Gânduri

IMG_8063 IMG_8062„Așa e în viață, cazi de multe ori până reușești”, mi-a spus o prietenă astăzi în timp ce mă plângeam că Sasha se tot lovește încercând să meargă. Și așa este, tot ea adăuga că este o lecție pe care o uităm pe parcurs. O uităm într-adevăr și în ceea ce ne privește, și în ceea ce-i privește pe cei dragi nouă. E o luptă teribilă care se dă în sufletul de om mare, cu experiențe de viață mai mult sau mai puțin plăcute, privind mâna de om muncind și luptând pentru ce vrea.
Să îl ajut, să stau lângă el, să îl feresc de durere, suferință, frustrare, sau să îl las să se chinuie pentru ce vrea. Să îi ofer siguranța că nu este singur, că mama poate să rezolve orice problemă sau să îi dau o satisfacție mai târzie, aceea de a reuși prin propriile forțe. O alegere logică este greu de făcut, iar una emoțională ține fix de ceea ce ne-a lipsit la un moment dat nouă, oamenilor mari, și doar cu toții plecăm în aventura creșterii unui copil sperând că nu vom da mai departe traumele mai mici sau mai mari, temerile și nesiguranțele.
Prin urmare, ce faci? Care este reacția corectă și care este raportul perfect așa încât copilul minunat din fața ta să devină un adult minunat, mânat de voință și curaj, de siguranță de sine și forță interioară, plin de încredere în forțele lui, dar și în faptul că este iubit, că mama și tata îi sunt alături în orice situație și că nu există obstacol pe lume pe care să nu îl poată depăși?

Reclame

Mamă imperfectă, copil perfect

Secretul creșterii copiilor este simplu, să nu fie ai tăi. Îmi aduc aminte cum, nu mai târziu de acum un an, aveam toate răspunsurile pentru toate prietenele mele cu copii. Și erau atât de bune, și atât de logice, și mi se părea că atunci când o să îl am pe al meu o să fiu mama ideală, perfectă, fără cusur. Ei, bine, am născut. Acum vreo 8 luni și jumătate, și de atunci, nimic din realitate nu s-a mai potrivit cu ceea ce credeam că știu atât de bine. Nici nașterea nu a fost așa cum mi-o imaginam, nici perioada de după, nici măcar deprimarea și panicile postpartum, nici cele de acum, nimic. Nu degeaba se zice în popor că socoteala de acasă nu se potrivește cu aia din târg. Oricât de modernă m-aș crede eu ca mamă, unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Părinții, mai ales înainte de primul copil, cred cu naivitate că noul venit nu va avea o personalitate, sau, în cel mai bun caz, va avea o personalitate perfect adaptată nevoilor lor. Va dormi când trebuie, va mânca tot, se va juca liniștit ore întregi, nu se va îmbolnăvi niciodată și va reacționa rațional și matur la argumentele prezentate doct atunci când părerile vor fi divergente. Nu am fost genul de gravidă optimistă, dar, chiar și așa, adevărul crud m-a lovit drept în față.
Oricât de pozitivă, echilibrată și rațională ar fi o mamă, realitatea este că bebelușul plânge. Da, plânge tare! Irațional, agasant, copleșitor, de neînțeles, plânge. Și e groaznic! Iar tu, mamă de-acum, trăiești plânsul lui mai rău decât orice muștruluială primită când luai o notă mică sau întârziai în oraș, mai rău decât o restanță absurdă sau decât orice dezastru prin care ai trecut la serviciu. E eșecul în stare pură. Copilul tău plânge și tu habar nu ai de ce. Nu te contrazice, nici nu îți spune unde ai greșit, doar plânge, în timp ce tu derulezi în minte tot ce ai făcut sau nu ai făcut și nu îți găsești niciun cusur. Paradoxal însă, simți că ai greșit tot. Încrederea și siguranța de sine se topesc în lacrimile care lui îi curg fluvii pe obraz, iar inima stă să-ți iasă din piept și să se rupă în mii și mii de bucăți. Îl iei în brațe și, cum nu știi ce altceva să faci, îi vorbești duios și îl asiguri că îl iubești și că o să faci să fie totul bine. Asta chiar dacă nici măcar nu bănuiești ce înseamnă asta. Bâjbâi printre presupuneri și auto-încurajări de tipul „asta este, nu are ce să fie altceva” și speri că nu o să-l dezamăgești.
Speri că o să fii măcar un sfert din mama perfectă și fără cusur care sperai că vei fi și că omulețul din fața ta va spune cândva că ești o mamă bună. Că nu ar vrea nicio alta. Așa cum tu, deși îți dai seama că el nu este deloc copilul ideal pe care ți-l imaginai în timp ce îți mângâiai plină de siguranță burta în creștere, simți că nu l-ai putea schimba cu niciun altul din lume…așa cum este, este pur și simplu minunat!

