Prima întâlnire adevărată

Vine un moment în viața oricărui băiat când cade în genunchi în fața unei fete…deși pare precoce, la noi a venit deja. Am ieșit prima dată în parc cu Diana și, chiar dacă a adormit pe drum ca un cavaler ce este, și a mai dormit și primele 10 minute din întâlnire spre disperarea fetei, Sasha s-a comportat ca un cavaler cu ea. A picat la picioarele ei în prima clipă și a cucerit-o, sper eu, iremediabil. Play-date-ul s-a dovedit un succes, în ciuda ploii și a oboselii celor două mame. Copiii au descoperit (pentru prima dată) că vorbesc un limbaj comun, iar mamele au descoperit spre rușinea lor că uneori nu reușesc să le deosebească gângurelile. O altă realizare a fost că s-au jucat minunat și în casă și la locul de joacă, chiar dacă până acum se ignorau grațios, iar Sasha a făcut un salt nesperat și la nivel de mers și la nivel de conversație…am zis eu că o prietena mai mare, chiar și cu doar două luni, face minuni. A învățat, și de la Diana, dar și empiric, că în leagăn e cool, în tobogan și mai cool, și s-a împrietenit cu o mâță prea sociabilă chiar și pentru gustul meu de iubitoare de mâțe. De fapt, am apreciat faptul că plodul iubește animalele pe unde le găsește, că vrea să le îmbrățișeze și pupe, și am alergat împreuna pisica prin tot locul de joacă ( timp în care pisica nici măcar nu fugea de noi, ci fugea după niște gâze, ceea ce făcea situația și mai bizară), dar nu am apreciat deloc lipsa de simț de conservare a mâței care nu fugea când Sasha se repezea cu mâinile spre blana ei. Mă rog, din ziua de dezmăț merită adăugat și faptul că eu și Bianca, mama Dianei, ne-am hrănit exclusiv glucidic, am băut Frape și am mâncat înghețată…și am rememorat romantic primele luni de mame, care acum, după un an par neverosimile, și am apreciat ce credem că am făcut corect, ce credem că am greșit, și faptul că suntem niște mame bine față de alte mame care nu sunt la fel de bine. Eu mi-am povestit visul deja redundant că sunt gravidă cu o fetiță și am râs întrebându-ne dacă e o premoniție sau o dorință subconștientă. Conștient, mereu am zis că aș vrea să am doi băieți, dar cu atâta penurie de fetițe drăguțe și cu o mare frustrare referitoare la hainele pe care nu le pot cumpăra nici măcar pentru fină, căci s-a dovedit a fi fin, aproape că m-am răzgândit. Măcar așa aș fi sigură că următoarea odraslă va veni cu la fel de multă emoție ca prima, mai ales că privind la cârlionții lui rari și la ochii lui minunați, nu mi se pare că aș mai putea simți la fel, vreodată, față de altă ființă. Ah, în altă ordine de idei, am decis să îi iau totuși tricicletă, oribilitatea cu roți, mă rog, a Dianei nu e deloc oribilă, iar asta m-a convins să o iau în calcul pentru ziua lui Sasha care se apropie îngrojorător de repede.

 

