Un weekend plin …și gânduri aleatorii

Sasha și Shadow, nu degeaba s-au născut la 3 zile distanța, unul din mine, celălalt din mama-câine, la fel de frumoși, la fel de blonzi, la fel de veseli…și ce chiuituri pe Sasha când voia să-i vorbească noului prieten, și câtă veselie în ochi, și câtă bucurie când îl prindea de blană și îl mângâia. Și câtă încântare când era răsplătit cu câte o limbă prietenoasă peste mânuțe….vai, câtă bucurie! Atât de mare că nici măcar nu am apucat să-i șterg mâinile înainte să le bage în gură….dar, na, iubirea nu poate fi ceva rău, iar Shadow este cel mai curat, vaccinat și minunat cățel pe care îl cunoaștem, deci e nu-i cu supărare sau frică.IMG_8607 IMG_8640 IMG_8592

În plus, Shadow în sine e un spectacol demn de privit. Căci e și știe că e cel mai frumos cățel care aleargă o minge și care se întoarce țanțoș așteptând aplauze și mângâieri. Și nu, nu numai de la stăpâni, ci de la tot mapamondul, dacă se poate! Da, da, și aici seamănă cu elementul uman cu nume Sasha.

Și după plimbarea cu Shadow a fost vizita la terasa, și cu o zi înainte grătarul. Nici grătarul nu a fost treabă ușoară. Cu trei flăcăi, plus cel din vecini, Sasha a descoperit că există și alții copii. Și a fost bine, Andrei l-a iubit, Mihai l-a ignorat, Luca a fost gelos…așa e în viață, o lecție binevenită, plus un living mare încă și mai binevenit pentru exersat mersul deabușilea sau biped, căci da, acum poate. Nu vrea întotdeauna, dar poate! Iar puiul la grătar e bun…mă rog, orice mâncare de om mare e bună.

Ar mai fi de povestit și senzația neplăcută că timpul trece prea repede, că nu mai e bebeluș, ci băiat mare cu păreri și dorințe clare. Că nu mai pot presupune ce vrea, o spune el aproape clar și răspicat, și deja nu mai sunt singurul interpret, executant și subiect al dorințelor lui. Că vrea deja varietate, și preferă alte brațe, alte fețe,  vrea să se bucure și să cunoască și să se facă plăcut altor oameni, spre invidia și frustrarea mea și melancolia mea. Căci se încheie o etapă, o văd, o simt, și nu știu dacă sunt pregătită. Cum nu sunt pregătită pentru toate noutățile, și nu știu mereu să le interpretez corect, și simt că sunt o mamă cam toantă, și mă amărăsc în sufletul meu…și pe lângă toate astea mai sunt eu, eu care încerc să cresc odată cu el, caut să regăsesc plăcerea de a face lucruri fără a-i purta de grijă, fără a-l include neapărat, fără a mă gândi obsesiv la ce face, ce simte, ce se gândește el.

Apoi mai e și primăvara, și vremea frumoasă, și nevoia de a mă autodepăși din toate punctele de vedere…măcar de mi-ar fi clare…și speranța că poate de data asta și reușesc. Și da, capul meu e ca plin de gânduri ca de confeti, și mai are puțin și dă și pe-afară, dar cumva, e bine 😀

Reclame

Facts, sau lucruri

Dintele doi, prezent, dreapta sus, o să fie un demn iepuraş de Paşti, şi doua aluniţe, tot pe dreapta, una pe picior şi  una pe mână, să nu fie cu supărare. Şi da, se confirmă, fură mâncarea copiilor de afară. Sau măcar încearcă. Cât pe ce să o încaseze de la o domnişoară cu un simţ al proprietăţii covrigului extrem de dezvoltat. Iar ieri a privit cu poftă croisantul din mâna altei domnişoare. Da, are gusturi rafinate de mic. Preferă covrigii de la Paul şi în general tot ce au ceilalţi şi el nu are voie. Astăzi am găsit-o însă şi pe Zâna cea Bună. Are 2 ani, îl numeşte Bebe şi îi place să împartă tot ce are. Cam atât!

Eu sunt MĂMĂĂĂ!

