de soțul cu care împarte afacerea!).

 

Prima vizită, sperăm că și ultima (deși suntem conștienți că visăm) la urgențe

Și am vizitat Secția de Urgențe Chirurgie a Spitalului de copii Grigore Alexandrescu. Am ajuns acolo pe la ora 10 (22 adică!), după ce în prealabil sunasem cei doi pediatrii și mă smiorcăisem interior la fiecare smiorcăit și șchiopătat mai mult sau mai puțin sfâșietor al copilului. Dar, să începem cu începutul.

Seara de sâmbătă ar fi trebuit să fie una minunată. Mă apucasem să fac brioșe de ciocolată, cumpărasem chiar și înghețată pentru ele, Turtu trebuia să vină pe la noi, găsisem și o rețetă de brioșe cu banane și ovăz pentru Sasha, ce mai, nebunieeee! Ar fi trebuit să mă gândesc că e un semn rău când am văzut că brioșele cu ovăz nu mi-au ieșit. ASTA NU MI SE ÎNTÂMPLĂ NICIODATĂ! La un moment dat, între două tăvi de brioșe răsuflate, am zis că e un bun moment ca eu și Sasha să ne alergăm, gâdilăm, tăvălim prin pat, cum face orice mamă normală la cap (NOT!) cu copilul de un an. Contorsionările au fost amuzante până când am simțit sub șale ceva, iar copilul a început să plângă sfâșietor. Panicată aproape de isterie l-am luat și l-am calmat apoi am încercat să-l pun în picioare să sun tatăl, soțul, sprijinul moral, echilibrul meu atunci când rațiunea dispare cu desăvârșire….panică, palpitații, nod în gât, lacrimi în colț de ochi, copilul încearcă să stea, dar se prăbușește în fund văicărindu-se și trăgând după el piciorul stâng. SUNT O VACĂĂĂĂĂĂĂ (urlă vocea interioară, lua-o-ar dracu’ să o ia!), reușesc să comunic relațiv coerent incidentul lui Sorin care mă pune să sun doctorul. Sun doctorul care îmi spune că dacă plodul se ridică singur, e ok (plodul se ridica, stătea, dar cum încerca să meargă șchiopăta sau se dezechilibra ca și când nu l-ar ține piciorul…stâng!). Vine Turtu, încerc să-mi păstrez decența în manifestări, nu reușesc, dar fac totuși brioșele cu ciocolată (alea care trebuiau să îmi umple golul chinuitor din stomac!) NU IES!!!! (măcar sunt dulci și asta e bine), le mâncăm. Între timp, vine și Sorin, mai sun un doctor, descriu cât pot de relaxată incidentul, mă bălbăi isteric la fraza „m-am așezat pe el și acum șchiopătează și mi se pare că piciorul stâng e ușor vânăt”, ni se recomandă o excursie la Alexandrescu, Sorin insistă că dreptul e cel pe care nu îl folosește adecvat, mă uit și eu, remarc că stă ca un flamingo fix în piciorul stâng și cu dreptul flexat în aer…plecăm. Pe drum, în spate, cu plodul leșinat de oboseală în brațe mă gândesc cum naiba să descriu doctorului faptul că M-AM AȘEZAT CA O VACĂ PE COPIL, fără să folosesc aceste cuvinte. Lăcrimez romantic în lumina obscură sperând că nimeni nu observă și mă lupt cu vocea interioară care urlă – SUNT O MAMĂ ORIBILĂĂĂĂĂ! Ajungem la Alexandrescu, copilul doarme fericit în brațele mele și apoi ale tatălui, aerul are temperatura ideală, miroase a primăvară și seara ar fi perfectă dacă am merge în parc, dar nu…la urgențe intrăm rapid în cabinet unde un domn doctor în vârstă, obosit și plictisit ne măsoară din priviri și ne întreabă.

– Ce a pățit?

– Păi…ammm…ne jucam și ….ammmmm….m-am așezat pe el! Pe picior!

– L-ați călcat, cum l-ați călcat că nici nu știe să meargă bine? Câți ani are?

– Unul și….ammmm…nu l-am călcat, m-am așezat pe el. Eu, mă jucam cu el prin pat și nu știu cum i-am prins piciorul sub mine și acum șchiopătează și nu pune piciorul în pământ și…

– Care picior?

– Stângul, credeam, dar înainte să venim, părea… dreptul.

Mă privește ciudat și continuă.

– Dezbrăcați-l!

Mă străduiesc să fiu delicată, dar copilul se trezește și începe să urle isteric. „Unde naiba sunt și ce caută lumina asta în ochii mei și cine sunt oamenii ăștia care se uită la mine”, pare să spună, în timp ce doctorul verifică oasele și încheieturile. Ne cere să spunem din nou ce s-a întâmplat, în timp ce ne sugerează să-i arătăm cum șchiopătează copilul. Eu relatez, pun copilul în picioare și…buimac, dar brusc înveselit, copilul începe să meargă elegant și legănat prin cabinet…doctorul ne privește și mai bizar.

– Ce picior era?

-Stângul, zic eu.

-Dreptul, adaugă Sorin!

Momentul penibil se frânge când doctorul decide să ne trimită totuși la radiografie.