Reclame

Vinerea patimilor într-adevăr

Și a venit și Vinerea Mare și aveam planuri mari, cum ar fi să mă duc cu copilul să îl trec pe sub masă, pentru distracția mea personală, normal…încă îmi aduc aminte cât de tare mă bucuram când trebuia să fac asta copil fiind. Nu am apucat, ploua mult prea tare și spiritul mercantil a învins spiritul religios și am mers la cumpărat cadouri, prilej să mă enervez groaznic din cauza gloatei de disperați liberi de serviciu și scăpați prin magazine  și, de asemenea, motiv să îmi crească tensiunea în traficul oribil, agravat și de ploaia la fel de oribilă. Prin urmare, nu am ajuns la biserică, nu mi-am hrănit sufletul religios, dar tot am suferit astăzi. Nu de mila lui Iisus, ci de a lui Sasha care a avut parte de primul incident cu sânge din viața lui. Ca de obicei, am făcut față momentului cu calm și inconștiență. Dar să o iau cu începutul. Eu cu prietena Cristina cu bebe Vlad în burta stăm de vorbă, copilul mișună în jur sub privirile atente ale tatălui propriu și viitorului tată de Vladuț, copilul o ia la fugă în patru labe (am stabilit că poate) și se împiedică, nu știu clar în ce, noi fiind cu toții în urma lui. Cade cu gura de parchet și ….plâns, isteric, cu văicăreli. Eu obișnuită cu bușiturile, îl ridic, îl pup, îl mângâi, îi înțeleg suferința și râd înfundat. Asta până când văd pe buză sânge, și pe cei doi dinți de sus sânge…panică, rapid îmi trec prin minte toate variantele de genul aoleoșiaruptdințiiăiafrumoșicareabiaiauieșitcenenorociretrebuiesăajungcuellaundoctoracum. Nu mă ajută nici privirile îngrozite ale viitorilor părinți, nici plânsetul care nu se mai oprește, nici tatăl de plod care nu știe ce să facă. Ne calmăm totuși, mai mult de dragul musafirilor, și încercăm să ne uităm la dinți. Nu funcționează varianta clasică, adică vârâtul degetului și inspectarea dinților, așa că apelăm la subterfugii, tatăl îl chițăie, îl avionește, îl dă pe spate, eu mă holbez. Deși dinții par în regulă, mă liniștesc vag abia după ce constat că buza de sus începe să arate ca la pițipoancele botoxate, iar dinții stau cuminți și mușcă din biscuitul consolator. Apoi încep remușcările, durerea de stomac constructivă și cheful de a-l ține în brațe, deși el pare dornic din nou să exploreze casa și parchetul și chiar gresia. Mă rog, totul e bine când se termină cu bine, între timp buza s-a dezumflat, copilul a reușit chiar să tragă un pui de somn târziu, motiv pentru care e treaz la ora 11 noaptea, dar e bine. Mă rog, el e bine, eu nu sunt, mă chinuie încă nodul în stomac apărut acum câteva ore. Căci am stabilit deja că sunt stricată, deci odată ce treburile ies din tipar, ma ucide panica. Interesant este că mă ucide după, pe moment reacționez ca un om normal, iar asta mă face să sper că mai am o șansă. 
 

Co-sleepingul sau cum strică un copil bun, o mamă stricată

Deci recunosc, sunt o mamă stricată! Sunt mai dependentă de copil decât este el de mine și am tânjit tot timpul sa dorm cu el. La început, de dragul aparențelor, l-am lăsat în patul lui. Cum este un copil bun, cuminte, minunat a dormit fără probleme și se cerea alături de noi doar dimineața, dimineață pe care o așteptam cu înfrigurare toată noaptea, când ascultam în liniște cum respiră și îl priveam emoționată de la distanță, cum doarme liniștit. Apoi au început colicii și, uneori, se cerea în pat cu noi mai des, iar eu dormeam mulțumită cu el călare pe mine în cele mai bizare poziții. Heaven! Apoi copilul a mai crescut, a început să adoarmă mai greu, dar dacă reușeam să îl adorm, stătea cumințel în patul lui până la laptele de dimineață, după care rămânea o oră-două cu noi. Orele cele mai frumoase din viața mea! Apoi a răcit el, au apărut dinții, și nopțile în care eram „nevoiți” să îl culcăm cu noi s-au înmulțit în așa hal încât acum, rareori mai doarme în patul lui, atunci când din motive obiective nu îl vrem cu noi…desigur. În această poveste, cooperarea tatălui de copil, un stricat ca și mama, a fost esențială. Somnul relaxant în trei a devenit un deziderat și o obișnuință pe care, acum că Preaminunatul se apropie de un an, ar trebui să o ….rezolvăm. Deloc simplu, însă. Și nu copilul este de vină. Pe lângă faptul că amân operațiunea din cele mai variate motive de o lună deja, simt cum mă apucă panica de fiecare dată când decid că gata, trebuie. Mă rog, el bietul nici măcar nu se opune, dar eu, eu sunt în pragul depresiei de fiecare dată când mă hotărăsc că „de mâine, gata!”. Și nu știu cum să procedez! Adică, a nu se înțelege greșit, rațional îmi doresc acest lucru. Îmi doresc chiar ca la un moment dat să aibă camera lui, îmi doresc să plecăm în vacanțe doar noi doi, eu și iubirea mea cea mare (la dimensiuni mă refer aici, la ce altceva!), dar când este vorba să fac ceva1….eheheeeee, se schimbă treaba. Și numai scriind simt cum îmi crește un ghem cu ghimpi în stomac. E ca și când s-ar rupe o parte din mine doar pentru că îl mut un metru mai departe, doar pentru că nu pot să îi adulmec părul noaptea, nu pot să îl țin în brațe când visez eu urât sau pur și simplu să îl simt acolo. Știu, sunt defectă, și chiar nu știu ce să fac să mă repar. Și nu îmi e teamă de nimic altceva decât că defectă cum sunt o să stric un copil bun, un copil independent, puternic, și o să îi transmit fricile și dependențele mele…și este ultimul lucru pe care îl vreau pentru el.