Așadar zice mămăăă, zice de asemenea și păpăăăă și multe altele greu de transcris, dar nu despre asta voiam să povestesc, ci despre minunatul sentiment că știe, simte că eu sunt mama și nimeni altcineva. Știam că o să vină momentul, dar nimic nu m-a pregătit pentru duioșia și emoția și sentimentul de împlinire care mi-a inundat sufletul când, cu ochișorii în lacrimi, mi-a cuprins gâtul și a lăsat căpșorul frumos și mirosind a patiserie fierbinte pe umar. Și dacă nu aș fi avut unghiile încă lipicioase (lucru care mă preocupa profund, căci nu voiam să fiu nevoită să curăț copilul cu acetonă) și nu aș fi fost speriată de cucuiul pe care îl așteptam să apară deloc mare, aproape deloc vizibil, în ciuda zgomotului!), probabil că aș fi plâns romantic, obraz lângă obrazul mic și ud și cald și drag și…. Totul a fost cu atât mai emoționant cu cât, înainte, taică-su pe care îl adoră, îl divinizează (adică se uită la el ca la Dumnezeu coborât pe pământ când se întoarce de la serviciu, se chinuiește să ajungă cu piciorușele lui mici și încă nesigure până la el, sare ca un ieduț dacă este lăsat de-a bușilea tot ca să ajungă la el, râde cu gura până la urechi când îl ia în brațe, și așa mai departe) nu s-ar fi străduit minute bune să îl calmeze cu lugulugu în brațe, pupaturi, îmbrățișări și câte și mai câte. Dar nu, în acel moment de restriște, el o voia pe MĂMĂĂĂĂ…adică pe mine, iar asta m-a făcut să-mi simt inima prea mică pentru fluviul de dragoste ce izvora de acolo. Ok, știu, sunt un clișeu ambulant, dar orice mamă știe despre ce vorbesc aici. Iar tu, dragostea mamei, o să vezi cândva cât de fericită m-ai făcut cu un nesuferit de cucui.

Copilul Familiei Adams

Așadar, din categoria copilul nostru e un Adams, ieri ne drăgăleam, iubeam, pupam. El în țarc, eu lipită de țarc, un moment de pasiune și mâna lui se înfige în pletele mele (așa îmi trebuie dacă mă ambiționez să le păstrez și nu mă tund ca toate mămicile -oribil cuvânt- scurt) . Iese câteva secunde mai târziu mai bogată cu o șuviță de păr, lăsându-mă îndurerată, la propriu, și mai săracă de câteva fire (multe!). Urmează în mod firesc lamentarea (punctată cu voce miorlăită și tânguitoare) „Hai, mă, mami, e posibil așa ceva…uite, mi-ai smuls părul, eu înțeleg că mă iubești, dar mai puțin pasional, dacă se poate blablablabla…” El se uită, se încruntă, se uită la pumn, privește firele de păr, le pipăie cu degetul, dă să le ducă la gură, eu i le iau, le duc la coș, mă întorc. Toată iertătoare și afetuoasă îmi pun din nou capul pe marginea țarcului și îl privesc drăgăstoasă. El, Don Juan cum l-am crescut, mijește ochii, pisicește mutra și se apropie romantic de mine. Nas în nas, sunt luată prin surprindere (sunt naivă, da!) de o nouă mână înfiptă în păr. O scot resemnată, el se depărtează ușor și … nu, nu îmi șterge lacrimile apărute în colțurile ochilor, ci se uită la pumn. Gol de data asta….dezamăgire!

1146549_10152140570769300_1880548266_n

Partea a doua e mai scurtă. E evident degetul pansat, ei bine, mai e un pansament și la picior, purtat din motive obiective, nu decorative…da, copilul meu adoră să tragă de ele ca să ajungă la comoara de dedesubt, pe care în mod evident o chinuie fără milă!