Misiunea anunțat dificilă se dovedește floare la ureche deoarece copilul se joacă fericit cu un câine de pluș. Ne întoarcem senini în cabinet unde doctorul bătrân și antipatic se transformase într-o doamnă doctor obosită și ușor isterică. Povestim din nou incidentul, ea se uită ciudat conform scenariului, copilul merge din nou (perfect, normal!), femeia ușor înveselită (de penibilitatea noastră) ne trimite acasă cu posibilul diagnostic de entorsă și sugestia să-l masăm cu cremă de arnică și sfatul că dacă va mai schiopăta să ne întoarcem luni pentru un bandaj sau un ghips.

Astăzi copilul era așa….

IMG_9132 Mai prost stau eu cu vocea aia interioară!

Mergeeeeeeeeee

Surle, trâmbițe, tobe, talgere….Sasha mergeeeee! Da, mă rog, merge de ceva timp, dar de ieri merge singur. Desigur, asta înseamnă și mai puțin timp în care pot efectiv să stau, și mai mult timp în care spatele meu suferă și nervii mei stau întinși la maxim (jur că există un înger al copiilor care îi ferește în mod uimitor de colțuri și muchii ascuțite!) de teamă să nu se vatăme, dar viața e mai frumoasă și mai viață cu un băiețel care aleargă prin casă ca un rățoi, chicotind și bâțâind din toate încheieturile. În plus, momentele când pornește, când își ia avânt ca și când s-ar pregăti să facă o treabă teribil de importantă, și clipele în care crăcănat și nesigur se apleacă încercând să ia ceva de jos pentru ca apoi să cadă greoi în fund…sunt NEPREȚUITEEEE!

Dileme materne, runda a doua

L-am mutat în patul lui (iar!) și mișcarea a venit la pachet cu durere de stomac, nod în gât, amorțeli de mână, insomnii și smiorcăială subtilă. Vorbim despre mine aici, doar nu despre el. El s-a comportat exemplar, ca de obicei. A doua zi, după ce l-am adormit romantic în patul comun, am zis să-l mai țin cu mine câteva minute, să-l drăgălesc, pup, mângâi, adulmec…în mintea mea, asta îl făcea să se simtă iubit și neabandonat. În mintea lui asta îl cam încurca la somn, așa că după 3 minute de „sufocare” s-a ridicat drept în fund și a fugit să doarmă în partea cealaltă a patului, cât mai departe. Deci asta înseamnă să te simți mai importantă decât ești mi-am spus ușor frustrată, maxim amuzată. Și exact ăsta este momentul când, în secret, tânjești după un copil dependent și te întrebi cât de minunate și absolut perfecte sunt mamele care reușesc să se facă indispensabile, am gândit. Apoi mi-am dat două palme imaginare și mi-am spus că totuși e mai bine așa, că oricum nu voiam să fie genul de copil care să urle disperat când merg la baie, că nu voiam ca el să poarte responsabilitatea vulnerabilităților mele, nu voiam să se simtă obligat să-mi umple golurile afective, să-mi vindece frustrările și rănile, nu mi-am dorit nicio clipă să-l apese nevoia mea obsesivă de iubire și nu vreau să creadă vreodată că este datoria lui să mă facă fericită (oricum mă face, că doarme lâmgă mine sau nu!). Și în final, mi-am dat seama că ar trebui să fiu extrem de fericită, că am reușit să nu fiu sugativa afectivă care aș fi putut fi, și brusc m-am simțit puțin mai bine!

Dileme materne

Nimic nu îmi doresc mai tare pe lume decât ca Sasha să fie un spirit liber, un om care să nu se lase constrâns de nimeni și de nimic, un bărbat curajos, care să nu se teamă de lume și nici de el însuși, care să se accepte și să se iubeasă fără să fie arogant, rău sau autosuficient. Zi de zi îl încurajez să se exprime și încerc să-l ajut să înțeleagă că lumea este într-adevăr a lui, dar că nu dispune de ea, că viața e frumoasă și atunci când lucrurile nu sunt exact așa cum se așteaptă sau își dorește el, că întotdeauna pentru un nu, există o mulțime de da. Nu cred că este meritul meu că până acum s-a dovedit un copil minunat, dar cred că ar fi vina mea dacă frumusețea lui (mai cu seamă cea sufletească) s-ar păta pe drumul spre maturitate. Nu vreau să piardă nimic din inocența ființei lui, din seninătatea cu care privește totul și pe toți, nu vreau să-și piardă nici latura capricioasă și nici încăpățânarea cu care mă ignoră atunci când pur și simplu nu vrea să fie deranjat sau nu este de acord cu ce vreau eu, dar aș vrea cu tărie ca eu să reușesc să îi arăt că dragostea mea e necondiționată și că eventualele conflicte, părerile divergente sau preocupările diametral opuse uneori nu mă fac să-l iubesc mai puțin, că nu e mai puțină dragoste în clipele în care nu stăm îmbrățișați și nu ne acordăm atenția exclusivă și că iubirea rămâne chiar și când îl cert sau nu sunt de acord cu el, și chiar atunci când el țipă frustrat și nu e de acord cu mine. Pe scurt, vreau să știe că orice ar fi, el reprezintă pentru mine PERFECȚIUNEA, dar ar fi bine să nu se bazeze totuși pe asta ( :D).

 

PS. A fost tăiat moțul (un cm, că a fost chel suficient, nu mai voiam încă o tură) și copilul a ales pe rând parfumul, floarea și sticla de votcă. Sufletul meu de mamă s-a chircit de durere mai ales la ultima, și de rușine la a doua…deși, privindu-le ca ansamblu, s-ar putea să am noroc până la urmă exact de spiritul liber pe care îl doresc :))))