 

Ps. În altă ordine de idei, Sasha merge din ce în ce mai bine, este deja expert în mersul bălăngănit ținut de o singură mână, simt că se apropie primul pas singur, și vai, dar vai cât de emoționată sunt!

Bad mother

Uneori mă bucur sincer că vecinii mei sunt niște descreierați, știu astfel că nu e nici cea mai mică șansă de a mă trezi cu Protecția Copilului la ușă pe motiv de „mamă instabilă emoțional”. Adevărul este că, de câteva luni, relația mea cu Sasha este una cu năbădăi, iar relaționarea noastră variază continuu și cu o viteză uimitoare de la „lumina mea”, „dragostea mea”, „minunea vieții mele” la „nesimțit mic”, „măgarule”,”mi-ai mâncat nervii”. Da, pentru că oricât mi-aș dori să fiu o mamă zen, o mamă bună, delicată, ca în povești, în realitate am senzația că semăn mai degrabă cu maștera cea rea, cu o zgripțuroaică isterică, decât cu un personaj blând și diafan. Desigur, rațional înțeleg că nu copilul este de vină că e mic, în plus e minunat că e mic, iar faptul că își împrăștie mâncarea pe haine, față, păr, în ochi, în nas, numai în gură nu, e dreptul lui. E dreptul lui să nu vrea, cum e dreptul lui să ignore faptul că îi spun pe ton în crescendo să nu trântească veioza, să nu dărâme cana de ceai pe priză, să nu scuipe pe parchet…și sigur că înțeleg și că se supără când îl cert, că plânge apoi o oră și jumătate pentru că eu nu reușesc să înțeleg ce ar trebui să îi spun sau fac ca să se liniștească, dar asta nu mă face să mă simt nicidecum zen, ci mai degrabă ca vrăjitoarea din Hansel și Gretel, gata să-l mănânce cu tot cu mâncarea întinsă pe păr și cu tot cu mucii pe care nu mă lasă să-i scot din nas deși abia mai respiră.

PS. Cu toate acestea am plâns la filmulețul de mai jos, gândindu-mă, din nou, cât de repede trece timpul și cum nici măcar nu sesizăm cum crește copilul sub ochii noștri.

http://www.huffingtonpost.es/2014/04/12/francisco-hofmeester_n_5139042.html  (nu reusesc sa adaug legatura in text, dar o sa fac asta candva :))) )

 

 

 