Sunt „muiere” și mă mândresc cu asta

Care-i treaba cu muierismele și ce e rău, domn’le, în a fi muiere. Adică dacă nu ești bărbată, nu dai cu pumnu’n masă, nu zgârii cu condeiul, nu zâmbești arogant și ironic când vezi copii, bătrâni și animale mici se cheamă că ești proastă și nu meriți ascultată, citită, băgată în seamă în vreun fel…păi atunci bine, că nici nu vreau. Mie îmi place să fiu „muiere”. Pentru chestii bărbătești, am bărbatul, iar eu mă bucur de privilegiul de a lăcrima cu privire tâmpă atunci când copilul meu doarme senin, de a leșina de emoție când văd că odoamneastatpentruprimadatăînpicioarefărăsăsesprijine, să visez că o să mai fiu gravidă o dată, să cumpăr haine în neștire pentru mine, pentru El și pentru micul El (ok, uneori și pentru mama), să mă apuc de o mie de proiecte handmade de care nu mă pot ține pentru că mă simt vinovată când nu îi acord copilului atenția mea completă, să îmi fac unghiile în cele mai bizare culori atunci când apuc și, deși am zeci de oje, să visez în secret la încă una, neagră (nu mai e secret dacă l-am spus, nu!?), să mă panichez și să sun 3 medici când copilului i se irită fundul, să mă duc să cumpăr turtă dulce și să o mănânc pe nerăsuflate deși am tras la sală ca o disperată, luni întregi, ca să dau alea 2 kilograme jos, să mă uit în oglindă și să îmi urăsc tunsoarea deși îmi e clar că nu aș vrea să schimb mare lucru la părul meu, să fac ordine în dulap de o săptămână cu gândul să mai dau din haine și să sfârșesc prin a păstra mai multe de trei sferturi din ele pe motiv că….dacă!, să fac curat de trei ori pe zi și să mă uit cu groază când copilul linge podelele, să mă uit cu jind la blogurile cu poze frumoase și să-mi promit că într-o zi o să fac și eu poze la fel, chiar dacă nu am nici aparatul, nici poate talentul, să îmi compun în minte ținute minunate de etalat pe stradă, în mall, în parc, la Fabrica, și să sfârșesc a mă îmbrăca tot cu blugi, bocanci, geacă de piele (nu reușesc să împac tocurile cu împinsul căruciorului și pace!) și să visez la cai verzi pe pereți și vacanțe romantice, acum în trei. Și serios acum, nu pentru că sunt ”muiere”, sunt soție, și nu tot de-aia, sunt mamă, și atunci revin cu întrebarea, de ce e, domn’le, atât de rău să fii muiere?!

IMG_8124

Obișnuitele

Mbmmbmmbmmbm mhhmmm bmbbbbbmmmm hm hm mâmâââââmmmmhmmmm. Copilul meu vorbește. Mult! Cu cine o semăna!? (da, da, chiar, cu cine!? ) Am scris ca la dictare și mă tem că aș fi luat nota 5. Stai! Bababăbă…checheche  buuuuuu. Eeewrrrrrrr gheahghea bfffbffff. Nu numai că nu reușesc să țin pasul, pardon, ăăăă bătutul (la tastatură, evident), dar, din păcate, nu reușesc să redau nici intonația- variată, graseiată, minunată, normal. Să-mi fie iertat totuși, am cam uitat bebelușeasca și am început să o reînvăț de doar câteva luni. Pfffff, lăalăalăaaaaaaiaiaiaiaia….normal că face gălăgie, cel numit Phapha (francofon, da!) doarme exact în patul de lângă țarc, cum să nu-i strice puțin somnul de dinainte de serviciu. Caugh, caugh, nu e răcit, dar știe deja să se înece strategic. Acum așteaptă, privește ca stalker-ul să vadă reacția, omul doarme, și-a pus și perna în cap, așa că frustrarea crește, ce mbmbmbmbmbmb face ăsta de nu mă bagă în seamă, măăăă! O idee bună ar fi să îl tragă de păr, dar nu ajunge, sau să îi dea deja celebra veioză în cap…de ce nu? Nu merge nici asta, dar să-i treacă și lui prin cap să doarmă, nici gând. Nene, adică!

Cum a devenit cântecul lor, cântecul nostru!

Gravidă consemnată la pat de trei luni deja, cu încă două la orizont, căutând disperată să-mi omor timpul. Nu este atât de ușor pe cât pare și nici măcar pe jumătate atât de plăcut cum poate să pară într-o după-amiază îngrozitoare la serviciu, dar cum nu a existat alternativă…iată-mă, cu o burtă care crește proporțional cu plictiseala și cu contracții pe măsură…să ne bucurăm dar’ și să ne veselim! Doar că, precum în poezie, nici iarba nu-mi mai place! Și totuși, printre cărți de tot felul, emisiuni culinare (care, ironic, nu-mi provoacă niciun fel de pofte) și documentare despre pui de felină (iubesc cu pasiune, deja, gheparzii), își fac loc din ce în ce mai multe bloguri (cine ar fi zis!?), care de care mai romantice, mai frumosc colorate și mai pline de idei minunate. Printre ele și blogul ei. Și pe blogul ei, melodia asta. O ascult azi, o ascult mâine, copilul de asemenea prin căștile poziționate strategic pe burtă, și uite așa, un an mai târziu este melodia care, fără de greș, are efectul ăsta.

IMG_8514Aici cu Cristina 😀

Ah, și poate nu am fost clară, îl cântă Doris, dar eu îl cânt mai des decât ea!

Oh, my baby is growing!