Odă mamei singure

Niciodată nu m-am gândit cum este să fii o mamă singură. Asta în ciuda faptului că am fost crescută doar de mama și că tata nu a existat practic în viața noastră. Niciodată nu m-am gândit că este greu, și mereu am crezut că o femeie poate fi mamă dacă alege să fie, orice altă alegere ar face bărbatul de lângă ea. Dar atunci când bărbatul pe care îți sprijini existența este nevoit să stea la serviciu de dimineața până seara, 5 zile din 7, atunci când tot universul tău se confundă cu cel al bebelușului iubit, dar atât de solicitant și greu de înțeles, lucrurile devin extrem de complicate. Și contradictorii. Și începi să înțelegi cum e pentru ele. Caci îți dai seama că iubești nebunește, dar te simți copleșită și depășită, că ești fericită și împlinită cum nu ai mai fost, dar paradoxal simți că nu mai poți. Vrei să fugi, dar nu îndrăznești să te dezlipești nici o secundă de cel sau cea căruia îi spui, în deplină proprietate a termenului, „viața ta”. Și tot încerci să faci totul cum trebuie, dar simți că nu reușești nici măcar pe jumătate. Iar singurătatea, fie ea și temporară, nu mai are nimic de-a face cu independența, ba chiar se confundă cu disperarea. Este exact momentul în care știi că echilibrul este atât de greu de obținut fără o jumătate cu care să împărtășești amalgamul de sentimente, și în care recunoști, în sufletul tău, că mamele singure sunt adevărate eroine.

Luptă zilnică, dușman puternic

Somnul nu e lucru ușor, să știți! Nu când ai 8 luni și o mulțime de lucruri de făcut. Sau credeați că degustatul tuturor jucăriilor, dezmierdatul tuturor etichetelor, rosul tuturor cablurilor, telecomenzilor, telefoanelor, tabletelor nu consumă timp, și încă timp serios. Somnul, acest rău necesar, nu face decât să întrerupă micul explorator din marea expediție. Așa că, fără ripostă, nu se poate. Nu fără una vehementă și categorică, asezonată bine de tot cu lacrimi, țipete de frustrare și încercări disperate de împotrivire. Nu fără zvărcoliri și rostogoliri fără țintă, lupte cu perne, pături sau orice alt obiect necesar somnului. În aceste momente de tensiune maximă, nici Șoarece, nici Urs, nici măcar Broscoiul Tolo nu pot fi considerați prieteni, cu atât mai puțin cea căreia i se spune „Mama” sau cel căruia i se spune „Bă!”. Ei sunt de fapt capul răutăților, ei sunt cei care insistă în favoarea somnului, așteptând momentul când el, micul Indiana Johnes, va capitula. Dar nu, lupta se va da până la ultima zvâcnire. Încă o tură de pat și, deodată, nasturii pilotei se arată în toată splendoarea lor. O descoperire importană care merită în acest moment întraga atenție a micului erou. Privirea se ascute, buzele se țuguie a interes și somnul devine un pericol din ce în ce mai îndepărtat. Dar, cruntă trădare, ochii sunt primii care par să cedeze. Devin grei, ustură și parcă nici nu își mai fac treaba cum trebuie. Nici mâinile nu mai ascultă ca la început, picioarele sunt de plumb și aerul ușor ca un fulg mângăie pieptul. Sfârșitul luptei este aproape. O simt cu toții. Cu o ultimă zvâcnire, eroul nostru reușește imposibilul…se repliază. Sare în patru labe, și ca un tigru care vrea să-și intimideze prada, se leagănă înainte și înapoi cu tot elanul de care este capabil, apoi se trântește pe spate, apoi împungând salteaua ca un berbec se ridică din nou. Nu, nu se va lăsa răpus! Dar…deodată trece-o cugetare, un văl pe ochii lui fierbinți (da,recunosc, Eminescu o zice atât de bine)…cândva dușman de temut, somnul devine o perspectivă din ce în ce mai plăcută. În plus nasturele pilotei nu pleacă nicăieri, se asigură de asta ținându-l strâns în mână…până îl scapă. Somn ușor!

IMG_7555

Super Sasha

This gallery contains 4 photos.

Femeile sunt îndrăgostite de supereroi. Nici nu prea au de ales. Supereroii sunt irezistibili. Chiar și cu caciula cu ochelari pe cap, gura acoperită de suzeta cu avioane și nasul înroșit de frig, frâng inimă după inimă. Este ceva înnăscut. Nimeni nu poate trece pe stradă pe lângă supererou fără să zâmbească, măcar. Iar supereroul, … Citește în continuare

O altfel de poveste de dragoste

Știi cum e cand te îndrăgostești, când ai senzația ca lumea e brusc un loc mai bun, ca soarele strălucește mai tare, că aerul are alt parfum…știi cum ai senzația că totul e ireal de frumos, că viața ta are brusc sens și vrei să spui tuturor ce simți, dar ții pentru tine de frică să nu spulberi vraja? În plus pare că toate cuvintele și-au pierdut sensul, că sunt toante și incapabile să spună exact ce trăiești tu. Știi cum e când sufletul stă să sară din tine, când inima, biata, se zbate într-un piept prea plin de iubire, și prea gol de aer, când simți că îți vine să plângi, dar, în loc, zâmbești tâmp și îl săruți pe frunte? Nu ai cum să nu știi! Ei bine, atunci înmulțește senzația cu o eternitate, și știi cum e să îți ții copilul în brațe…prima dată sau a nuștiucâtaoară. Eu știu, știu acum după opt luni și șapte zile, cum am știut și acum fix opt luni și șapte zile și cum nu știam înainte. Nici măcar nu bănuiam că totul o să fie atât de firesc, de minunat și de complicat…căci într-adevăr, dacă nu ar fi, nu s-ar povesti, iar momentele de disperare, de frustrare, de regret sunt ca sarea în bucate, sau ca mazărea de sub saltele, sau ca vrejul de fasole. Dau savoare și te învață pas cu pas să iubești cum nu ai mai făcut-o până acum, total, devotat și iremediabil. Ah, și pentru a evita orice posibilă confuzie, aceasta nu este o poveste de dragoste în doi, este una în trei…sau în câți vrei…