O zi din viața noastră

O zi din viața noastră începe ca orice zi cu dimineața când, proaspăt și odihnit, Sasha are chef de patrulat casa…patrulat de la patru labe, căci deși stă perfect în picioare, ba chiar și merge ținut de mâini, preferă să galopeze ca produsul încrucișării dintre un ied și un cal (dacă ar fi posibil, evident!?) până în bucătărie unde chioară de somn, mama domniei sale face cafeaua și micul dejun. După masă și prima rundă de curățenie, copilul este lăsat să se desfășoare în lădița lui de jucării. Asta înseamnă că, timp de 30 de secunde, toate obiectele colorate și gălăgioase zboară în cele patru zări, de cele mai multe ori fără ca măcar una să îi atragă atenția juniorului, așa că acesta își îndreaptă interesul către măsuță. Măsuța are și etajeră așa că tot ce este pe ea zboară pe podea în cel mai scurt timp. După măsuță urmează corpul de mobilă unde stă televizorul, tot cu etajere, și ele numai bune de cotrobăit. Lucrurile rezolvate și aici, dormitorul devine cea mai atrăgătoare destinație. Copilul tropăie voios până acolo unde, pe rând, împrăștie tot maldărul de rufe de călcat pe podea, deschide și închide obsesiv toate sertarele, din care, dacă nu este prins la timp, scoate de asemenea tot, pentru ca apoi să se întoarcă la sufragerie. Dacă între timp jucăriile au fost puse înapoi în lădiță, copilul își rupe din timpul lui pentru a le împrăștia din nou pe podea. Așa observă că și cărțile din bibliotecă stau puțin cam prea ordonate, așa că harnic cum este, le ia pe rând și le aruncă pe jos. Urmează pantofii de la ușă, inspectați cu atenție și aruncație care pe unde și tentativa de a trage de ușa de la dulapul cu oale sau hubloul de la mașina de spălat, de regulă bine ferecate. Pentru cine obosește citind, trebuie adăugat faptul că el nu obosește făcând acest circuit de minim 10 ori pe zi. Eu obosesc strângând, dar nu e ca și când ar păsa cuiva. În plus, așa îmi păstrez silueta în ciuda faptului că mai trag chiulul la sală, deci e de bine. În puținele ore în care doarme, ziua, maxim 2, eu nu apuc să stau, copilul mănâncă bine, de cele mai multe ori, dar asta doar pentru că nu mănâncă același piure în fiecare zi, și pentru că piureul este mereu proaspăt și călduț, așa că îmi umplu orele de liniște cu gătit (pentru el, nu pentru mine) și curățat podele. Si oricum, nici masa nu mai e ce a fost, după primele lingurițe, copilul nu mai vrea să stea să mănânce, așa că introdusul linguriței în gură fără ca piureul să ajungă pe pereți, podea, fața sau părul lui devine o misiune extrem de dificilă. Runda a doua se desfășoară exact ca prima, cu singura mențiune că în momentele de disperare (ale mele, nu ale lui) ajunge în țarc pentru ca eu să-mi trag sufletul și să îmi beau ceaiul sau cafeaua citind câte ceva pe internet. În tot acest timp nu e liniște, copilul vociferează revoltat și se uită țintă la mine cocoțat pe rând, pe toate jucăriile din țarc, plănuind parcă planul de evadare și șantajând inima mea de mamă. Seara se mai distrează și cu tatăl, „avioanele” încă „rulles” și apoi vine băița, prilej ca un sfert din apa din copăiță să ajungă pe parchet, cearceaful să se ude în timp ce el aleargă semiud și despuiat prin pat, iar pusul pampersului pentru noapte să fie mai dificil decât încălecarea unui mânz sălbatic. Laptele de seară este și el prilej de distracție, copilul nu mai adoarme în timp ce îl bea, dimpotrivă, experimenteaza toate pozițiile de adăpat posibile, inclusiv cea numită „vițel”-cumva reușește să înghită chiar și când stă în patru labe și are capul dat maxim spre spate. În zilele bune, obosește țopaind și mâncând și se întinde singur să adoarmă undeva prin patul nostru. Despre zilele rele nici nu vreau să vorbesc!

Păreri și păreri

Sasha crește. Mă uit la el și văd din ce în ce mai puțin un bebe și din ce în ce mai mult un băiețel plin de personalitate. Are momentele lui. De duioșie, când vine, își lipește obrajii de ai mei și miaună ca un pisoi, așteptând să fie pupat și drăgălit, are și perioade când vrea să fie lăsat în pace să-și vadă de treburile lui (da, are multe!) și când ignoră grațios orice încercare de apropiere sau mă îndepărtează autoritar de zona lui de interes. Are desigur și momente de încăpățânare feroce, de plâns răsfățat și protest vehement…doar e bărbat, și încă taur! Iar eu mă chinuiesc să fiu o mamă la fel de bună cum este el ca fiu. Și îmi e greu. Nu reușesc întotdeauna, și mereu am senzația că în loc de curățenie aș putea să mă joc cu el, că în loc să vorbesc la telefon aș putea să îi povestesc ceva, că în loc să gătesc (pentru el) aș putea să fac ceva alături de el. Și mă condamn că uneori ridic tonul mai mult decât aș vrea și mă bucur că în momentele de supărare încă nu înțelege tot ce spun, și îmi doresc să învăț, mai repede și cu cât mai puține efecte adverse, să-i fiu mama care îi trebuie.