Ma uit la el și nu îmi vine să cred, cum stă singur în picioare, cum își exprimă sentimentele, cum privește curios…mă copleșește. Nu știu când a trecut timpul și nu știu de ce nu am început să scriu aici mai devreme. Până la urmă, tot ce este aici este pentru noi, este o declarație de iubire făcută pe capitole, și am senzația că am pierdut atât de mult timp, timp în care aș fi găsit motive zilnice să-i spun cât îl iubim, cum îi urmărim fiecare răsuflare, fiecare nouă mișcare, fiecare nou firișor de păr crescut. Mă uit la pozele de acum 8 luni și nu îmi vine să cred, era grăsun, cutat, minunat, dar era atât de altfel…când a trecut timpul? Știam că așa va fi și mereu mi-am spus că vreau să mă bucur de fiecare zi, de fiecare gângurit și de fiecare rostogolire. Nu am reușit mereu, au fost săptămâni în care am uitat că timpul trece și nu se mai întoarce, am uitat să mă bucur că am privilegiul să îl văd devenind „flăcău mare”, am lăsat fricile, panica, angoasele, oboseala să mă orbească și să cer un fast forward. Și parcă nici nu am mai văzut că el e în fiecare zi altfel, și că fiecare zi mă poate învăța pe mine să fiu mai bună pentru el, pentru noi trei până la urmă, oricât de siropos și clișeistic ar suna asta. Și a crescut, și în curând va merge singur, și în curând va vrea să fie independent și eu încă mă lupt cu nevoia de a-l lua lângă noi în pat dimineața (uneori, chiar de seara), mă împotrivesc încă ideii de a-l muta în camera lui și, cu cât crește, îmi e mai greu să stau fără el. Citisem despre asta, dar nu am crezut niciodată că dependența mea de el va fi mai mare decât a lui de mine. Nu am crezut că iubirea poate crește atât de mult în atât de scurt timp și că va deveni o parte atât de importantă din mine încât timpul petrecut fără el mă va îngrozi. Și nici nu m-am gândit vreodată ce gust dulce-amar are faptul că îl văd crescând, transformându-se sub ochii mei. Iar el se transformă într-un om atât de frumos cum nici nu îmi puteam imagina vreodată, un om care nu știe ce înseamnă frica, nu știe ce înseamnă să te descurajezi, știe doar să zâmbească și să meargă înainte. Un omuleț care vrea să fie independent, care vrea să poată face tot ce își dorește, un băiețel curajos care alege oricând patul lui în detrimentul brațelor mele și zâmbește plin de căldură și optimism de fiecare dată când se trezește din somn. Iar eu nu pot decât să-mi doresc să am puterea să îl las să crească.

Mai nou…

…râde șugubăț de parcă ar înțelege și glumele pe care nu le spun, se lipește afectuos, se bucură când ne vede, îi strălucesc ochii când îl pun între noi dimineața. Când este obosit se freacă la ochi, cască și apoi își caută un culcuș pe canapea, nu prea departe de mine, nici prea aproape totuși și adoarme singur singurel. Are momente în care se bucură atât de tare încăt mersul de-a bușilea devine un soi de zbor, abia atinge pământul și picioarele par să aibă o viață a lor. E atât de hotărât când vrea ceva, că nimic nu-l deturnează și caută soluții să-și împlinească scopul, cum ar fi să se urce pe jucăria cântătoare ca să tragă de cablul de la lampadarul pe care frecvent îl dărâmă, deși frecvent este pus cât mai departe de mâinile lui. IMG_8446 IMG_8449

Nu vrea să înțeleagă ce înseamnă „NU!”. Știe semnificația și se oprește pentru a privi în ochi și a decide că nu îi pasă și că va face oricum așa cum crede el de cuviință. Deja știe mai bine! Plânge de frustrare atât de convingător că rupe inima oricui și aproape că își stoarce singur lacrimi. Cum nu se mai simte un bebeluș, nu mai vrea să stea să ….nimic. Cu atât mai puțin să i se curețe nasul, steargă urechile (deși asta îi place uneori), taie unghiile, schimbe pampersul…Iubește apa, o iubea și înainte, dar acum o iubește cu plescăituri, chiote și veselie când vede cădița și revoltă când este scos din ea. Iubește cărțile, le răsfoiește, le gustă, daca sunt pretabile, le și rupe, pentru că deja dragostea lui este profund pasională. Își arată dragostea față de noi împungând cu capul ca un motan libidinos, își lipește fruntea de buze, închide ochii pisicește când vrea să fie alintat, se trântește pe pat să fie gâdilat, se răsfață și își pune capul pe noi ca să se odihnească. E mai mereu vesel, deși are momente în care pare nelămurit, revoltat, pus pe șotii, supărat, somnoros…este deja un spectacol. Spune o mulțime de silabe pe care le asociază deja unor stări certe, mamamama când e vesel, vrea atenție sau să fie servit, mbămbămbă când se joacă, papapa atunci când debordează de energie sau se simte haios, checheche când este absolut revoltat și/sau moare de somn. Se ridică singur în picioare, cu o siguranță demnă de invidiat, ținându-se practic de orice, se apleacă, se plimbă, cotrobăie, dărâmă, studiază, totul descurcându-se singur. Merge doar dacă ne ține el pe noi, în niciun caz invers, că doar nu este un neajutorat. Vrea să stea în echilibru fără să se sprijine de nimic, dar sfârșește cu fundul de podea, saltea, pat, covor…din fericire asta nu îl face să renunțe și, între noi fie vorba, nici nu pare să îl deranjeze prea tare.

