Amintiri

IMG_7906Pe măsură ce ochii lui Sasha se deschid mai tare, pe măsură ce înțeleg că înțelege mai mult, încep să-mi amintesc. Nu sunt lucruri concrete, sunt imagini, miresme, senzatii, emoții…  E un lac rosiatic în care înoată mulți pești, roșii și ei, sunt niște dealuri îngălbenite de toamnă, e o casă lângă un munte, înconjurată de copaci, e liniște și e fericire. E curtea bunicilor sub soare și butucul așezat sub vișinul uriaș, este cămara cu biscuiți de casă, sunt zeci de creioane colorate ascuțite de un bunic duios cu o lamă de bărbierit și masa din fața ferestrei prin care se vede drumul acoperit de zăpadă, e melancolie și e dor. E o melodie care îmi strânge sufletul, sunt lacrimile mamei, e poza lui ascunsă undeva unde pot, de fapt, ajunge și senzația că simt greșit, că totul s-a sfârșit, că nu pot face nimic să-l aduc înapoi, e nor, e gri și sunt la un loc disperare, durere și teamă. Mă uit la ochii lui Sasha și vreau doar ca lumina din ochii lui să rămână acolo, la fel de vie, indiferent de anotimp, de an…vreau să învăț cu el, din nou, ce înseamnă liniștea, echilibrul, încrederea…siguranța că ești și vei fi iubit mereu. Vreau ca zămbetul meu când îl privesc să-mi rămână pe buze mereu, vreau să privesc prin ochii lui fiecare zi care vine ca pe un nou prilej de fericire, ca pe o experiență plină de culoare, de lumină, de soare….vreau să-l las să mă vindece!

Reclame

Numai mamă (sau tată) să nu fii…

Ah, inima de mamă, și când mă gândesc că sintagma mi se părea atât de penibila și „trecută” în adolescență, ba chiar și acum câțiva ani…acum știu însă, nu e nimic mai fragil și mai ușor de chinuit decât inima de mamă (sau de tată, doar că el se ține mai bine la nivel de aparență). Sasha nu are nimic, analizele au ieșit minunate, dar chiar și așa, momentul recoltării o să îmi bântuie coșmarurile multă vreme de acum înainte. Nici nu știu ce anume îmi dă dureri mai mari de stomac. Să fie imaginea asistentei căutând cu acul venele lui micuțe, să fie lacrimile care se rostogoleau în picături cât grindina pe obraji, să fie neputința de a face durerea lui mai ușor de suportat, să fie chipul răvășit de spaimă și disperare, să fie suspinele de după sau teama că analizele ar putea ieși proaste și ăsta e doar începutul…nu știu, cert este că pentru 20 de minute din viața mea am simțit că inima îmi plesnește, că rațiunea se topește ca o magmă și că totul în jur se prăbușește cu zgomot asurzitor în urechi. Și nimic din toate astea nu trebuia să iasă afară, Sasha trebuia să știe că sunt puternică pentru el, că sunt acolo și că nu o să îl abandonez într-un astfel de moment, că totul va fi bine….nu știu cât de reușit a fost zâmbetul. cât de convingătoare a fost vocea care îi spunea „gata, iubirea mea, gata!”, dar știu că, atunci când asistenta care mi-a văzut ochii băltind de lacrimi m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva, aș fi vrut să răspund „da, ștergeți-i memoria și faceți cumva ca niciodată să nu mai treacă prin așa ceva, să ajungă la 90 de ani și să fie singurul om pe lume care nu cunoaște durerea, boala, frica, să nu simtă niciodată ce simt eu acum și nici ce cred eu că a simțit el acolo, faceți o minune”, am reușit să-i spun totuși „nu, mulțumesc!”. Apoi, în timp ce el studia încruntat o etichetă, în brațele mele, uitănd probabil tot ce se petrecuse cu câteva zeci de minute în urmă, nu am putut să nu mă gândesc la părinții care își îngrijesc copiii bolnavi, care trăiesc zilnic cu groaza că momentele acelea pot fi ultimele, cu durerea cumplită că nu pot face nimic. Și m-am înfiorat…

Boys and their toys

O, da, e ceva ce începe de la vârste fragede, cele mai fragede, și rămâne la fel toată viața. Femeile, oooo, femeile, dacă sunt frumoase, drăgăstoase și pot fi manipulate după bunul plac, femeile sunt cea mai dorită jucărie. Nu contează prea tare culoarea părului sau înălțimea, dar contează deja să aibă părul lung și buze pupăcioase. Nasturii, fermoarele, curelele sunt făcute doar pentru a fi desfăcute, și, desigur, sporesc misterul. Și distracția. A nu se înțelege o distracție unilaterală, căci femeile sunt înnebunite deja după ochii lui drăgăstoși și romantici, după buzele țuguiate intelectual…

Ok, nu doar femeile îi mențin interesul viu. Ca orice bărbat care se respectă are hobby-uri. Unul ar fi cablurile. De orice fel, de orice lungime, de orice grosime, de orice culoare…cabluri să fie. Nu contează, nici aici, dacă sunt atârnate de o veioză (detaliu nesemnificativ, normal), dacă sunt băgate în priză sau pline de praf. Nuuu, cablurile sunt fascinante și pun în umbră chiar și cea mai sofisticată jucărie. Iar dacă la ele este atașat un telefon sau o boxă, lucrurile devin de-a dreptul uimitoare…distracția supremă.

O alt obiect al distracției sunt etichetele. Etichetele prinse de haine, bavețele, animăluțe de pluș sunt MINUNEA. Nimic nu atrage atenția mai rapid, nu liniștește mai desăvârșit, nu menține interesul mai mult. Sunt descoperite de fiecare dată cu aceeași fervoare și dezmierdate îndelung, cu delicatețe și concentrare…uneori răsfoite, alteori mângâiate și gustate, dar absolut niciodată ignorate.

În final, dar nu în cele din urmă, orice nu este propriu-zis accesibil, este fascinant. Sticle de plastic, telefoane mobile, telecomenzi, cutii sau ambalaje de plastic, covrigi, pamperși, șervețele umede sau propria cănuță de plastic, aparatul foto sau șnurul care atârnă de el sunt doar o parte din universul lucrurilor interesante și, de regulă, prohibite. Prohibiție făcută să fie încălcată, normal, căci bărbații sunt bărbați, la orice vârstă.

Ah, și să nu uităm avioanele… Nu, nu! Nu cele de plastic sau orice altceva, alea pe care le fac Mama și Bă cu micul aviator. Zburatul și loopingurile și aterizările mai mult sau mai puțin forțate în plăpumi sunt adrenalină pură. Iar reacțiile pe măsură: chiote de bucurie, gâlgâieli euforice, râs înfundat sau zgomotos și ochi strălucitori…IMG_8092