Dar dincolo de sentimentele mele de vinovăție, mai mult sau mai puțin justificate, sunt sigură de un lucru, nu vreau ca Sasha să se simtă vinovat niciodată pentru ceea ce este. Și zicând asta nu pot să nu mă gândesc la ceea ce văd la mulți părinți și detest cu toată ființa mea: educația bazată pe sentimentul de vină al copilului. Mi se strânge carnea pe mine când văd mame sau tați care cu cea mai mieroasă atitudine din lume spun copilului „da, poti sa te murdarești, joci cu Gigel, pleci la Bunica în loc să stai cu mine, duci cu tati la cumpărături, faci temele șamd, dar știi că o să fiu foarte dezamăgită și o să sufăr foarte tare”. Nu sunt psiholog, dar dacă aș fi copil aș prefera să primesc o bătaie soră cu moartea, decât să mi se spună așa ceva. Și ce e mai cumplit, este că genul acesta de șantaj nu este folosit doar ocazional sau în situații care cer măsuri disperate, ci în cele mai stupide și banale momente, cum ar fi atunci când copilul face murdar pe jos (ca și când nu asta fac copiii!!!!). Ca să îl citez pe consortul meu, sunt sigură că o astfel de atitudine este rețeta perfectă pentru a obține un copil dezechilibrat psihic, cu șanse mari de a-și tăia venele într-o zi. Nu vreau să judec, fiecare își educă propriii copii așa cum crede, dar cred că dacă părinții ar avea o minimă empatie, ar înțelege că așa își bat joc de sufletul copiilor lor, că nu fac decât să le dea falsa senzație că pot alege, pentru a-i pedepsi apoi crunt, doar pentru că îndrăznesc să simtă sau să gândească altfel decât ei. Și le-aș sugera ca pentru câteva clipe să încerce să înțeleagă cum s-ar simți când omul cel mai drag de pe lume le-ar pune la îndoială sentimentele, deciziile, felul de a fi și cum ar fi dacă ar trăi constant cu responsabilitatea că fericirea acelui om depinde exclusiv de alegerile lor. Nu știu alții cum sunt, dar eu una nu aș putea fi liniștită cu o astfel de responsabilitate, cu vina de a fi eu însămi până la urmă, și cred că singurul mod în care aș putea supraviețui ar fi să nu mai iubesc sau să nu îmi mai pese.

 

Despre mame si despre copii

Fraza celebră şi definitorie a maternităţii/paternităţii „copilul meu este cel mai….(punctele se umplu aleatoriu cu descrieri pitoreşti, calităţi nemaiîntâlnite, talente de geniu, epitete fantastice, hiperbole, metafore, etc, etc…) ” . Am luptat ca această frază să nu facă parte din conversaţiile mele cu Sasha sau cu alte mame, şi aproape că am reuşit. Nu mi se pare nimic mai păgubos decât să îţi compari copilul cu alţii, să simţi nevoia să bifezi orice, să vrei să fie „cel mai ” sau dacă nu se poate măcar „cel dintâi”. Sasha nu a mers foarte devreme şi nici nu a stat în fund la fix 4 luni, pe la 6 luni încă se trântea pe spate după câteva minute, nu pentru că nu ar fi putut, dar îi era pur şi simplu lene. Aşa a fost şi cu mersul, s-a ridicat, ce-i drept, în picioare singur pe la 6-7  luni, dar să meargă, să stea…neaaaah! Abia de câteva zile nu mai cade în genunchi ca starurile rock de fiecare dată când vrea să ajungă undeva. Cu mâncatul a stat mai bine, a mâncat de la început, mâncatul e bun, domn’le, merele au fost dificile, poate chiar un pic neplăcute la început, dar acum mănâncă fără probleme de soi, culoare, dulceaţă…şi dintre toate legumele încercate doar cartoful dulce (!? ironic, da) nu i-a plăcut. În rest, mâncare să fie, iar dacă e mâncarea ta, cu siguranţă este mai bună. Recunosc că eu, ca mamă, privesc cu jind copilaşi mai mici decât el care merg ţinuţi de mână şi visez la momentul în care îi voi cumpăra primele cizmuliţe de cauciuc, dar în rest, e bine…nu mă plâng. Şi nu, nu vreau să îl compar! Desigur, problema apare când dau de mame care din genul acesta de comparaţii trăiesc, unele mai apropiate decât aş fi crezut, mame care nu pot trăi ele, dacă odrasla nu este cea mai inteligentă, cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, care face lucrurile cele mai precoce şi extraordinare. Mame care văd numai calităţile copilului şi trec cu vederea orice defect, chiar dacă acest defect îi face să sufere pe ceilalţi, dar care sesizează imediat orice problemă a altui copil.  Da, genul acela de mame cu care, fără să vreau, intru în competiţie şi cărora îmi vine să le răspund, deloc creştineşte, cu aceeaşi monedă…şi dacă se poate, cu un şut în fund! (Bine, bine, metaforic vorbind, cum altfel!!!)