P.S.: are și un dinte, cel din dreapta sus, dreapta lui, stanga cui se uită adică.

Și am înfrânt!

Și cât am sperat că Sasha o să fie primul om din lume care să nu se îmbolnăvească de nimic niciodată, care să moară la 99 de ani (încă mai sper asta) fără să fi trecut vreodată pragul unui spital, fără să știe ce e durerea, febra,…pffff, dar nu a fost să fie. Inevitabilul s-a produs chiar când începusem să cred că planul meu are șanse de reușită și că mai are doar 98 de ani și 2 luni în care să fie puternic ca o stâncă în fața virusurilor bla bla bla…pe scurt, a fost oribil. A fost cumplit să îl văd mic, neajutorat, fierbinte, cu ochii sticloși și triști, chinuit de un dușman cu care nu știa cum să lupte și cu care, mai rău, nu știam nici eu cum să lupt. Am rezistat împreună eroic până pe la 38,3 grade, apoi totul a luat-o razna. Febra creștea uneori și sub antitermice, a ajuns chiar și la 39.5, iar eu îmi pierdeam, cu fiecare minut care trecea, uzul rațiunii. În timp ce el rezista stoic, rasfoind amărât o cărticică, eu uitasem și că după ce îl schimb trebuie pus un pampers, și cum se fac împachetările și frecția, și cum mă cheamă probabil. Și am mai uitat….am uitat de mâncare, pentru ca apetitul să îmi revină vorace atunci când termometrul arăta în sfârșit temperaturi sub 38.5. Am uitat ce înseamnă să dormi profund, legat, mai mult de o oră. Am uitat cum e să dorm fără să simt fruntea lui lipită de buzele mele și fără ca inima să o ia la trap de fiecare dată când atingerea devenea mai fierbinte. Am aflat cum e să plângi pe ascuns (copilul nu trebuie să îți simtă slăbiciunea și teama). Și am înțeles că în astfel de momente, nici inima de bărbat nu este mai puternică. A trecut însă, după 4 zile de groază, a început să fie din nou bine. Sasha a început să zâmbească din nou și așa am aflat (niciodată nimic nu vine singur :))) ) că în curând se va îmbogăți cu doi dinți. Cei de sus, că el nu e un băiețel obișnuit să înceapă cum se cade cu cei mici, de jos. Am aflat după bubițele de pe corp și că a trecut cu brio prin prima boală a copilăriei, roseola infantum, cea mai puțin severă zic medicii (deja sunt sigură că nu vreau să știu ce înseamnă mai grav de atât). Am aflat și că a fost un caz ușor, ca la carte, și că eu am fost o mamă care s-a comportat excelent (asta pentru că doctorițele nu îmi vedeau privirea hăituită, disperarea cu care îi luam temperatura din jumătate în jumătate de oră, lacrimile care stăteau să țâșnească de fiecare dată când se agăța de mine sau nu reușea să adoarmă din cauza febrei și, din fericire, nu auzeau și gândurile chinuitoare și îngrozitoare care îmi bântuiau creierii când el adormea în sfârșit).  Acum, totul revine încet la normal. Eu curăț totul cu religiozitate (ca și când ar face diferența!) și visez la ziua când o să ieșim împreună afară și la vacanța de vară. Cum plouă, mai avem de așteptat, iar eu am de luptat cu frica de a nu-l pune iar față în față cu dușmanul. Încerc să mă conving însă că orice ar fi, o să învingem, și că nici nu mai e mult până la 99 de ani. În curând face unul și a trecut atât de repede!