O marți în toată puterea cuvântului

Cum arată o adevărată zi de marți….eheee, o adevărată zi de marți începe de cum bate orologiul 12 noaptea. Atunci, în loc să doarmă liniștit ca de obicei pentru ca mama și tata să poată vedea primul episod din Game of Thrones Sezonul 4, copilul se foiește, se mâțâie, nu poate să adoarmă și pace. Resemnați cei doi renunță la visul decadent de a se uita la film și se decid să culce mârâitul cu ei, cu speranța unui somn liniștit și înghesuit. Dar nu, ca un ceas dat peste cap, copilul se trezește din oră în oră plângând, fornăind și căutând suzeta pentru a o scuipa de 5 ori înainte să adoarmă. După legănări succesive, drăgăleli, văicăreli materne de tipul ceaimamicănuștiucesăfacsăteajut se acordă o doză de gel de dinți în speranța că motivul supărării nocturne este nemernicul de incisiv care nu vrea să iasă. E nevoie însă de 4/5 pauze de somn și un alergat prin casă besmetic după pastile de dureri de cap pentru a înțelege evidența, copilul nu are numai o problemă cu dinții, pare că are și nasul înfundat. Doar că desfundatul nasului se dovedește a fi o sarcină mai dificilă decât cea a lui Sisif, mai ales că mucii scoși sunt înlocuiți rapid de cei produși de plânsul disperat al proaspătvirusatului. Dar chiar și cele mai nefericite nopți se sfârșesc.  Desigur, în cazul unei marți, nu se sfârșesc decât ca să aducă o zi la fel de…plină. Între orele 7.30 și 10 stăm exilați în speranța că măcar capul familiei va avea un somn relativ odihnitor înainte de serviciu. În tot acest timp, micul mucos inspectează toate dulapurile, trântește tot ce găsește și urlă nefericit de fiecare dată când…orice. Pe lângă muci și bale care curg într-un fluviu greu de stăpânit, ghinionul aduce și cucuie, și vânătăi. Ca niciodată, cade de două ori cu fața în gratiile de lemn ale patului….plâns, muci, plâns, muci…pe mamă începe să o doară vag capul…iar. Apoi în timp ce copilul aleargă în patru și două labe pe lângă pat, scorbolind, mama elefant pune un genunchi pe un picior mic rămas în urmă….plâns, muci, plâns, muci…. Durerea de cap crește. O nouă pastilă pentru mamă. Micul dejun mai e cum mai e, dar prânzul se lasă cu mânjeli, mârăieli și strâmbături din nas. Nici somnul de amiază nu este o misiune mai simplă. Copilul se trezește după jumătate de oră tușind, înecându-se și mucind abundent, se sperie, plânge, se îneacă, tușește, iar plânge, iar mucește, iar se îneacă. Momentul culminant se produce când copilul aleargă chiaun prin pat și aluneca prin spațiul creat între pat și calorifer, drept în cap…minimul noroc face ca spațiul îngust să încetinească, iar cucuiul să nu fie la fel de spectaculos ca imaginea picioarelor de copil bătând aerul în ritmul răcnetului estompat de postura nefirească. Așa că…muci, lacrimi, bale, muci, lacrimi, bale. Durerea de cap este și ea la cote maxime, este momentul analgezicului hardcore. Și este doar ora 16.00. Dumnezeu să ne ajute!

Later edit: ferba, lacrimi, muci, bale!

Frumos

Nu cred că voi fi vreodată capabilă să cuprind într-o fotografie atâta frumusețe… atâta naturalețe, atâta delicatețe, firesc, sensibilitate…

katerina-plotnikova-photography-3 katerina-plotnikova-photography-10 katerina-plotnikova-photography-11Aș vrea să știu. Sunt doar trei dintre minunățiile create de o fotografă din Rusia, Katerina Plotnikova. Celelalte sunt aici.